Pagina principala / Istoric / „Astăzi toate naţiile învie, trebuie să învie şi a noastră!” Alexandru Ioan Cuza. Martie 1848

„Astăzi toate naţiile învie, trebuie să învie şi a noastră!” Alexandru Ioan Cuza. Martie 1848

Anul 1848 e pentru popoarele Europei anul mesianismului naţional.

Anul Centenarului României Mari coincide cu împlinirea a 170 de ani de la Revoluţia din 1848. Acest eveniment a fost unul decisiv în procesul de constituire a României moderne. Paşoptiştii  care au făcut revoluţia de la 1848  au fost deschizătorii de drum ai celor care peste o altă jumătate de secol vor făuri România Mare. Marea Unire  de la 1918 este rezultatul unui proces istoric de maturizare a conştiinţei de sine a unui popor care a traversat două milenii de istorie.

Cuvântul de or­dine al re­vo­luţionarilor de pretutindeni din 1848   e doborârea tiraniei medievale pentru libertatea naţiunilor şi dreptatea so­­cială.

Un suflu de vag, dar molipsitor misticism politic investea pe fiecare popor cu o misiune divină şi, pentru a o îndeplini, era nevoie de ruperea lanţu­ri­lor robiei în afară şi în lăuntru. După exemplul Parisului de atunci, tineretul generos de pre­tutindeni se găsea pe baricade. În Moldova revoluţia se veştejise încă în mu­­gur, iar în Muntenia se prăbuşise sub apăsarea Rusiei reacţionare. Capii instigatori pribegeau acum pes­­­te hotare, prin Bucovina austriacă, pe la Braşov sau pe la Brussa turcească.

În prin­ci­pa­tul Ardealului, care atârna direct de Casa habsburgică, lucrurile se înfăţişau într-o învălmă­şea­lă greu greu de descurcat. Anul revoluţiei surprinsese Ardealul cu trei naţiuni recunos­cu­te ca atare, ungurii, secuii şi saşii, cu o no­bi­li­­me încărcată de privilegii şi o ţărănime în­că­tuşată în lanţuri. Românii erau excluşi din rândul naţiu­ni­lor şi al privilegiilor. Ideea li­ber­tăţii naţionale, însă, şi a dreptăţii sociale însufleţea pe toate popoarele prin­­cipatului, fie­ca­­re înţelegând-o în felul lui, toate voind o egală îndreptăţire în viaţa de stat.  

La 15 Martie 1848, parlamentul Ungariei votă unirea cu Ardealul.

E semnalul revoluţiei lui Avram Iancu.

Procedeul maghiar obişnuit de a hotărî de soarta celui mai numeros şi mai vechi po­por al Ar­dea­­lu­lui fă­ră ca el să fie întrebat, şi aceasta într-o vreme când ideea de libertate um­plea văzduhul Eu­ropei, înfurie pe Români. Strigătul răsculării îl dădură doi tineri care se aflau la Târgu Mureşului: Avram Iancu şi Aron Pumnul. Ei chemau poporul la o pri­mă adunare în Blaj, la Duminica Tomii, adunare care pregăti le­gendara demonstraţie a celor 40.000, în ziua de 3/15 Mai, pe Câmpia Libertăţii…. Salturile în istorie ale ardeleni­lor sunt destul de rare, dar, atunci când se produc, valurile veacului urlă în furtună şi apa­ri­ţiile lor se numesc revoluţia lui Horia sau revoluţia lui Avram Iancu. …. În ziua Libertăţii, de la Blaj, el (n.a. poporul) apărea brusc şi întreg pe scena istoriei, fiindcă cei pa­­tru­zeci de mii, iviţi din anonimatul su­ferinţei milenare, erau rezumatul întregului Ardeal ro­mânesc.

Doi bărbaţi s-au impus atunci mulţimii în fierbere. Simion Bărnuţiu, în pelerina lui romantică de stu­dent tomnatic, reprezenta doctrina vremii, cerând în numele ei dreptul po­po­rului ardelean de a-şi făuri singur istoria. Avram Iancu, tânărul avocat care dăduse sem­­nalul mişcării, nu venea să demonstreze şi să ceară nimic, fiindcă el era însăşi voinţa şi ho­tărârea Ardealului de a face istorie românească.

Avea numai 24 de ani şi cobora din munţii lui Horia. Era înalt şi ochenat, de o fru­mu­se­ţe răpitoare dacă n-ar fi fost oarecum înăsprită de grava seriozitate a cugetului. Bărnuţiu aducea în pelerină argumente ju­ridice; el purta pistoale în chimirul care îi strângea cămaşa moţească. Vorbea rar, dar când deschidea gu­ra, din toată fiinţa lui emana o putere magică, nefirească, de care nici el nu-şi dădea seama de unde vine. Con­timporanii spun că avea un temperament vijelios, pe care, totuşi, ştia să-l strunească în frâna minţii. La studii, în şco­li­le ungureşti, se remarcase printr-o inteligenţă eminentă. Avea tot ce trebuie pentru a do­mi­­na; frumuseţe de Făt-Frumos pe gustul românesc, care fermeca mulţimile, şi energie gravă în glas şi-n gest pentru a se face ascultat. Un asemenea exemplar nimbat de geniul rasei, … nu devine căpetenie prin de­liberare şi prin vot; instinctul gloatelor îl simte fulgerător şi i se supune cu voluptatea înnăscută în firea oa­menilor de a se preda unei voinţe superioare să facă din ei orice-ar crede de cuviinţă. Puterea de fas­ci­ni­ţie a lui Avram Iancu sporea înmiit la gândul că el întrupează marea răzbunare a unui neam ţinut în vea­cu­ri în subteranele pline de caznă ale istoriei. …

Iancu e cel care a vărsat în sufletul Ardealului conştiinţa de stăpâni din neamul împărătesc, care a strălucit odinioară în Dacia. … Avram Iancu e chipul spiritual al mândrului şi îndureratului Ar­deal…”.

Sursa: Nichifor CRAINIC (1996). Puncte cardinale în haos. Iaşi: Editura Timpul. pp. 157-166.

Alexandru Ioan Cuza a fost şi el prezent în 1848  la evenimentele din Moldova (unde a şi fost arestat), din Transilvania (Adunarea de la Blaj din 3/15 mai), a fost la Pesta şi Viena, a făcut parte din conducerea Comitetului revoluţionar moldovean.

Prezent în rândul celor peste o mie de revoluţionari moldoveni reuniţi la 27 martie 1848 la hotelul Petersburg din Iaşi, Alexandru Ioan Cuza ia cuvântul şi semnează Petiţia-proclamaţiune a boierilor şi notabililor Moldovei, document care în cele 35 de puncte ale sale sintetizează aspiraţiile modernizatoare şi democratice ale unei părţi a elitei vremii.

Aşa  îşi îndemna camarazii: „Dar, fraţilor! Să murim! … Cu moartea noastră trebuie să deschidem un viitor naţiei noastre vrednic de mărirea trecutului strămoşilor noştri. Români! Astăzi toate naţiile învie, trebuie să învie şi a noastră“.

Potrivit Prof.univ.dr. Gabriel Moisa , a existat o  înţelegere celebră între  două simboluri revoluţionare ale românilor şi maghiarilor: Nicolae Bălcescu şi Lajos Kossuth, înţelegere intervenită însă tardiv, când forţele contrarevoluţionare ţariste şi austriece câştigau masiv teren.

Pentru românii transilvăneni marea problemă era ridicată de cel de-al 12-lea punct al programului revoluţionar, care prevedea alipirea Transilvaniei la Ungaria, adică anexarea unui teritoriu care nu făcea parte din Ungaria. Acest fapt a declanşat în lunile următoare un război civil între românii din Transilvania şi armatele revoluţionare maghiare, mult mai numeroase şi mai bine echipate. Acesta s-a concretizat în aproximativ 40.000 români ardeleni morţi, în sute de sate devastate şi incendiate. Ca expresie a intoleranţei religioase faţă de români au fost arse complet 41 de biserici ortodoxe şi 30 de biserici greco-catolice (alte 12 biserici greco-catolice au fost arse parţial). Conform datelor existente până în prezent au fost jefuite în întregime 319 biserici ortodoxe, alte 396 dintre cele româneşti greco-catolice având aceeaşi soartă. Au fost, aşadar, rase de pe faţa pământului 71 de biserici româneşti, numai pentru ca erau româneşti, alte 715 biserici fiind jefuite, numai pentru ca erau româneşti. Analizând fără patimă momentul 15 martie 1848, se poate concluziona că revoluţia maghiară nu a fost destinată unor transformări interne fundamentale, ci, mai mult unei transformări a relaţiei maghiarilor cu Imperiul Habsburgic în sensul câstigării independenţei Ungariei. Conform revoluţionarilor maghiari de atunci, viaţa internă a Ungariei mari ar fi trebuit să-şi urmeze cursul, de astă dată, popoarele din imperiu nemaifiind legate de Viena, ci de Budapesta.

Tocmai de aceea, oricât de amici fuseseră Lajos Kossuth şi Nicolae Bălcescu sau Sandor Petoffi cu Avram Iancu, românii din Transilvania, dar nu numai, vor avea mereu măcar un semn de întrebare atunci cand va veni vorba de revoluţia maghiară de la 1848 şi de data de 15 martie. Asta l-a făcut bunăoară pe paşoptistul Alecu Russo, care a ajuns sa cunoască temeinic adevarata situaţie din Transilvania, să-i scrie lui Vasile Alecsandri şi să sublinieze că „în Ungaria liberă mi-am pierdut libertatea! Strigătul maghiar ellyen sabadcág însemnează lanţuri pentru români”. În concluzie, pentru românii din Transilvania mesajul 15 Martie 1848 pare a fi: „lanţuri pentru români!”. Aşa a şi fost din 1867 până în 1918 şi din 1940 până în 1944. Cu toate acestea, trebuie depuse eforturi pentru ca asemenea evenimente să nu se mai petreacă.

Consideraţia pentru sensibilităţile celuilalt ar trebui să primeze. Respectul si toleranţa trebuie sa fie reciproce, pentru că, aşa cum a prezis şi Ioan Slavici, „va veni o vreme cand va trebui să lucrăm împreună”.

comentarii