Evanghelia de Duminică. Dumnezeu face din vameşi fii ai credinţei

• publicat la: 25 January 2015
Evanghelia de Duminică. Dumnezeu face din vameşi fii ai credinţei

Duminica a 32-a după Rusalii (a lui Zaheu)

Luca 19, 1-10

În vremea aceea trecea Iisus prin Ierihon şi, iată, un om bogat cu numele Zaheu, care era mai-mare peste vameşi, căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură. Şi alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Şi când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta. Şi a coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se. Şi, văzând, toţi murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos. Iar Zaheu, stând înaintea Domnului, I-a zis: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Şi a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.

În pericopa citită în cea de-a 32-a Duminică după Rusalii, Sfântul Evanghelist Luca ne vorbeşte despre vameşul Zaheu. În contextul ei, ni se spune că, înconjurat de mulţimi de oameni şi însoţit, ca de obicei, de sfinţii ucenici, Domnul Hristos trecea prin vechea cetate a lumii antice (poate cea mai veche), Ierihon, după ce mai înainte vindecase pe orbul Bartimeu, fiul lui Timeu. Entuziasmat şi plin de optimism, de încredere în Domnul, poporul Îl urma, împărtăşind şi din fericirea celui vindecat, în ochii căruia străluceau raze de lumină, sorbind cu nesaţ din lumina zilei. Şi toţi cei care-l însoţeau, în alaiul lor, îl priveau uimiţi şi împliniţi de fericirea lui. Era o bucurie mare, poate chiar mai mare decât a orbului din naştere, vindecat (tot de Domnul), dacă ne gândim la faptul că acesta mai înainte văzuse (Marcu 10, 46-52). Ştia ce însemnase lumina în viaţa lui. Şi, pierzând-o, suferea şi tânjea mereu după ea. Iar acum, vindecat, îi însufleţea pe cei care-L urmau pe Domnul, pe când trecea împreună cu ei prin Ierihon.

Bogatul cu preocupări neobişnuite

Aici era aşteptat de un bărbat, despre care Sfântul Luca spune că îl chema Zaheu, mai-marele vameşilor. Şi mai spune că era foarte bogat. Evanghelistul consideră că trebuie ştiută poziţia socială a acestuia, pentru că Zaheu nu era oricine, nu era un om oarecare, cum adeseori întâlnim spunându-se de unele persoane în Sfintele Evanghelii.

Pentru cei de atunci, din cetatea şi locurile acelea, Zaheu era, fără îndoială, o persoană marcantă şi arhicunoscută, dar într-un fel aparte. Fiind căpetenia vameşilor, adică dintre cei care strângeau vămile, dajdiile şi birurile de la populaţia din Ierihon şi împrejurimi, el era cunoscut, cu atât mai mult cu cât era mai-mare peste toţi cei ce îndeplineau această misiune ingrată, dar era şi foarte urât de toţi aceştia, care sufereau din cauza lui şi a subalternilor lui. Vameşii „din nimic altceva nu trăiau, decât numai din lacrimile săracilor“. Dacă ne gândim cât de cruzi erau ei cu poporul de jos, sărac, ce nu făcea faţă dărilor grele, din cauza lipsurilor şi a mizeriei în care trăia, ne dăm seama ce impresie urâtă crea apariţia lui Zaheu în faţa mulţimilor şi, cu atât mai mult, în faţa Mântuitorului, binefăcătorul, miluitorul, tămăduitorul, preamilostivul şi blândul Învăţător. Însă Domnul „chiar pe cele mai de seamă vase ale diavolului le răpeşte şi surpă cetăţile acestuia“ (Sf. Teofilact al Ohridei). Nu doar că pe vameşi îi face ucenici, ci chiar pe Zaheu, mai-marele vameşilor îl „robeşte“ spre mântuire.

Chiar de la intrarea în Ierihon, se pare că Zaheu venise să-L întâmpine pe Domnul, pentru că spune Sfântul Luca: „Şi intrând (Domnul), trecea prin Ierihon. Şi, iată un bărbat, cu numele Zaheu, şi acesta era mai-marele vameşilor şi era bogat. Şi căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură“ (Luca 19, 1-3).

Important este pentru Sfântul Luca de remarcat că Zaheu, deşi mic de stat, căuta să-L vadă pe Iisus, dorea să-L vadă, fiindcă, de bună seamă, ştia multe despre El de la toţi cei cu care avea tangenţă în profesia pe care o exercita. Aşa fiind, cu toate că era el „cineva“, şi-a călcat pe inimă şi cu îndrăzneală, din mijlocul mulţimilor de care era înconjurat, a alergat înainte şi „s-a suit într-un sicomor, ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă“ (v. 4).

Pentru noi semnificativ este acest gând al lui, devenit faptă, să-L vadă şi să cunoască „cine este Iisus“. Ştia din cele auzite despre faptele Sale dumnezeieşti şi dorea să-L vadă personal, eventual, şi să vorbească cu El. Iar dorinţa lui s-a dovedit a fi mai mult decât o intenţie, căci nu numai că a alergat înaintea mulţimilor, dar „s-a şi suit într-un sicomor, ca să-L vadă“, atunci când trebuia să treacă pe calea aceea.

„Cel ce cauţi pe cei ce Te caută…“

Pentru osârdia sa, Zaheu a primit îndată mântuirea. Mai înainte chiar de a-L vedea Zaheu pe Domnul, Acesta l-a văzut, căci citim: „Şi când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân“ (v. 5).

Aşadar, din comportamentul şi atitudinea fermă a lui Zaheu, de a-L vedea şi a-L cunoaşte pe Iisus, înţelegem o dorinţă sfântă, pornită din adâncul sufletului, care-l determină la fapte autentice morale şi religioase, ca smerenia şi credinţa. Căci, fără să fie stăpânit de nici un orgoliu, se urcă în dud, de unde să-L poată vedea mai bine pe Iisus. Se înalţă deopotrivă cu trupul şi cu sufletul.

Pentru această deschidere a sa, se învredniceşte să-L vadă pe Domnul, Care Îşi îndreaptă privirea spre el şi Care, mai mult decât atât, doreşte să poposească în locuinţa lui. Este un răspuns al Domnului la o chemare lăuntrică a vameşului Zaheu şi o bucurie şi fericire neaşteptată a acestuia, care Îl primeşte sub acoperământul locuinţei sale.

La rândul lui, Zaheu nu întârzie cu al său răspuns, pe măsura cinstei oferite. Căci „nu se cuvine a întârzia când Hristos porunceşte ceva“. Coborându-se degrabă, L-a primit, bucurându-se (v. 6), chiar dacă mulţimile, care nu ştiau ce se petrecuse în sufletul acestuia, murmurau, cârteau, „zicând că a intrat să găzduiască la un păcătos“.

Iar răspunsul lui Zaheu este mult mai ferm şi mai hotărât, mai profund decât se pare, fiindcă el, aflându-se în faţa Domnului, zice: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit“ (v. 8). Zaheu nu seamănă cu „scumpătate“, nici nu făgăduieşte că va da puţin, sau ceva, ci toată avuţia sa o oferă celor pe care i-a nedreptăţit. Ne învaţă şi pe noi că nu este de folos omului care a adunat ceva prin săvârşirea unei nedreptăţi să îi miluiască pe alţii, lăsându-i la o parte pe cei pe care i-a nedreptăţit. Zaheu făgăduieşte că la cei nedreptăţiţi de el le va întoarce împătrit, vindecându-le şi paguba (La Ieşire 22,1 citim: „De va fura cineva o oaie, să plătească patru oi pentru oaie!“). De fapt, Zaheu dăruieşte întreaga sa avere, dobândită necinstit: jumătate săracilor şi restul, împătrit celor nedreptăţiţi. Astfel, el se arată a fi, în modul său de a gândi, desăvârşit. Depăşeşte porunca Legii celui vechi şi înţelege mesajul Evangheliei Mântuitorului, arătând că iubeşte pe aproapele său, pe cel sărac şi pe cel nedreptăţit, mai mult decât se iubeşte pe sine. Nu amână hotărârea sa, ci o pune în lucrare chiar atunci. Ne este şi nouă un bun dascăl, învăţându-ne ca, atunci când semenul nostru ne cere ajutorul, să nu amânăm momentul faptei bune, ci să o săvârşim aici şi acum.

Model de smerenie şi îndreptare

Iar dialogul dintre Domnul şi Zaheu, de fapt dintre Domnul şi sufletul acestuia, se încheie prin răspunsul Domnului, dat tot acum: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut“ (v. 9-10). Prin cuvântul casă, Domnul îl înţelege pe Zaheu, stăpânul casei în care El intrase şi pe care îl numeşte fiu al lui Avraam. Ne trimite cu gândul la patriarhul Vechiului Testament, cel plin de credinţă, cu suflet mărinimos şi iubitor de străini. Asemănându-l cu Avraam, Domnul vede în Zaheu „asemănarea obiceiului celui bun“ (Sf. Teofilact al Ohridei). Zaheu este acum fiu al lui Avraam, fiindcă înainte, ca adunător de dajdii, nu se asemăna deloc cu acel drept şi nu putea fi fiu al acestuia. Iar pentru cei ce cârteau, văzându-L pe Mântuitorul că intrase în casa mai-marelui vameşilor, adaugă: „Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut“.

Este minunată această întâlnire a Domnului cu vameşul Zaheu, prezentată de Sfântul Evanghelist Luca, aşa cum interesante şi edificatoare sunt toate întâlnirile şi convorbirile Sale cu contemporanii. Ea are o încărcătură moral-religioasă şi emoţională aparte şi, datorită personajului deosebit, Zaheu vameşul, care-L caută pe Iisus şi vrea să-L vadă şi să ştie cine este El. Iar Domnul, Care venise să-i caute şi să-i găsească pe toţi oamenii şi îndeosebi pe cei păcătoşi, îi răspunde dorinţei acestuia, ca Unul ce cunoştea şi inimile, şi sufletele oamenilor. Şi răspunde prompt, pe măsura determinării sale şi a faptelor lui, a spontaneităţii acestuia. Fapt pentru care Zaheu rămâne pentru noi, creştinii, un model de deschidere, de sinceritate, de smerenie şi, în final, de pocăinţă, pentru nedreptăţile pe care le făcuse semenilor săi, pe care le conştientizează. Şi nu numai. Pentru că se îndreptează printr-o hotărâre fermă de a întoarce împătrit celor năpăstuiţi, el este o pildă de îndreptare sau de mântuire pentru toţi oamenii. Iată de ce exemplul său este util şi necesar pentru oricare dintre noi şi trebuie să fie determinant, mobilizator.

De reţinut că vameşul Zaheu este tipul, modelul omului convertit, care poate fi pildă de îndreptare pentru toţi cei care s-au aflat sau se află, ca şi el, prin postura profesiei, în situaţia de a-i nedreptăţi pe cei apropiaţi lor. Zaheu se depăşeşte pe sine şi poate să facă binele cu care să acopere păcatele prin acte de binefacere către aproapele său, dar mai cu seamă celor pe care-i nedreptăţise. Şi câţi nu sunt în această postură, care ar trebui să se îndrepte faţă de cei nedreptăţiţi de ei! Şi câţi nu suferă din cauza celor nedrepţi!

Interpretarea alegorică a pericopei

Sfinţii Părinţi ne cheamă şi la o altfel de înţelegere a semnificaţiei celor spuse astăzi despre vameşul Zaheu. Acesta era mai mare peste ceilalţi vameşi, dar mic de statură. Căci totdeauna cel care îi întrece pe alţii prin răutate este mic în cele duhovniceşti. În general, trupul şi duhul sunt potrivnici unul altuia, fiindcă „trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului“ (Galateni V, 17). Mic fiind, Zaheu nu putea să-L vadă pe Hristos de mulţimea oamenilor, aşa cum „cel care este supărat de mulţimea patimilor şi de lucrurile vieţii nu poate să-L vadă pe Hristos lucrând şi mişcându-Se şi umblând“. Căci a umbla înseamnă a lucra Hristos întru noi.

Şi totuşi, chiar şi omul care a fost fără de simţire faţă de toată fapta cuviincioasă, poate şi el, prin pocăinţă, să-şi vină în simţire şi să se suie, aşa-zicând, în sicomor, precum Zaheu. Adică să lase la o parte toată pofta şi îndulcirea vieţii şi să aşeze în inima sa „suişuri“ (Psalmul 83, 6). Astfel, el va fi văzut de Domnul şi chemat să coboare degrabă. Iar cuvintele rostite de Mântuitorul: „Zahee, coboară-te degrabă!“, pot fi înţelese astfel: „Zahee, te-ai suit prin pocăinţă la viaţa mai înaltă. Pogoară-te acum prin smerita cugetare, «ca să nu te surpe înalta cugetare». Şi smerindu-te, în casa ta voi intra“. Cu mult timp înainte, profetul Isaia spunea: „Aşa zice Domnul: Cerul este scaunul Meu şi pământul aşternut picioarelor Mele! Ce fel de casă Îmi veţi zidi voi şi ce loc de odihnă pentru Mine? Toate acestea mâna Mea le-a făcut… Spre unii ca aceştia Îmi îndrept privirea Mea: spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la cuvântul Meu!“ (Isaia 64, 1-2).

Bogăţia noastră este una sufletească şi alta trupească. Zaheu o lasă pe cea trupească şi o păstrează pentru sine pe cea sufletească. El este precum dreptul Iov, care a pierdut toate bogăţiile lumeşti, dar bogăţia sufletului său credincios a rămas neatinsă.

Zaheu, prin pocăinţă, umblă pe calea potrivnică răutăţii în care trăise şi se vindecă de păcatele sale de dinainte. El iese, precum odinioară patriarhul Avraam, din pământul său şi din rudenia sa, adică din răutatea în care trăise, iese afară din casa tatălui său (Facere 12, 1), îşi vine în fire, precum fiul odinioară risipitor (Luca XV) şi astfel dobândeşte mântuirea (Sf. Teofilact al Ohridei).

Sfânta noastră Biserică, receptând în viaţa şi trăirea ei dinamică faptele evanghelice, le transpune în cult, aşa cum este şi momentul acesta al întâlnirii Domnului cu Zaheu în casa şi în sufletul acestuia, prin introducerea ei în rugăciunea de la slujba sfinţirii casei, a sfeştaniei, rugăciune în care preotul invocă prezenţa lui Hristos Domnul, Mântuitorul nostru, zicând: „Stăpâne, Dumnezeule, Mântuitorul nostru, Care ai învrednicit pe Zaheu de a te primi în casa lui şi Te-ai făcut mântuire lui şi a tuturor celor din casă, Însuţi şi acum pe aceştia care vor să vieţuiască în casa aceasta şi-Ţi aduc Ţie, prin noi, nevrednicii, rugăciuni şi cereri, păzeşte-i…, binecuvântându-le casa aceasta…“.

Doamne Iisuse Hristoase, Care ai intrat în casa lui Zaheu, pogoară-Te şi în inimile şi sufletele noastre, ale tuturor, ca să fim mai buni, mai drepţi şi milostivi! Amin!

Lasati un comentariu