Pagina principala / Istoric / Francisc Pall – istoricul careian urmărit de Securitate (II)

Francisc Pall – istoricul careian urmărit de Securitate (II)

Revenind la urmărirea lui Pall de către Securitate, aceasta nu a cunoscut nici un fel de schimbare în anul 1958. În pofida faptului că a fost mutat la Biroul 1, unde se ocupa de contracararea spionajului anglo-american, lt. Banciu a continuat să fie singurul ofiţer ce reuşea să obţină date referitoare la Pall, dar acestea şi-au păstrat caracterul deficitar şi colateral. Agentul „Voicu” a avut astfel în continuare şansa de a-şi arăta disponibilitatea, el suspicionând imediat orice contact al istoricului cu vreun cetăţean străin. Culmea este că ofiţerul încă mai credea că agentul va reuşi cumva să ajungă în relaţii foarte strânse cu Pall, la 30 octombrie 1958 el întocmind un plan de măsuri prin care îl dirija „să caute a discuta acele subiecte mai atractive cu el (…) probleme pe care îl interesează, pentru ca agentul să se apropie cât mai mult de el pentru a-i câştiga încrederea”99. Ca şi în trecut, aceste demersuri nu aveau cum să fie productive, ele demonstrând doar disperarea Securităţii, care timp de peste doi ani nu reuşise să obţină nici cel mai mic indiciu referitor la problema ce o interesa.
În 1958, lt. maj. Banciu a apelat şi la serviciile unui alt informator plin de solicitudine, este vorba de agenta „Sanda Petrescu” (numele real Rodica Clopoțel, arhitectă cu studii făcute in Italia) ce activa în mediul intelectual clujean, având legături cu numeroase persoane din acest domeniu. În a doua jumătate a anilor ’50, informatoarea a furnizat Securităţii un număr foarte mare de note, multe dintre ele predate din proprie iniţiativă. Calitatea notelor informative lăsa însă de dorit, în general ele cuprinzând foarte multe banalităţi şi bârfe, prea puţin folositoare Securităţii. Fiind însă foarte prolifică, ofiţerul o menţinea în legătură pentru a dovedi superiorilor săi că munceşte cu asiduitate. Şi în acest caz, aportul agentei a fost insignifiant, în pofida faptului că ea a furnizat circa 10 note informative referitoare la Francisc Pall în perioada 1958-1959. Materialele cuprindeau doar date tangenţiale, lipsite de importanţă, informatoarea având prea puţine legături directe cu istoricul, ci doar cu soţia acestuia, pe care o vizita des.

Agenta sublinia totuşi faptul că Pall era interesat să viziteze Italia sau Germania, dar exclusiv în interes ştiinţific, pentru a face cercetări în arhivele şi bibliotecile din aceste state. La 15 noiembrie 1958, Edith Pall i-a spus că soţul său este nemulţumit de faptul că nu poate pleca în exterior: „Nici vorbă să fie trimis prin străinătate şi nici un coleg de specialitate nu îl serveşte de câte ori pleacă în Italia sau în altă parte – cum este Lascu, Daicoviciu – ba nici nu îl anunţă, ca să nici nu ştie. Ar avea nevoie de cărţi, de materiale. Nu îl tentează Budapesta, deşi se ocupă în această direcţie, ci ar vrea să meargă la Roma, în Germania”. În plus, într-o notă din 31 decembrie 1958, „Sanda Petrescu” preciza că Pall iar fi spus că nu a mai fost la legaţia Italiei din Bucureşti de dinainte de 1940.

Această informaţie, coroborată cu unele date furnizate de „Voicu”, ridică semne de întrebare dacă într-adevăr Pall a vizitat ambasada în 1956, fiind destul de posibil să fie vorba de o confuzie, de o altă eroare a Securităţii din acea perioadă. Colateral, Securitatea din Cluj primea însă noi date ce demonstrau anumite legături ale lui Pall cu intelectuali italieni şi cu români emigraţi în Italia. La 16 septembrie 1958, Serviciul II a primit – după un traseu sinuos – o notă informativă veche de o lună furnizată de un agent al Secţiei raionale Târnăveni (din D.R.S. Braşov). În notă se specifica faptul că fratele lui Vasile Bărbat, „fugar în Italia”, a reuşit să intre student la Facultatea de Istorie din Cluj cu ajutorul lui Francisc Pall, căruia i-a scris să-l sprijine profesoara italiană Rosa del Conte, ce vizitase Clujul în 1956 şi cu care Pall se afla în bune relaţii. Supravegherea lui Francisc Pall s-a accentuat şi mai mult din primăvara anului 1959, după ce Direcţia a II-a Contraspionaj a interceptat o scrisoare trimisă acestuia din Italia de „fugarul” Teodor Onciulescu (referitor la care „din materiale neverificate ce deţinem rezultă indicii că ar fi agent al poliţiei italiene”).

În consecinţă, la 6 aprilie 1959 Direcţiei a II-a a trimis următorul ordin către D.R.S. Cluj: „veţi trece la identificarea numitului Pall Francisc şi prin mijloacele informativ-operative de care dispuneţi veţi stabili activitatea lui politică şi profesională din trecut şi prezent”. Primele date trebuia raportate până la 25 aprilie 1959. Direcţia a II-a a trimis şi o fotocopie după scrisoarea lui Onciulescu, datată 8 martie 1959. Din cuprinsul acesteia reiese faptul că era un răspuns la o scrisoare a lui Pall, prin care îi cerea fotocopii după o carte de istorie din Italia, de care avea nevoie pentru redactarea unor studii. Onciulescu i-a trimis materialele cerute, solicitând în schimb ca din România să-i fie şi lui remise publicaţiile filialei din Cluj a Academiei, care „ne lipsesc şi ne-au fost promise”.

Aşadar, preocupările istoricului erau eminamente de natură ştiinţifică, neavând nici o legătură cu spionajul. Una dintre principalele sale direcţii de cercetare era aceea a relaţiilor culturale şi religioase dintre Italia şi ţările din Europa de Sud-Est în secolele XV-XVIII: raporturile italiano-albaneze, monografia umanistului Barlezio, extinderea catolicismului în Europa Răsăriteană (istoria misiunilor catolice în Ţările Române) etc.

În plus, o eventuală trimitere în Italia a ultimelor apariţii istoriografice din România nu putea decât să ducă la popularizarea acestora şi să facă aşadar un serviciu regimului. Dar pentru ofiţerii de Securitate nu conta decât faptul că Pall avea relaţii de corespondenţă cu un presupus agent al poliţiei italiene. În acest context, semnalăm şi faptul că Securitatea din Cluj habar nu avea de schimbul de scrisori, ea reacţionând abia la sesizarea organelor centrale. După primirea ordinului Direcţiei a II-a, lt. maj. Pereş Alexandru, acum din funcţia de şef al Serviciului II, i-a cerut lt. maj. Banciu Constantin să se ocupe iarăşi de acest caz. Pentru a-i uşura munca, lt. maj. Pereş i-a dat subordonatului său şi câteva indicaţii suplimentare: „Pall Francisc lucrează la Institutul de Istorie, pe str. Jokai. A fost încercat ca să fie recrutat, dar nu a acceptat, fiind un element duşmănos, fanatic. Materiale se găsesc cu el la «C». La Institutul de Istorie există o serie de agenţi. Este necesar ca să dirijăm aceşti agenţi pentru a obţine date cât mai multe despre cel în cauză”. Bazându-se pe datele adunate în trecut, lt. maj. Banciu a îndeplinit cu operativitate ordinul, el doar contactând câţiva agenţi pentru actualizarea informaţiilor. Bineînţeles, printre aceştia s-a aflat şi „Sanda Petrescu”, care deşi nu i-a putut oferi ştiri noi de interes, a furnizat o notă referitoare la Gheorghe Caragaţă (fost elev al lui Iorgu Iordan, rămas în Italia din 1936, era lector de limba română la Universitatea din Florenţa), „semnalat de M.A.I. Direcţia a II-a că desfăşoară activitate duşmănoasă împotriva ţării noastre şi că întreţine relaţii cu numitul Pall Francisc”, datele fiind însă vechi şi de suprafaţă. Nici agenta „Elena Munteanu”, ce lucra la Biblioteca de limba italiană, nu a putut să aducă nimic nou, întrucât istoricul frecventa rar această instituţie, astfel încât ofiţerul a concluzionat că „agenta are cam limitate posibilităţi de informare” şi nu i-a mai trasat sarcini suplimentare. La 20 aprilie 1959, D.R.S. Cluj a trimis către Direcţia a II-a raportul solicitat referitor la Pall.

Cu toate că avea la bază materiale vechi, în cuprinsul acestuia se află mai multe afirmaţii incriminatoare inedite, cum ar fi aceea că în timpul r ăzboiului istoricul „a avut sentimente pro-germane, crezând în victoria fascismului”, trecându-se cu vederea faptul că el a luptat şi pe frontul de vest şi că a fost decorat de sovietici. De asemenea, se precizează că „în activitatea sa a avut manifestări de susţinere a Bisericii Catolice”, oferindu-se şi informaţia că soţia sa are un frate în R.F.G., cu care „întreţine relaţii de corespondenţă”, ceea ce putea fi o circumstanţă agravantă în acea vreme.
În raport se recunoştea faptul că din punct de vedere profesional „este foarte bine pregătit, fiind unul dintre cei mai buni specialişti în domeniul istoriei medievale”. Dar totul era contrabalansat de atitudinea sa apolitică, astfel încât pentru comunişti practic beneficiile erau destul de scăzute („Faţă de regimul nostru a manifestat o indiferenţă totală. Nu participă la manifestaţiile organizaţiilor de masă”). Însă istoricul nu făcea parte nici dintre cei ce se împotriveau deschis faţă de puterea comunistă, precizându-se că „nu este cunoscut cu manifestări duşmănoase la adresa regimului nostru”. În final, se reamintea faptul că în 1954 Francisc Pall a respins cu vehemenţă propunerea de colaborare cu Securitatea. În plus, se arăta că informatorii semnalau şi faptul că Pall nu agrea ingerinţele politicului în activitatea de cercetare, părerea sa fiind că „ştiinţa poate face abstracţie de atitudine politică”.

Impulsionată de la centru, Securitatea din Cluj a depus noi eforturi pentru a afla natura legăturilor lui Pall cu oameni de ştiinţă români din Italia. Lt. maj. Banciu a renunţat la serviciile aproape inutile ale lui „Voicu” şi „Sanda Petrescu” şi a apelat la agentul „Stanciu Aurel”, care lucra la Institutul de Istorie. Agentul avea relaţii printre cercetătorii clujeni, dar legăturile sale cu Pall erau destul de slabe, nepermiţându-i să afle direct problemele ce interesau Securitatea. El va încerca însă să suplinească acest deficit prin datele obţinute indirect de la alte persoane ce-l cunoşteau mai bine pe Pall (Ştefan Pascu, Gheorghe Şerban ş.a.). La 21 septembrie 1959, „Stanciu Aurel” arăta ofiţerului că Pall încercase să facă un schimb de cărţi de istorie şi cu Gheorghe Caragaţă, prin intermediul căruia dorea să obţină mai multe lucrări italieneşti, dar se pare că nu a reuşit.
Un alt agent nou folosit în 1959 pentru urmărirea lui Pall a fost „Bârsan” aflat în legătura lt. maj. Cuibus Aurel, lucrător operativ prim la Biroul I Informaţii externe. Informatorul era nimeni altul decât studentul pe care istoricul îl ajutase cu un an înainte să intre la Facultatea de Istorie. Fiind fratele lui Vasile Bărbat, aflat în Italia, cu care Pall purta corespondenţă, agentul prezenta o mare importanţă pentru acest caz. Serviciul II a cerut astfel sprijinul Biroului I, iar lt. maj. Cuibus l-a dirijat pe „Bârsan” pentru a afla natura corespondenţei dintre fratele său şi istoric. La 27 noiembrie 1959, „Bârsan” a informat Securitatea că fratele său i-a scris că i-a trimis lui Pall mai multe documente şi cărţi istorice, dar nu a primit nici o confirmare a primirii lor. Cu toate acestea, el urma să-i trimită şi o altă lucrare promisă şi îşi manifesta toată disponibilitatea de a-i trimite şi alte cărţi, Pall trebuind doar să-i indice ce are nevoie. Agentul, având acest pretext foarte veridic, a discutat cu Pall referitor la scrisoarea fratelui său, oferindu-se să fie un mijlocitor între cei doi, ceea ce ar fi făcut ca o parte din corespondenţa medievistului cu românii din Italia să se afle sub controlul Securităţii. Istoricul nu a căzut însă în această capcană, spunându-i informatorului doar să-i transmită mulţumiri fratelui său pentru cărţi, dar pentru alte probleme preferă „să-i scrie el personal”. Nemulţumit de rezultat, lt. maj. Cuibus i-a dat agentului sarcina „să arate scrisoarea primită lui Pall Francisc şi să discute cu el legat de persoana fratelui său”116, dar şi această tentativă de a obţine informaţii a eşuat.

Participarea la Congresul mondial de istorie de la Stockholm (1960) Anul 1960 va aduce o nouă îmbunătăţire a statutului profesional al lui Francisc Pall, şi anume includerea sa în delegaţia istoricilor români ce a participat la cel de-al XI-lea Congres mondial de istorie, ţinut la Stockholm (20-28 august 1960). A fost prima ieşire externă a lui Pall de la instalarea regimului comunist. Şi de această dată a beneficiat de susţinerea directă a lui Constantin Daicoviciu, fără sprijinul căruia nu ar fi avut nici o şansă reală s ă fie trimis la congres.

Directorul Institutului de Istorie a apreciat întotdeauna valoarea ştiinţifică a lui Francisc Pall, considerând că era singurul specialist în medievistica transilvană ce se putea ridica la nivelul cercetătorilor apuseni (din aceste considerente el a şi insistat ca nora sa, Beatrice Daicoviciu, să-şi înceapă cariera ştiinţifică sub îndrumarea directă a lui Pall. Demersurilor lui Daicoviciu în favoarea participării lui Pall la Stockholm li s-au adăugat şi cele ale lui David Prodan, care a susţinut şi el includerea acestuia în delegaţia română. Şi Prodan credea că Pall era printre puţinii medievişti români a cărui pregătire şi valoare se ridica la nivelul unui congres mondial („avea o riguroasă pregătire în ştiinţele auxiliare ale istoriei şi cunoştea foarte bine instituţiile medievale apusene”). La susţinerea celor doi colegi ai săi, s-au adăugat şi calităţile ştiinţifice ce le poseda, întrucât marea majoritate a celor 17 istorici români participanţi au fost aleşi pe criterii profesionale. Istoricul nu a avut însă certitudinea că va fi lăsat să participe la congres decât cu puţine zile înainte de plecare. La 2 august, el a discutat cu agentul „Brânduşa” ( numele real Ștefan Pascu, istoric, academician) spunându-i că „nu e sigur că va pleca, deoarece «nu stă bine cu partidul»”. Informatorul a avizat Securitatea şi de faptul că Pall, în eventualitatea că va pleca la congres, era foarte interesat de a intra în contact cu vechile sale cunoştinţe, cât şi de a-şi crea relaţii noi.

Cum comunicările delegaţilor României au trebuit aprobate în prealabil de regimul de la Bucureşti, Francisc Pall a susţinut în capitala Suediei o prelegere ce avea la bază textul cel mai ideologizat ce-l publicase până atunci, cel referitor la tratatul lui Beumanoir. Subiectul concret l-a constituit modul în care era reflectată structura socială a Franţei în tratatul de drept al lui Beaumanoir, materialul fiind publicat apoi la Bucureşti într-un volum ce a inclus toate prelegerile istoricilor români prezenţi la congres. Participarea la Congresul de la Stockholm i-a întărit lui Pall opinia că istoriografia de influenţă sovietică din blocul comunist se situa mult în urma celei apusene. El a observat şi faptul că, în timpul lucrărilor, cercetătorii estici nu au reuşit să dea un răspuns coerent celor occidentali tocmai din cauza faptului că modalitatea de tratare a istoriei era impusă de ideologii de partid. Iar pentru el soluţia nu era decât una singură: libertatea discursului şi permiterea confruntărilor de idei, singurele care puteau să ducă la rezultate valide.  Opiniile sale foarte tranşante au fost aduse la cunoştinţa Securităţii de agentul „Brânduşa”. Informatorul era un istoric clujean ce participase şi el la Congresul de la Stockholm şi era dirijat de cpt. Căbulea Traian, lucrător operativ prim I la Biroul 2 Partide burgheze din Serviciul III. Într-o notă informativă din 24 octombrie 1960, „Brânduşa” scria următoarele: „am discutat cu Pall Francisc (…) unele probleme ideologice în legătură cu interpretarea unor fenomene de istorie. De la început s-a arătat foarte rezervat faţă de interpretarea materialist-istorică a istoriei.

La insistenţele sursei de a lămuri aceste probleme, Pall a afirmat că el ţine seama de rezultatele cercetătorilor «competenţi» în aceste probleme din ţările capitaliste şi mai ales de-ale lui Ostrovski, un fugar din Rusia care trăieşte la Belgrad. Apoi a amintit de discuţiile de la Congresul Internaţional al istoricilor de la Stockholm, unde opiniile istoricilor din ţările capitaliste ar fi tras «cu greutate în cumpănă», punând în încurcătură pe istoricii din ţările socialiste şi mai ales pe cei sovietici. În concluzie, a afirmat că nu trebuie să luăm de bun tot ce se spune de istoriografia oficială din ţările socialiste şi din ţara noastră, unde se scrie după dispoziţiile venite de sus, se scrie «la comandă», căci în acest caz nu se poate realiza progrese în ştiinţă. E nevoie, după părerea lui Pall, de confruntarea opiniilor diverşilor istorici pentru a ajunge la rezultate mai bune, care să reziste în faţa «opiniei publice ştiinţifice»”. Afirmaţiile istoricului au fost considerate a fi foarte importante de către Securitatea din Cluj, care a decis atât includerea acestora în buletinul informativ înaintat conducerii M.A.I., cât şi într-o informare adresată organelor locale de partid. Tot agentul „Brânduşa” semnala Securităţii – într-o altă notă – şi faptul că Pall se număra printre acei membri ai delegaţiei ce „manifestau entuziasm faţă de nivelul de viaţă din Suedia, de libertatea şi civilizaţia de acolo, în defavorul situaţiei din România”, fiind chiar cel mai laudativ în această privinţă.

Permisiunea acordată lui Pall de organele centrale partid de a participa la manifestări ştiinţifice în Occident, dublată de aprecierile elogioase pe care acesta le avea faţă de modul de viaţă capitalist şi de intenţia de a-şi relua relaţiile cu diverşi „fugari” români, s-a adăugat neelucidării motivelor pentru care Pall a vizitat ambasada Italiei în 1956. Prin urmare, pentru Securitatea din Cluj a devenit foarte presantă obligaţia de a clarifica unele dintre aceste aspecte, înainte ca istoricul să plece iarăşi în străinătate. La 21 aprilie 1961, lt. maj. Székely Francisc – lucrător operativ prim la Biroul 2 din Serviciul II Contraspionaj – a cerut deschiderea unui dosar de verificare (D.V.) cu privire la Francisc Pall, precizând faptul că „persoana indicată ar duce activitate suspectă de spionaj în favoarea statului italian”. Ca „argumente”, el menţiona: calitatea de fost bursier al Şcolii Române din Roma („unde şi-a creat relaţii apropiate cu unele persoane de naţionalitate română, care şi în prezent se găsesc în Italia, desfăşurând activitate duşmănoasă împotriva R.P.R.”); legăturile cu Teodor Onciulescu („agentul poliţiei italiene”), Gheorghe Caragaţă şi Petre Iroaie (ce „desfăşoară activitate duşmănoasă intensă împotriva R.P.R.”) şi intenţia de a-şi relua contactele cu românii din emigraţie (dezvăluită de informatorul „Brânduşa”). La toate acestea se adăuga şi o informaţie nouă, aceea că la 16 august 1960 a vizitat legaţia Austriei şi din nou „nu cunoaştem scopul vizitei”. Surprinde iarăşi faptul că Securitatea din Cluj habar nu avea de scopul prezenţei lui Pall la legaţia Austriei, în pofida faptului că istoricul urma să plece în Occident peste numai câteva zile. La 26 aprilie 1961, lt. maj. Székely a întocmit şi un plan de măsuri aferent propunerii de deschidere a D.V.-ului. Pentru prima dată, obiectivul principal al urmăririi nu-l mai constituia aflarea motivelor pentru care a vizitat cele două ambasade, ci acela de a clarifica „caracterul relaţiilor ce a întreţinut în trecut şi ce întreţine în prezent cu numiţii Onciulescu T., Caragaţă Gh. şi Iroaie P., din Italia, şi cum sunt realizate aceste relaţii”.

Pentru atingerea scopului propus, principalul informator folosit urma a fi „Brânduşa”, întrucât acesta „este în relaţii bune cu obiectivul” şi mai ales fusese coleg de studiu cu Pall la Şcoala Română de la Roma. În această ultimă calitate, agentul avea şi pretextul de a iniţia cu medievistul discuţii referitoare la legăturile lui din Italia. Principala sarcină ce trebuia rezolvată de „Brânduşa” era aceea de a afla: „De când îi cunoaşte Pall pe trădătorii de patrie Onciulescu T., Caragaţă Gh. şi Iroaie P., în ce relaţii au fost cu ei şi în ce relaţii se găsesc în prezent. Cum menţine Pall relaţiile cu aceste persoane”. În subsidiar, agentul trebuia să obţină şi informaţii privind eventualele legături ale lui Pall cu funcţionarii celor două legaţii („concret cu cine şi de ce natură”). În acest sens, până la 5 septembrie 1961, lt. maj. Székely urma să întocmească şi un plan de dirijare a informatorului, în care să stabilească „linia de conduită a agentului şi sarcinile ce-i vor fi trasate”.  Ofiţerul mai urma să apeleze şi la sprijinul agenţilor „Voicu” şi „Stanciu Aurel”, dar – cunoscut fiind faptul că istoricul nu avea încredere în ei – rolul lor era doar de a-l supraveghea foarte atent pe Pall la locul de muncă şi de a informa Securitatea privind comportarea generală a acestuia, persoanele cu care vine în contact, deplasările ce le face etc. Întrucât agenţii disponibili erau departe de a garanta obţinerea vreunor date de valoare referitoare la Pall, lt. maj. Székely a propus recrutarea unui informator din rândul persoanelor cu care istoricul era în relaţii foarte apropiate, oprindu-şi atenţia asupra lui Ioan Sabău.

Sabău era verificat de Serviciul II pentru atragerea la colaborare în problema spionajului francez, studiase şi el la Roma (putea astfel aborda discuţii referitoare la cercetătorii români aflaţi acolo) şi mai ales avea legături strânse cu Pall. Dacă ar fi reuşit această recrutare, Securitatea ar fi obţinut un agent foarte valoros în acţiunea de supraveghere a lui Pall. Conducerea Securităţii nu a aprobat însă recrutarea lui Ioan Sabău, neavând încredere în el, şi a dispus chiar deschiderea unui dosar de verificare pentru a-i cunoaşte mai bine activitatea129. De asemenea, lt. maj. Székely preconiza şi adunarea unor date suplimentare (de la Direcţia a II-a) referitoare la „trădătorii de patrie” Onciulescu, Caragaţă şi Iroaie, sperând că astfel va reuşi să găsească noi piste care să-i ofere date de natură să elucideze legăturile istoricului cu aceştia. Nu în ultimul rând, ofiţerul a cerut – ca „sarcină permanentă” – şi interceptarea întregii corespondenţe a celui urmărit, acordând o atenţie deosebită celei externe, pentru a identifica toate persoanele cu care coresponda şi mai ales pentru a afla „natura acestor relaţii”. Prin supravegherea cu atenţie şi violarea corespondenţei private a lui Pall urma fi eliminat unul dintre principalele neajunsuri ale urmăririi de până atunci şi era pus sub control principalul mijloc de comunicare al istoricului cu românii din Italia sau cu persoane din alte state occidentale. Propunerea de deschidere a D.V. şi planul de măsuri ce o însoţea au fost aprobate de şeful Serviciului II, cpt. Pereş, la 8 mai 1961, după care s-a trecut la transpunerea în practică a prevederilor acestora.

Dar în continuare supravegherea lui Pall era îngreunată de atitudinea retrasă şi distantă a acestuia. În aceste condiţii, cu toate că Securitatea dirija informatori ce reuşeau să intre în contact cu istoricul, ei nu aflau date de interes, medievistul evitând orice fel de discuţie legată de subiecte atât de sensibile, precum ar fi relaţiile sale cu cercetători din străinătate sau vizitele la ambasadele Italiei şi Austriei. Dintre toţi agenţii preconizaţi a fi utilizaţi, cel mai activ se va dovedi a fi „Stanciu Aurel”, dar şi de această dată informaţiile furnizate erau colaterale, lipsite de detalii sau fără importanţă. La 22 mai 1961, el informa Securitatea că Pall a avut discuţii cu cercetătorul american Frederick Kellogg, ce studia la Bucureşti şi a venit la Cluj să facă unele cercetări. Agentul ştia însă doar atât, neavând nici cea mai mică idee referitoare la subiectele abordate, dar opinăm că acestea au fost exclusiv de natură ştiinţifică. Oricum, nici lt. maj. Székely sau conducerea Serviciului II nu au considerat că este necesar să afle mai multe amănunte, în pofida faptul că americanul era considerat „suspect de spionaj”.

A doua zi, „Stanciu” a furnizat o nouă notă, în care prezenta o afirmaţie foarte interesantă făcută de Pall referitor la relaţiile cu persoane din străinătate: „Legăturile cu Occidentul sunt foarte hazardate şi ar putea avea şi consecinţe neplăcute, de aceea el se fereşte de asemenea legături”132. Ofiţerul nu acordat însă o atenţie prea mare acestei note informative, considerând-o doar ca o nouă dovadă a faptului că Pall nu avea deloc încredere în agent şi ca o încercare de a-şi disimula adevăratele intenţii. După aproximativ şase luni de la deschiderea D.V., la 17 octombrie 1961, lt. maj. Székely Francisc a făcut o evaluare a stadiului urmăririi şi a trecut la ajustarea planului iniţial de măsuri în raport cu situaţia existentă în acel moment. În primul rând ofiţerul recunoştea faptul că nu reuşise să-şi atingă nici unul dintre obiectivele propuse, identificând drept cauză principală agentura nesatisfăcătoare folosită („Voicu şi Stanciu” „nu posedă încrederea obiectivului”, iar „Brânduşa” făcea foarte multe deplasări, motiv pentru care se întâlnea rar cu Pall).

Pentru că „Brânduşa” putea fi foarte util, urma să se continue dirijarea lui pe lângă Pall, sperându-se că – în pofida rarelor contacte avute cu acesta – va reuşi să furnizeze informaţii de valoare. Întrucât propunerea de recrutare a lui Ioan Sabău a fost respinsă, lt. maj. Székely se obliga ca în termen de trei luni, până la 20 ianuarie 1962, să recruteze un agent din rândul persoanelor „cu care obiectivul este în relaţii apropiate” (ce urmau a fi identificate cu ajutorul reţelei deja existente la Institutul de Istorie). Ofiţerul s-a achitat de sarcina luată şi, la 24 noiembrie 1961, l-a recrutat pe „Trandafirescu Petre”. Informatorul lucra la Biblioteca Universitară din Cluj, vizitată frecvent de Pall, cu care avea astfel posibilitatea de a intra deseori în contact. Singura informaţie nouă aflată după o jumătate de an de supraveghere, era aceea că istoricul clujean coresponda „cu un cetăţean din R.F. Germană, cu numele de R. Eysser”, iar din datele furnizate de D.R.S. Oradea reieşea că „cu cetăţeanul din R.F. Germană întreţine relaţii de corespondenţă şi o grupare religioasă de călugăriţe din regiunea Oradea”. Pentru a stabili „caracterul relaţiilor lui Pall cu cetăţeanul din R.F.G.”  şi a afla dacă istoricul avea legături cu călugăriţele din Oradea urma a fi dirijat agentul „Brânduşa”, dorindu-se clarificarea acestor aspecte până la finalul anului 1961. Lt. maj. Székely Francisc era nemulţumit şi de faptul că de la Direcţia a II-a nu primise nici un răspuns la cererea sa de a i se trimite date detaliate referitoare la Onciulescu, Caragaţă şi Iroaie, astfel încât solicita conducerii Serviciului II să reia demersurile către unitatea centrală de contraspionaj. Pe ofiţer îl interesa mai ales să afle dacă cei de mai sus întreţineau relaţii de corespondenţă şi cu alte persoane din România, pentru a cerceta dacă nu cumva şi Pall avea relaţii cu aceştia. Însă lipsa răspunsului de la Direcţiei a II-a îngreuna foarte mult elucidarea acestui aspect, ceea ce demonstrează încă o dată modul haotic de lucru al unor structuri ale Securităţii (după ce Direcţia Contraspionaj a presat Serviciul II al D.R.S. Cluj să afle natura legăturilor lui Pall cu persoane din emigraţia română din Italia, omitea apoi să furnizeze date amănunţite referitoare la acestea). De altfel, nici de această dată Direcţia a II-a nu se va trimite lămuriri suplimentare, astfel încât în ianuarie 1962 lt. maj. Székely şi-a reiterat solicitarea. Iar situaţia nu era singulară, un comportament similar având şi Serviciului „F”, organul central de Securitate ce se ocupa de supravegherea scrisorilor şi telegramelor: „Din materialele informative rezultă că obiectivul întreţine relaţii de corespondenţă cu diferite persoane din străinătate. Deşi am solicitat interceptarea corespondenţei obiectivului, pe linia «F»-ului nu ne-a parvenit nici o scrisoare. Pentru remedierea acestei situaţii vom reveni cu adresă la Serviciul «F» Bucureşti, cerând să acorde mai mare atenţie corespondenţei obiectivului”. Iar astfel de „reveniri cu adrese” către Serviciul „F” s-au făcut de mai multe ori în perioada 1961-1962, neprimindu-se niciodată vreun răspuns. Dar incompetenţa crasă de care dădeau dovadă uneori organele Securităţii este mult mai clar dovedită în cazul presupusei corespondenţe a lui Francisc Pall cu „cetăţeanul vest-german” R. Eysser. La 16 iunie 1961, D.R.S. Crişana a cerut D.R.S. Cluj să dispună „efectuarea de investigaţii complexe asupra numitului Pall Francisc” pe motiv că ar purta un schimb de scrisori cu occidentalul amintit. Cum Eysser coresponda şi cu un grup de călugăriţe din România şi ştiind că Pall lucra la Institutul de Istorie, conducerea Securităţii din Cluj a ordonat ca de această problemă să se ocupe Biroul 7 Intelectuali şi Biroul 4 Culte din cadrul Serviciului III Informaţii interne136. Abia ulterior s-a observat faptul că informaţiile cele mai detaliate le putea oferi Serviciul II, care-l urmărea pe Pall prin D.V. Iar după cum am văzut, în octombrie 1961, lt. maj. Székely îşi propunea să lămurească şi acest aspect. Care era realitatea va ieşi la iveală abia după câţiva ani de supraveghere şi corespondenţă destul de susţinută între D.R.S. Crişana şi D.R.S. Cluj: „cetăţeanul” era de fapt o femeie, iar cel care coresponda cu  aceasta era vărul lui Pall, călugărul romano-catolic, care – după cum am amintit – avea un nume identic cu cel al istoricului. Confuzia de nume a determinat şi dirijarea agentul „Stanciu” pentru a afla dacă istoricul este autorul unor articol intitulat Campania lui Isus în România şi apărut într-o revistă a emigraţiei române din Spania. În ceea ce priveşte supravegherea lui Francisc Pall, aceasta nu a înregistrat prea mari progrese, chiar dacă s-a apelat şi la sprijinul altor informatori, precum ar fi „Leonid” (fost student al lui Pall, agentul era arheolog în Cluj). Chiar şi speranţele puse în informatorul „Trandafirescu”, ce era în relaţii de prietenie cu istoricul, nu s-au confirmat, agentul furnizând puţine note informative şi fără valoare.

Cum acţiunea stagna, şi lt. maj. Székely Francisc a considerat că singura soluţie rămasă era provocarea istoricului printr-un agent, chiar dacă aşa creştea considerabil riscul deconspirării acestuia. Informatorul ales a fost „Brânduşa”, căruia la 29 noiembrie 1961 i-a trasat o Notă de sarcini. Provocările urma a fi făcute în două direcţii:  „agentul se va lega de atitudinea istoricilor străini, atitudinea lor etc.

Agentul va afirma căci consideră că o legătură directă cu aceşti istorici totuşi ar fi folositoare, însă din păcate «suntem cam izolaţi de străinătate». Aducând astfel în discuţii legătura cu străinătatea, agentul se va interesa de la Pall Francisc ce mai cunoaşte el despre foştii lor prieteni care în prezent sunt în străinătate, arătând că, după cum a auzit el, în general aceste persoane au o situaţie bună, sunt toţi în diferite servicii. Agentul în aceste discuţii se va referi în special a fugarii mai sus arătaţi [Onciulescu, Caragaţă şi Iroaie – n.n.] pentru a stabili ce cunoaşte Pall în legătură cu aceste persoane, dacă a primit veşti de la ei şi cum anume. Agentul în aceste discuţii se va referi şi asupra problemei că în general este destul de greu să întreţii relaţii cu ţările capitaliste, în special că nu poţi comunica tot ce doreşti şi nu poţi primi veşti ce te interesează. Urmărim ca prin aceasta să vedem ce spune agentul, cum menţine el legătura cu persoanele respective”;  „Într-o altă discuţie ce va purta agentul cu obiectivul, se va referi la problema că fiind la Bucureşti în deplasare a avut ocazia, din întâmplare, să se cunoască cu un cetăţean care după afirmaţiile lui lucrează la o legaţie capitalistă, dar că el nu a dat crezare acestei persoane, deoarece crede că poate a fost vorba de o «provocare». Acest lucru agentul îl va povesti obiectivului ca o «problemă interesantă». Prin aceasta urmărim să determinăm pe obiectiv să aibă încredere în agent şi să-i povestească şi el dacă a fost la legaţia Italiei, cu ce scop şi dacă în prezent menţine aceste relaţii”140. Nu ştim însă în ce măsură acest plan a şi fost pus vreodată în practică, în condiţiile în care, cum deja am amintit, informatorul se întâlnea foarte rar cu Pall, la care se adăuga şi faptul că el era agent al Serviciului III şi nu era dirijat direct de lt. maj. Székely Francisc. Nici un raport sau notă a Securităţii nu aminteşte că discuţia respectivă ar fi avut loc.
Între timp, integrarea ştiinţifică a lui Francisc Pall a continuat, el fiind cooptat în toate colectivele şi comitetele de redacţie ale volumelor ce aveau ca tematică perioada medievală.  Francisc Pall a fost desemnat coordonator al grupului de cercetători de la Cluj şi a fost inclus în colegiul de redacţie. Primul volumul al lucrării a fost publicat în 1962, până în 1967 apărând alte două. De asemenea, în 1962 a fost inclus în grupul de istorici români cooptaţi la un masiv proiect editorial european de publicare a documentelor medievale (Repertorium fontium historiae Medii Aevii), ce a fost tipărit la Roma. Pall a colaborat la volumele II şi III, apărute în 1967, respectiv 1970. Calităţile ştiinţifice ale medievistului clujean au fost recunoscute şi prin includerea lui – către sfârşitul anilor ’50 – printre cercetătorii responsabili de redactarea materialelor pentru volumul II din tratatul Istoria României.
În toamna anului 1961, Francisc Pall a primit permisiunea de a participa la un nou simpozion ştiinţific internaţional, desfăşurat însă de data aceasta în interiorul blocului comunist. Este vorba de Conferinţa Renaştere şi Reformă în Polonia şi Ungaria, ce a avut loc la Budapesta între 10 şi 15 octombrie 1961. Nici de data aceasta Securităţii din Cluj nu i s-a cerut opinia dacă este oportună trimiterea medievistului în străinătate, dar nici ofiţerii care-l urmăreau nu au ştiut şi nu au aflat absolut nimic de această vizită în exterior, chiar dacă acolo Pall a intrat în contact şi cu cercetători occidentali, dintre care unii ar fi putut prezenta interes pentru organele de represiune. La Budapesta, Pall a prezentat comunicarea Frământări sociale şi religioase din Cluj în jurul anului 1570, publicată apoi într-o formă extinsă în anuarul de la Cluj……
Din motive de „spatiu” sunt nevoit să ma opresc cu povestea aici.

Un ultim aspect ce este important de reliefat este acela că, în pofida aportului lor informativ semnificativ, în marea majoritate a cazurilor agenţii amintiţi nu au fost recompensaţi financiar. Excepţiile ar fi „Dan Gheorghe” şi „Sanda Petrescu”, dar ei oricum nu au fost angajaţi ai Institutului de Istorie din Cluj. Delaţiunea, chiar şi cea făcută cu sârg (sau poate tocmai de aceea), nu le aducea nici un beneficiu bănesc celor în cauză. De altfel, în cazul lui „Lucreţiu”, „Voicu” şi „Ionescu Vasile” (numele real istoricul Sabin Belu) nici nu era nevoie să se pună problema stimulării lor financiare, întrucât au furnizat un număr foarte mare de note informative din proprie iniţiativă. De asemenea, Securitatea nu s-a implicat deloc nici în sprijinirea lor în cariera profesională. Nici un ofiţer de Securitate nu a intervenit la conducerile Institutului sau a Universităţii pentru a obţine o reîncadrare sau o promovare a informatorilor săi. Acei istorici-agenţi ce au revenit la poziţiile avute în 1952 sau chiar au avansat substanţial în carieră (ne referim la „Brânduşa”, adică la istoricul Ștefan Pascu, care în anii ’60 a devenit academician) au făcut-o prin forţele proprii sau cu sprijinul partidului şi nicidecum cu susţinerea Securităţii. Pe scurt, se poate afirma că aceste scursori ale societății se caracterizau in primul rând printr-o lipsă totală de caracter.

Voi încheia foarte brusc cu: „Ferește-mă Doamne de prieteni, că de dușmani mă feresc singur.”
Cei care au avut răbdarea să parcurgă aceste rânduri au constatat probabil că delatorii lui Francisc Pall, adică acei informatori ai Securității care scriau sute de rapoarte despre el, au fost îndeosebi istoricii, colegii lui de breaslă, precum și prietenii lui apropiați.

Dacă ați trăit cumva și Dvs. în acele vremuri (în perioada 1950-1989), vă sugerez să meditați, doar foarte puțin, la această constatare. Oare cine au fost cei care v-au turnat pe Dvs. Securității?

Merită să vă puneți cândva și această intrebare, chiar dacă nu se mai poate face absolut nimic, fiindcă „Mortul de la groapă nu se mai întoarce.”
Horia Mărieș

București, 27 februarie 2015