Pagina principala / Stiri interne / Lucrarea ”Românii din Covasna şi Harghita în hidronime şi toponime”

Lucrarea ”Românii din Covasna şi Harghita în hidronime şi toponime”

Noi mărturii despre prezenţa şi continuitatea românească în Arcul Intracarpatic 

La Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca, în anul 2014, a apărut ediţia a II-a a lucrării Românii din Covasna şi Harghita în hidronime şi toponime, purtând semnătura profesorului sălăjan Ioan Tomole. Autorul, profesor de istorie din Zalău, cunoscut pentru preocupările sale de cercetare a trecutului, a realizat până în prezent mai multe studii şi analize de istorie, publicând 10 cărţi de specialitate.

În Prefaţa volumului, profesorul Ioan Tomole informează cititorii despre faptul că lucrarea „este o reconstituire a trecutului cu ajutorul hidronimelor şi toponimelor” şi formulează următoarele consideraţii: „Adversarii continuităţii româneşti susţin că românii au ajuns ulterior ungurilor în Transilvania, ca păstori nomazi liberi. Hidronimele şi toponimele din Covasna şi Harghita dovedesc că românii erau în Transilvania, în Covasna şi Harghita, la venirea ungurilor, ca locuitori stabili, care practicau agricultura, cu rânduieli feudale!”.

Studiul Românii din Covasna şi Harghita în hidronime şi toponime „reconstituie prezenţa românilor în arealul celor două judeţe, până la apariţia recensămintelor populaţiei, din perioada modernă a istoriei. Hidronimele şi toponimele cuprinse şi succint comentate în carte – precizează autorul – dovedesc prezenţa peste tot a românilor, în aceste părţi ale României, în Evul Mediu, locuri în care azi românii sunt numeric minoritari sau inexistenţi”.

Capitolul I cuprinde hidronime şi toponime româneşti de origine dacică, în rândul cărora cele mai cunoscute sunt Buzău (Museos sau Buseos), Mureş (Maris), Olt (Alutus). Se crede că denumiri de origine dacică din aceste părţi ar mai fi Bârzava, Moacşa sau Maxa, Semeria, Turia şi altele.

Capitolul II cuprinde hidronime şi toponime româneşti de origine latină, în rândul cărora sunt menţionate localităţile Aninoasa, Caşin, Ciba, Plăieşii şi Runc.

Hidronimele şi toponimele româneşti de origine slavă – redate în capitolul III – sunt numeroase, „datorită îndelungatei dominaţii slave în spaţiul românesc”. Prin asimilarea slavilor de către români – menţionează profesorul Ioan Tomole – acestea sunt moştenite de către români şi alături de hidronimele şi toponimele de origine dacică şi romană sunt argumente ale prezenţei românilor aici, în aceste locuri, în momentul sosirii ungurilor. Din această categorie sunt menţionate denumirile a 32 de localităţi, râuri şi locuri, 18 în judeţul Covasna şi 14 în judeţul Harghita, după cum urmează: Judeţul Covasna: Belin (în slavă înseamnă „Valea Albă”); Bixad („pădure de fagi”); Bodoc („loc acoperit cu scai”); Breţcu („pădure de ulmi”); Câlnic („loc lutos”); Chichiş („loc acoperit cu mărăciniş de luncă”); Cernat („Valea Neagră”);Covasna („Valea ce curge prin locurile unde se prelucrează laptele”); Crasna („Valea Roşie”); Debren(varianta ungurească a hidronimului slav Dobrin – „Valea Bună”); Estelnic („loc înstelat, undeva aproape de cer”); Ghelinţa („valea care curge prin locuri argiloase”); Petriceni („loc cu cuptoare pentru producerea cărbunelui – bocşe – sau pentru topitul minereului”); Poian („locul fără pădure dintr-o pădure”); Saciova(slavizarea hidronimului românesc „Saca” – „Valea Seacă”); Vârghiş („Valea Sălcilor”); Zagon („brazdă, şanţ”); Zăbala („zgomot”, „vâjâit”, „murmur”).

Judeţul Harghita: Bilbor („pădure de brazi argintii”); Bistricioara („Bistriţa –Valea Repede”); Bucin(„pădure de fagi”); Delniţa („pământ de lucrat”); Homorod („apa care face zgomot”); Jolotca („vălişoară”);Laz („loc despădurit, transformat în loc arabil); Merca („prelung”); Prişca („cochet, aranjat”); Putna („valea ce curge liniştit); Solonca („sărată”); Târnava („valea ce curge prin locuri cu spini”); Topliţa („Valea Caldă”).

În capitolul IV sunt prezentate locuri şi localităţi atestate ca româneşti. În subcapitolul Consideraţii generale, autorul menţionează faptul că toponimele prezentate în acest capitol  au o provenienţă diversă. Ele exprimă stări de lucruri existente, la o anumită dată, într-un anumit loc, altele reflectă ocupaţii, iar altele redau portul popular românesc. Specificul etnic românesc al unor localităţi şi locuri uneori rezultă din inexistenţa unui termen înlocuitor alogen, sau rezultă din actele administrative ungureşti. În acest sens sunt menţionate peste 25 de localităţi şi locuri, printre care: Aita Seacă („Valea Sacă”); Bălan („alb”, „blond”, „loc fără vegetaţie”); Bâtca („bot de munte”); Breţcu („villa Valachalis Bereczfalva – satul românesc Breţcu); Căpâlniţa („kisolahfalu – Satul Românesc cel Mic”); Ciobăniş („loc cu mulţi oieri”);Cioboteni („satul ciobotarilor, al cizmarilor, pantofarilor); Desag („sacul pentru transportat provizii);Fâncel („fâneaţă mică”); Lunca de Sus, Lunca de Mijloc, Lunca de Jos: în variantele maghiare Felsolok, Kozeplok şi Alsolok, acel lok final este românescul loc; Mărcuş (Olahmarkus – Mărcuşul Românesc);Olteni: localitatea este atestă documentar cu apelativul Olozniu, în evidenţele papale. Olozniu este slavo-românul Voşnâi – Valea Românilor, Satul Românilor; Pădureni: toponimul unguresc Besenyo, derivat dintr-o denumire românească a locului cum ar fi Pecenţeşti – Satul Peceneilor, Besenţeşti – Satul Besenilor; Păltiniş („loc, locuri cu pădure de paltin”); Pustinic („persoană care se retrage în munţi, în păduri); Recea: apelativul unguresc Recsfalva – Satul Recea relevă caracteristica românească a locului;Remetea: este varianta românească a toponimului unguresc Remete, care la rându-i este un derivat din toponimul românesc de origine slavă, Râmeţi, care înseamnă „romani”; Săcel (diminutiv al substantivului comun „sat”); Secu (râul, pârâul care seacă); Tălişoara: etnonimul „olasz” din apelativul unguresc Olasztelek este folosit de unguri pentru italieni, este posibil să exprime de fapt o prezenţă românească;Vidacut: Olahhidegkut – Fântâna Rece Românească; Vlăhiţa: Olahnagyfalu – Satul Românesc cel Mare ş.a./  Dan Tanasa.ro