Pagina principala / Istoric / Tăbliţele cerate de la Roşia Montană

Tăbliţele cerate de la Roşia Montană

Tăbliţele cerate de la Roşia Montană reprezintă documente de o valoare inestimabilă, furnizând date importante despre viaţa socială şi economică a Daciei romane din secolul II d.Hr.

Aceste documente interesează pe istorici, pe jurişti şi pe filologi deopotrivă.

Din punct de vedere al istoriei poporului român, tăbliţele cerate dovedesc latinitatea poporului român, formarea sa prin fuziunea dintre dacii autohtoni şi coloniştii romani, precum şi continuitatea neîntreruptă în spaţiul geografic în care s-a format.

Pentru jurişti, studierea tăbliţelor cerate prezintă interes întrucât fac dovada aplicării dreptului roman în provincia Dacia, vădindu-se influenţe din partea vechiului drept al autohtonilor. În Dacia romană a avut loc o întrepătrundere a elementelor dreptului roman cu elemente juridice provenite atât de la daci, cât şi de la colonişti peregrini, proveniţi mai ales din Grecia, Dalmaţia şi Iliria.

Lingviştii studiază cu interes tăbliţele cerate pentru a cunoaşte aspectele limbii latine vulgare vorbite în Dacia romană. Ele constituie, alături de tăbliţele cerate descoperite la Pompei în 1875, dovezi ale existenţei scrierii cursive în limba latină vulgară.

Tăbliţele cerate de la Roşia Montană sunt formate din trei scândurele de brad legate între ele, asemenea filelor unei cărţi. Pe părţile exterioare nu s-a scris nimic, acestea având rol de protecţie, asemenea unor coperţi. Părţile interioare au fost uşor scobite şi unse cu un strat de ceară amestecată cu smoală, pe care s-a aplicat o scriere cursivă cu ajutorul unui stylus (condei).

Roşia Montană (Alburnus Maior) este o aşezare străveche din Ţara Moţilor, situată între Abrud și Câmpeni. În subsolul localităţii, se află zăcăminte de aur exploatate încă din epoca fierului. Datările cu carbon radioactiv (C14) au adus dovezi că dacii extrăgeau aurul înainte de cucerirea romană. Romanii nu au făcut altceva decât să intre în galeriile săpate de daci. De altfel, bogăţia în aur a Daciei a fost un obiectiv major pentru cucerirea ei de către romani (106 d.Hr.). După cucerirea Daciei, zeci de care încărcate cu aur au luat drumul Romei, ceea a dus la echilibrarea situaţiei financiare a imperiului. În timpul ocupaţiei romane (106-271 d.Hr.) au fost introduse metode tehnice superioare de extragere şi prelucrare a minereului şi au fost aduşi specialişti din alte părţi ale imperiului (Dalmaţia, Iliria, Grecia).

Descoperirea tăbliţelor cerate de la Alburnus Maior a fost prilejuită de relansarea activităţii miniere în Transilvania în timpul monarhilor habsburgici Maria Tereza (1740-1780) şi Iosif al II-lea (1780-1790). Redeschizându-se vechile galerii romane de la Roşia Montană, au fost descoperite întâmplător, de mineri, peste 30 de tăbliţe cerate, o parte din ele fiind distruse din cauza stării precare de conservare, sau pierdute. S-au păstrat până la noi 25 de tăbliţe cerate care pot fi descifrate, integral sau parţial. Ele au fost descoperite între anii 1786-1855, şi datează din sec. II d.Hr. (131-167). Actualmente, ele se păstrează în mai multe instituţii de cultură din ţară şi din străinătate: 13 se găsesc la Muzeul Naţional de Istorie din Budapesta, 6 la Biblioteca Documentară „Timotei Cipariu” din Blaj, 4 la Muzeul Transilvaniei din Cluj-Napoca, una la Muzeul Naţional de Istorie din Berlin, respectiv una la Biblioteca Bathyaneum din Alba Iulia.

Dintre cele 25 de tăbliţe cerate, nouă dintre documente au fost redactate la Roşia Montană (Alburnus Maior), iar restul în localităţi încă neidentificate, dar despre care se presupune că ar fi localităţile învecinate aşezării miniere amintite: Vicus Deusara, Immenosum Maius, Anssium, Resculum, Baridustarum. Menţionăm că denumirea acestor localităţi are o rezonanţă autohtonă geto-dacică (în afară de Immenosum).

În anul 1873, cele 25 de tăbliţe au fost publicate integral, cu comentarii şi ilustraţii grafice, de eruditul german Theodor Mommsen, în Corpus Inscriptionum Lapidarum.  Printre savanţii romani care au studiat şi comentat tăbliţele cerate de la Alburnus Maior se numără Timotei Cipariu, G. Popa-Lisseanu, I. Baltariu şi I.I. Russu.

Ion Baltariu, în lucrarea sa Tripticele din Transilvania, afirmă că tăbliţele cerate „sunt actul de naştere al poporului român”.

Din cele 25 de tăbliţe, 11 sunt parţial indescifrabile, iar cele care pot fi citite conţin: contracte de vânzare-cumpărare, contracte de muncă, contracte de împrumut, un contract de depozit, un contract de societate, un proces-verbal prin care se constată desfiinţarea unui colegiu funerar, o listă de cheltuieli pentru organizarea unui banchet, o chitanţă care atestă obligaţia unei persoane de a plăti o datorie.

Studiind  tăbliţele cerate de la Roşia Montană, o lume întreagă învie sub ochii noştri şi pătrundem în atmosfera Daciei Romane din secolul II d.Hr. Studiul acestor tăbliţe ne fac să ne punem anumite întrebări, unele comportând răspunsuri precise, altele nedepăşind stadiul de ipoteză.

Cine sunt semnatarii actelor juridice cuprinse în tăbliţele cerate? Vreo sută de nume sunt de origine romană, vreo patruzeci de nume sunt originare Daciei, vreo cincisprezece sunt greceşti, şi vreo zece nume indică provenienţa lor de undeva din Dalmaţia sau Iliria.

Cele mai multe tăbliţe au fost redactate în limba latină vulgară, numai una fiind redactată în greacă. Într-un contract redactat în limba latină vulgară apare semnătura cu caractere grecești a lui Alexander al lui Antipater (ca martor). Deci Alexander al lui Antipater a fost grec, care înțelegea limba latină vulgară, dar nu ştia să scrie decât greceşte.

Se ridică întrebarea: de ce au fost părăsite tăbliţele cerate în galeriile miniere de la Alburnus Maior?

Izvoarele istorice atestă că, în anul 167 d.Hr., în zona Munţilor Apuseni a avut loc o mare invazie a tribului germanic al marcomanilor. Semnatarii contractelor din tăbliţele cerate  trebuie că s-au retras din faţa pericolului, mergând spre zone mai ferite.

Tăbliţele cerate erau folosite în antichitate mai ales de greci, fiind echivalentul agendelor sau caietelor de notiţe contemporane. Ele erau utilizate de greci pe scară largă, fiind mai ieftine decât papirusul egiptean sau pergamentul oriental. Folosirea tăbliţelor cerate denotă o influenţă grecească exercitată asupra teritoriului provinciei Dacia.

Un alt obicei grecesc, care probabil s-a transmis şi la populaţia provinciei Dacia, este acela ca actele doveditoare ale unei comunităţi să fie încredinţate, spre păstrare, unui om de încredere. Un nume care apare des în tăbliţele cerate este Ulpius Valerius. Am putea presupune că acest Ulpius Valerius a primit spre păstrare tăbliţele cerate, şi le-a ascuns în galeriile miniere, iar datorită morţii sale intempestive, semnatarii documentelor nu au mai putut să ajungă în posesia acestora.

Din conţinutul tăbliţelor aflăm despre o femeie, Andueia Batonis, semnatară a două contracte. Este neîndoios faptul că este o femeie, fapt care rezultă din text: „supra scripta”. Faptul că patronimicul ei este la genitiv ne arată că este vorba de o peregrină, cel mai probabil o autohtonă, o dacă.

Într-unul din contracte, Andueia Batonis împrumută 150 de dinari, cu dobânda maximă admisă în Imperiul Roman, de 12% pe an, unui bărbat.

Într-un alt contract, Andueia Batonis cumpără o jumătate de casă.

Potrivit dreptului roman, femeile nu puteau încheia contracte, fiind lipsite de capacitate juridică, aflându-se sub tutelă masculină perpetuă. Situaţia juridică era aceeaşi şi la vechii greci, cu menţiunea că în Grecia Antică situaţia femeilor era şi mai grea decât la Roma (nu aveau dreptul să iasă din casă neînsoţite, nu aveau dreptul să participe la ospeţe sau să asiste la spectacole).

La unele popoare antice, însă, precum egiptenii şi babilonienii, situaţia juridică a femeii era mult mai bună, bucurându-se de drepturi asemenea bărbaţilor.

Probabil că în speţă s-a aplicat o cutumă locală, la vechii daci femeia având capacitate de exerciţiu, fiind egală din punct de vedere juridic cu bărbatul.

 

*Din volumul Incursiune în lumea vechilor manuscrise, Editura Inspirescu, Satu Mare, 2016, pp 53-61

Ioan Marian CHIOREAN, revista Eroii Neamului