Pagina principala / Istoric / „DREPTUL NAŢIUNILOR ÎNAINTEA TUTUROR”

„DREPTUL NAŢIUNILOR ÎNAINTEA TUTUROR”

Moto:

„Această lege a popoarelor este stabilită de Dumnezeu şi este întărită de puterea Lui dreaptă de a fi urmată, spre binele şi liniştea comună a popoarelor şi a conducătorilor acestora; este ca un Drept natural, o lege divină înăscută în fiinţa umană şi care porunceşte ce trebuie făcut şi, dimpotrivă, ce este interzis”

(Carolus Lundius, 1687, Upsala)

 

Să nu surprindă că un om cu pregătire şi formaţie de istoric, nu una de jurist/legist, legiuitor sau profesor în domeniu îndrăzneşte să abordeze o asemenea problemă. O face din convingerea că ştiinţa istroică este, cum i s-a spus demult, şi nu dintr-un orgoliu exacerbat, „regina” ştiinţelor umaniste/socio-umane. Iar profesionistul ei, istoricul, este în măsură să se pronunţe –pe linia interdisciplinarităţii – şi asupra operei de legiferare şi de aplicare a legilor în societatea umană. Căci istoria acestei societăţi este însăşi viaţa ei, reconstituită prin ştiinţa istorică în conformitate cu adevărul istoric, viaţă care s-a derulat şi se derulează după legi pe care şi le dă prin specialişti în domeniu. Le acceaptă sau nu în funcţie de faptul dacă au sau nu componentă morală obligatorie. Impune regândirea şi reformarea lor când este cazul. Prin componenta morală obligatorie a unei legi înţeleg calitatea care face legea acceptabilă la nivelul societăţii în ansamblu, nu doar la nivelul unor „segmente” sociale, deci un contract social, cum s-a spus, între un regim politic de democraţie reală şi societate, în care părţile contractante îşi asumă drepturi şi răspunderi în interesul general.

Ori, încă din etapa trecerii de la Străvechime la Antichitate, de când aleşii comunităţii/societăţii umane au început să uzurpe suveranitatea naţiunii/poporului – ca efect al polarizării sociale negative (îmbogăţirea prin  ilicit)[1] – şi s-au constituit într-o clasă dominantă şi oprimatoare (cu unul sau mai multe segmente), societatea umană, treptat, a încetat să mai fie condusă în conformitate cu interesele şi aspiraţiile ei în ansamblu, adică după legi cu componentă morală obligatorie, ci, practic, a început să fie dominată şi oprimată prin regimul politic impus de respectiva clasă dominantă.

Aşa a început deturnarea societăţii umane, a vieţii ei, deci şi a istoriei sale de la o evoluţie firească, naturală, conformă cu suveranitatea poporului/suveranitatea naţională. În acest început s-au constituit şi naţiunile care şi-au format şi State naţionale. Iar aceste organisme/formaţiuni politice, destinate să coordoneze optim şi în interesul grupului dezvoltarea societăţii, au fost tot mai mult surclasate de regimurile politice impuse de clasele dominante care şi-au arogat şi dreptul de clase politice, conducătoare adică, drept înscris – în societăţile premoderne – în legi impuse de ele, emanaţie a voinţei şi intereselor lor, în timp ce „poporul de jos”, poporul suveran/naţiunea suverană a fost tot mai mult îndepărtată de la actul politic, de conducere. A rămas, fariseic şi propagandistic, cunoscuta expresie: „Vox populi – vox dei!”, pentru eventuale campanii electorale. Clasa dominantă, cuprinsă de un veritabil, delir de mărire  dar şi temătoare totuşi de reacţia firească a celor oprimaţi de ea, a început chiar să urască „poporul de jos”, în paralel perfecţionându-şi instrumentele de constrângere. Poetul Horaţiu, foarte apropiat de „sferele înalte”, redă cel mai clar mentalitatea aristocratului roman: „Urăsc poporul de jos şi îl ţin departe de mine”[2]. Iar acest delir de mărire – cu toate consecinţele sale! – s-a perpetuat şi s-a amplificat  la toate clasele dominante, până azi.

În acest context s-a creat „fisura”, devenită, treptat, prăpastie între Ţara reală, a tuturor şi Ţara politică, a celor „de sus”. Şi tot în acest context, tot al polarizării sociale negative, crescând apetitul şi harpagonismul claselor dominante, cărora încep să nu le mai ajungă doar cadrul naţional, au apărut imperiile – megaformaţiuni politice clădite pe rapt şi jaf pe seama altor spaţii etno-naţionale. Iar imperiile, toate, în toate timpurile, au năzuit la „statutul” de „imperiu universal”, după modelul „clasic” al Antichităţii, Imperiul Roman, care şi-a transmis „urmaşilor” acest mesaj testamentar corespondentul de azi al acestuia fiind „Imperiul global” şi Guvernul mondial ce se preconizează.

Ei bine, atunci şi din acel context, până azi, componenta morală, obligatorie a legii s-a atrofiat treptat, până la dispariţie, legea fiind tot mai mult expresia voinţei şi intereselor clasei dominante. Statul naţional – când şi unde s-a putut menţine – a devenit, practic, instrumentul ei de dominaţie şi oprimare iar democraţia un surogat, atunci când n-a lipsit cu desăvârşire. În situaţii extreme – agresiuni străine, calamităţi –,  când interesele clasei dominante deveneau parte componentă a interesului general, cei „de sus” îşi aduceau aminte de cei „de jos”, apelau la ei pentru depăşirea respectivei situaţii şi erau „dispuşi” să le facă unele concesii. La astfel de concesii respectiva clasă era silită şi în cazul unor insurecţii ale celor mulţi şi oprimaţi. Dar când ţara era „pacificată”, când „câştigau ciocoii războiul lor cu Ţara” (Arghezi), cei de „sânge albastru”, sau ghiftuiţii evului modern reveneau la conduita lor „tradiţională” faţă de „vulg”: sclavie, iobăgie, scalvie modernă, contribuabili docili, cobai pentru diverse experimente, „carne de tun”.

Iar juriştii/legiuitorii/legislatorii trudeau din greu să elaboreze legi conforme cu ideologia şi practica regimurilor dominatoare ale clasei dominante şi politice.

La rândul lor, imperiile, supravieţuitoare concurenţei şi răfuielilor dintre  ele dar şi luptei cu naţiunile care îşi revendicau suveranitatea, creându-şi căte un alibi sacru sau „convingător” pentru mase mari de neavizaţi, manipulate, îşi continuau şi îşi continuă raptul şi jaful … în numele păcii! Aşa a cunoscut istoria „pax romana”, „pax germana”, mai nou „pax sovietica”, „pax americana” … Iar în deceniile din urmă s-a recurs la, de acum celebrele, eufemisme: „integrare”, „globalizare”, „Noua Ordine Mondială”.

Ce s-a întâmplat între timp, la nivelul planetar, cu sistemele de Drept, în cadrul cărora se elaborau legi?

În anul 476 a „căzut” Imperiul Roman. A murit Imperiul Roman! Trăiască Imperiul Roman! Căci papalitatea Romei imperiale – „Cetatea eternă”! – a sacralizat, nu după mult timp şi cu acelaşi nume noul mperiu: „Sfântul Imperiu Roman” … de naţiune germană. O împreunare imposibilă de cuvinte; căci cuvântul german nu desemna o naţiune ci o calitate a locuitorilor dintr-un anumit spaţiu: fraţi între ei (german=frate bun!). Nemţii, în sinea lor şi în casa lor se consideră daci („ich bin deutsch!”) descendenţi din poporul primordial, arienii, iar ţara şi-o numesc „Ţara Dacilor” – Deutschland! Tot aşa cuvântul „Roman”, în expresia folosită, surclasează numita „naţiune germană”; un nume fals care s-a menţinut până azi! E ca şi cum comuniştii lui Lenin, consolidându-se, ar fi nominalizat creaţia lor nu U.R.S.S. ci „Noul imperiu rus de naţiune sovietică”! Căci numai rus n-a fost noul imperiu, comunist iar cuvântul „sovietic” exprimă altceva decât naţiune.

Dar prin numele dat – „Sfâtul Imperiu Roman” – a reînviat prin mesaj testamentar, „rădăcina” de odinioară a „tuturor relelor” – Roma imperială, cu cu papalitatea ei, aspirantă, şi ea, la suveranitatea mondială.

Iar noul „Sfânt Imperiu Roman”, sub inspiraţie papală – deci, o construcţie … dualistă – şi-a început expansiunea: pe de o parte imperială, pe de altă parte spirituală prin agresiune şi prozelitism împotriva „schismaticilor” ortodocşi mai întâi, cu „centrul” lor, Bizanţul; mai nou împotriva islamismului şi budismului etc.

Aşadar, teritorial, militar şi … catolic, noul „Sfânt Imperiu Roman” s-a consolidat cu, inclusiv, sistemul lui de Drept roman, care de aici înainte va fi pus la temelia  sistemelor de Drept ale planetei. Iar de atunci, juriştii, legislatorii se întrec în a-şi etala cunoştinţele de limbă latină, subliniind importanţa „legii” elaborată de ei pe menţionata temelie, cu maxime ca acestea: „Dura lex – sed lex”; sau una chiar absurdă (în traducere): „Să piară lumea dar să rămână legea!” pe care am citit-o în amfiteatrul unei facultăţi de profil.

Numai că Dreptul roman imperial, luat ca temelie a sistemelor de Drept planetar, este Dreptul unui imperiu, strâmbat, fie şi „ajustat” de juriştii imperiului! Pentru acest „Drept”, suveranitatea poporului rămăsese un ingredient foarte util al discursurilor electorale şi al manualelor de adormit … studenţii. Dar în acest fel Dreptul roman s-a consolidat ca temelie a sistemelor de Drept.

Desigur, în Dreptul roman găsim şi reglementări de mare fineţe din etapa republicană a Romei, dar şi de mai târziu, ca un ecou al acelei etape, rezultate din observaţiile atente şi din practica justiţiară, filtrate prin mintea unor jurişti cu vocaţie, pentru ca multe activităţi în societate să se desfăşoare natural, normal, firesc. Şi astfel de regelementări pot fi preluate ca benefice. Fiind însă vorba de un Drept imperial, rămâne întrebarea finală: chiar astfel de reglementări benefice – cui folosesc în ultimă instanţă? Evident, imperiului, „păcii romane”, „păcii imperiale”. Numai într-un cadru de democraţie reală ele pot avea o altă valoare – valoarea lor reală!

În etapa tranziţiei spre epoca modernă a fost însă descoperit (acesta e cuvântul!) un principu superior de Drept, bun de pus la temelia sistemelor de Drept la nivel planetar.

S-a întâmplat – dar poate nu a fost o întâmplare! – ca în 1687, la Upsala, în Suedia, savantul jurist suedez Carolus Lundius, din însărcinare regală, să publice – după ani mulţi de cercetare şi reflecţii pe măsură – cartea: Zamolxis, primul legislator al geţilor, tradusă la noi, în premieră, de doamna Maria Crişan din iniţiativa şi pe cheltuiala d-lui dr. Napoleon Săvescu, preşedintele societăţii internaţionale „Reînvierea Daciei”, carte editată ulterior de traducătoare într-o ediţie bilingvă (română şi engleză). Încă nu avem o ediţie ştiinţifică.

Reţinem mai întâi că papa Agapet al II-lea, într-o bulă din anul 954 d. Hr. îi numea daci atât pe danezi cât şi pe suedezi, pe locuitorii acestor ţări cât şi pe regii lor[3]. Şi Lundius porneşte de la acest dat, atunci acceptat unanim.

Din studiul savantului Carolus Lundius reiese că sub Domnia lui Carol al XI-lea al Suediei (1660-1697) – Carolus Optimus şi Maximus cum îl numeşte Lundius – găsirea izvoarelor Dreptului – Dreptului german, după accepţiunea timpului (or, noi acum ştim că aşazişii germani îi aveau ca strămoşi pe geţi, got fiind tot una cu get), era o preocupare superioară, în atenţia regalităţii. În context, revenind în Dacia ancestrală, mai reţiem că lui Zalmoxis – rege şi zeu din epoca mitologică, din vremea lui Saturn al începutului, în unele izvoare substituit chiar lui Saturn – nu-i putem calcula vârsta, cu toate încercările de până acum. El aparţine epocii mitologice.

Ei bine, după cercetările şi reflecţiile sale îndelungate, svantul suedez ajunsese la concluzia că „filosofia cea mai veche este a lui Zalmoxis şi a neamului nostru” iar „din izvoarele ei s-au iscat şi principiile şi preceptele juridice şi tot ele s-au revărsat în for;” şi „ele sunt exemple de nezdruncinat ale adevărului”[4]. Lundius le regăseşte în Dreptul bizantin, de spiritualitate creştină, din vremea lui Justinian. Şi le enumeră, succint,  în preambulul capitolului IX, apoi le dezvoltă în cele 9 subcapitole ale acestuia (op. cit., p179-195).

Reţinem: „Din aceste principii supreme, exemple ale naturii şi ale adevărului, a ieşit la iveală nu numai Dreptul Natural ci şi cel Civil şi pe lângă acesta şi cel numit Drept al Popoarelor care este separat de cel Civil şi Natural. De aici s-a iscat acel Drept al naţiunilor înaintea tuturor”. Spre finalul subcapitolului 8, printr-un citat reţinut dintr-o lege antică (legea Manilia, dpă autorul ei, Manilius), trecut prin filieră creştină, Lundius sintetizează conţinutul acestei legi a popoarelor: „Această lege este stabilită de Dumnezeu şi este întărită de puterea Lui dreaptă de a fi urmată spre binele şi liniştea comună a popoarelor şi a conducătorilor acestora; este ca un drept natural, o lege divină înnăscută în fiinţa umană şi care porunceşte ce trebuie făcut şi, dimpotrivă, ce este interzis”.(op. cit., p. 192, s.n.).

Conform cu această lege divină, după Platon, continuă Lundius, când, în Antichitate, „Cetatea” „Republica”, şi-a organizat Dreptul Civil, şi l-a organizat în aşa fel încât viaţa Republicii să fie „spre fericirea cetăţeanului” (s.n.).Pe aceste legi Cicero le-a numit „legile Republicii” (statale) (op. cit., p. 193, s.n.). Conform acestor legi, inspirate de legea divină „dacă locuitorii sunt crescuţi în moravuri bune, cetatea arată frumos, ca întărită cu ziduri”. Dimpotrivă, dacă Prefăcătoria, Şantajul şi Avariţia, Invidia, Ambiţia, Denigrarea, Sperjurul, Neglijenţa, Injuria şi cea mai rea dintre toate, Crima prin agresiune, „dacă toate acestea nu sunt îndepărtate de aici, şi o sută de ziduri dacă ar avea Cetatea, încă ar fi prea puţin ca să ne apere de rele” – adaugă Carolus Lundius, citându-l pe Plaut. Şi încă notează că şi Cicero invocă „aceeaşi raţiune a naturii”, anume că „legea divină să meargă mână în mână cu legea umană, aceasta să dicteze înainte de toate”. În finalul capitolului Lundius laudă gândirea şi practica reformatoare a regelui carol XI-lea care „socoteşte că înainte de toate trebuie extirpate toate relele de acest soi şi, o dată evitate viciile, se vor putea depăşi greutăţile şi se va putea institui o societate bazată pe dreptate şi merit”. În urma reformelor înfătuite în conformitate cu acea lege divină, „guvernarea în ţara noastră”, apreciază Lundius, a fost „constituită pe republica lui Dumnezeu”. Astfel au fost eradicate fărădelegile de sub guvernările anterioare, când „slujitorii publici nu erau cinstiţi ci mincinoşi, uniţi printr-un zel simulat, neducând la bun sfârşit nici una dintre treburile Statului, dar se căzneau să fie lădaţi ca şi cum aşa ar fi fost lucrurile, porunceau să fie confiscate bunurile celor care lipseau mai mult din cetate, ei (slujitorii publici, n.n.) fiind cei care devastau Statul de toate bunurile şi-şi înălţau vile şi case somptuoase până la Cer şi astflel goleau vistieria ţării, clădindu-şi ei bogăţii, unele peste altele; moravurile le erau toate înclinate spre hrăpiri, fie că era un bun sacru, fie că era un bun public”.

Prin reformele operate însă „s-a reinstaurat aceiaşi stăveche JUSTIŢIE, extrasă din atâtea legi suprapuse, drept chintesenţă a tot ce s-a acumulat bun până acum, drept izvor al Dreptului Public şi Privat, justiţie care azi, prin cârmuirea extrem de vigilentă şi de isteaţă a regelui nostru, Carol, se află în întreaga ei plenitudine, triumfă pretutindeni …, se iţesc şi înfloresc cele mai drepte Constituţii …, se bucură de aceleaşi drepturi toate ţinuturile care se află sub oblăduirea sa (a regelui Carol, n.n.)”. „Aceste virtuţi (ale unui sistem de Drept astfel statornicit, n.n.) sunt aşezate întru lumina  Sueoniei (Suediei)”. dar şi „în ochii şi urechile tuturor popoarelor şi mulţumirea Posterităţii”, regele îngrijindu-se de „fericirea ţării”, precum şi să înlăture diferenţele dintre cetăţi în privinţa şcolilor şi universităţilor şi să reducă, pe cât posibil, abuzurile de putere.

În sfârşit, cititorul este îndemnat de savantul jurist să ia aminte, la cauzele, pe bună dreptate desfiinţate, care controlau spiritele sub pretextul utilităţii; la toţi magistraţii care sunt în acest regat universal, care recurg la indicaţii oculte de încetare a proceselor, la cele mai murdare manevre de apărare (lipsind de apărare pe acuzaţi), la lătrături avocăţeşti de ridică tribunalele în picioare, la consilii ad-hoc fără trivialitate în treburi judiciare, la sentinţa ad-hoc a proceselor, la motivul ad-hoc al continuării lor şi înclinat spre toate cele bune, printr-o armonie foarte plăcută”; astfel încheie Lundius sfatul dat cititorului: „vei răsufla uşurat, căci, eliminând toate aceste neajunsuri în practica judiciară, se va obţine şi păstra însănătoşirea vieţii publice” (op. cit. p. 194-195, s.n. sesizez aici şi unele defecţiuni de traducere).

După cum s-a putut înţelege, răul încriminat de Carolus Lundius, supus atunci acţuiunii de eradicare prin reformele regalităţii suedeze, se resimte şi azi, încă mai puternic, la nivel planetar şi se resimte şi la noi. Aşezarea sistemului de Drept suedez pe temelia legii divine, încorporată în dreptul Zalmoxian, a dat satisfacţie savantului jurist, deşi el rămâne conştient că acţiunea de eradicare a vechiului sistem trebuie să continue. Şi atenţiona serios în acest sens.

Numai că pe continent, iar prin extindere, în continuare, mai ales în procesul nociv de constituire şi consolidare a imperiilor coloniale, dreptul imperial roman ca izvor de Drept şi temelie juridică, a „prins” „vânt prielnic” şi a devenit dominant pentru sistemele moderne de Drept. Au venit apoi să se adauge şi alte sisteme de Drept imperial, inspirate din  primul, care au consolidat respectiva temelie, căci polarizarea socială negativă continua să domine societatea în curs de modernizare. Şi astfel, componenta morală obligatorie a legii a continuat să se atrofieze. Exemplul cel mai distrugător al acestei atrofieri l-a reprezentat practica imperiilor coloniale în teritoriile extraeuropene cucerite, practică în cursul căreia se poate vorbi, de fapt, nu de „lege dură dar lege” ci, pur şi simplu, de fărădelege, agravată în plus prin concursul confesional al Occidentului, provocând, împreună, mari tragedii şi jafuri pe seama naţiunilor intrate sub dominaţia imperiilor coloniale. Dar şi pe „bătrânul continent” a continuat atrofierea componentei morale obligatorii a legii. Căci în confruntarea cu Dreptul strâmb imperial, Dreptul Zalmoxian, „Dreptul naţiunilor înaintea tututor”, a rămas invocat într-o carte, a fost aplicat local, în Suedia – care va ajunge, în timp, la un înalt nivel de civilizaţie, sau, poate, nici acolo cu consecvenţă. Oricum, experimentul suedez este de studiat. De asemenea, în cea priveşte ţările noastre, dacice, moştenitoare directe şi principale ale Dreptulu Zalmoxian, cuprinse între imperii, ele îşi menţineau cu greu statalitatea şi însăşi fiinţa naţională. Dreptul străvechi persista, e adevărat, prin acel Drept al obştei săteşti şi al „frăţiilor” de meşteşugari în unele oraşe şi târguri. Dar şi pe acest teren începuse şi aici ofensiva clasei dominante şi politice de aservire a obştilor săteşti, cu accentuarea servajului şi de aservire a vetrei târgurilor şi oraşelor apărute pe domeniile boierilor şi mânăstirilor. În aceste condiţii, când şi teza „romanizării” îşi făcea tot mai mult loc în sferele cărturăreşti şi politice, o codificare oficială a Dreptului obşti nu era de conceput sau se opera prin selecţiuni interesate. Constatăm, documentar, aplicarea dreptului străvechi în plan local în obştile care, chiar aservite, reuşeau să-şi menţină autonomia. Aşa se va ajunge ca în Ardeal să dea lege nemeşii maghiari – ce-i mai crunţi oprimatori la nivel european! – iar în Principatele Dunărene să dea lege sultanul – acea „canun name” din 1792 şi hatişeriful din 1802; ori, în plin secol al XIX-lea, „secolul naţiunilor”, să impună lege – „Regulamentul organic”, pentru trei decenii, imperiul ţarist.

Şi azi, în facultăţile de profil Dreptul roman se studiază ca principal izvor al Dreptului şi temelie a sistemului de Drept. Iar Dreptul naţiunilor/popoarelor, Drept de sorginte zalmoxiană, numit „Drept internaţional”, practic a devenit minge de ping-pong în jocul de interese al „centrelor de putere”, cum s-au rebotezat imperiile sub acoperire şi care tind tot mai mult a se înţelege între ele spre a ajunge la un consens în cadrul Conspiraţiei neoimperialiste mondiale împotriva naţiunlor lumii şi a Statelor lor naţionale, pentru constituirea unui imperiu global, condus de un guvern mondial, sub o aşazisă „Nouă Ordone Mondială” – „Ordinea” bolnavilor de avere, de putere şi de dominaţie din „era” capitalismului sălbatic al dezastrelor[5].

După constituirea naţiunilor – în tranziţia de la Străvechime la Antichitate –, în epocile premoderne care au urmat, continuând şi în epoca modernă, aceste principale permanenţe ale istoriei au dus o luptă necurmată atât cu imperiile, pentru apărarea sau recucerirea suveranităţii externe, cât şi, în cazul Statelor naţionale proprii, pentru recucerirea suveranităţii în plan intern, suveranitate uzurpată de clasa dominantă şi de reprezentanţii acesteia în conducerea politică sub regimuri politice absolutiste, dicatoriale, tiranice şi chiar sub un fariseiem „democratic” care surclasaseră Statul naţional.

În plan intern, marea revoluţie Franceză a readus „la lumina zilei” principiul suveranităţii naţiunii/poporului şi aceasta a dinamizat lupta naţiunilor în continuare, secolul care a urmat, al XIX-lea, devenind – cum i s-a spus – „secolul naţiunilor”, tocmai datorită efortului renascentist-revoluţionar al acestora, marcat de victoriile lor, obţinute, chiar dacă insurecţiile declanşate au fost adesea învinse, reprimate. Au căzut tronuri regale şi s-au instaurat regimuri republicane. Şi chiar dacă au rămas ori au revenit monarhii s-au adoptat constituţii moderne ca expresie a voinţei naţionale, monarhii fiind şefi ai Statului nu doar din „graţie divină” ci şi din voinţa naţională.

În plan extern, după secole de efort continuu, naţiunile au adus imperiile în criza generală de sistem imperial iar la începutul secolului XX, după erodarea sufeită în primul război mondial, în care acestea s-au bătut între ele pentru dominaţia lumii, au căzut imperii, în timp ce principiul suveranităţii naţiunilor a fost recunoscut la Forum –ul internaţional al Conferinţei de pace (1919 -1920). S-au constituit ori s-au reconstituit State naţionale suverane iar în perspectivă s-a pus problema căderii imperiilor coloniale. Se anunţa astfel un nou „secol al naţiunilor”. N-a fost să fie!

Căci vicleniile, escrocheriile şi constrângerile promovate de clasele dominante, chiar dacă de drept nu se mai puteau numi şi clase politice, au menţinut şi chiar au consolidat la loc de frunte polarizarea socială negativă, astfel că marele principiu al suveranităţii naţiunii/poporului a fost tot mai mult atacat şi subminat. Popoare proclamate suverane prin constituţii au redevenit captive în propriile State naţionale – exemplul luminatei Franţe este elocvent în acest sens –, State care au slăbit, în perspectiva unei noi agresiuni majore pregătită de Conspiraţia neoimperialistă mondială împotriva lor, conspiraţie consolidată prin experţii imperiului mondial invizibil, imperiul capitalului, ajuns la comanda acestei cârdăşii cu un şi mai mare apetit al dominaţiei.

De asemenea, lideri neautentici ai unor naţiuni/State naţionale, ajunşi „sus” prin „mijloace specifice”, atraşi în mrejele amintitei Conspiraţii – bine selecţionaţi întreţinuţi şi „motivaţi”, astfel cointeresaţi – au cedat tentaţiilor, punându-şi Statele la dispoziţia harpagonismului neoimperialist, intrat acum în faza iresponsabilităţii faţă de soarta lumii şi a planetei însăşi.

Aceasta este primejdia cea mare la ordinea zilei!

Aşadar, aşezarea sistemelor de Drept, la nivel planetar, pe temelia Dreptului roman imperial, la care s-au adăugat şi alte influenţe imperiale prin „sugestie”/„recomandare” sau presiune, a fost, pur şi simplu, o calamitate şi continuă să fie până azi!

Iată de ce este imperios necesar un efort general, concertat la nivel planetar, întrunind efortul şi forţa tuturor naţiunilor, ca printr-o acţiune politică de anvergură să readucă în prim plan suveranitatea naţiunilor/popoarelor, pe temeiul juridic ancestral al Dreptului naţiunilor înaintea tuturor, de sorginte Zalmoxiană, Drept izvorând din prima şi cea mai importantă lege naturală, lege divină, a iubirii de sine şi a iubirii semenilor, lege – cum cita Lundius – „înnăscută (imprimată, n.n.), în fiinţa umană”, lege dată poporului primordial la „începutul începuturilor”. Numai pe această temelie se poate ajunge în plan intern la mult visata armonie socială ca premisă esenţială pentru implementarea unor regimuri de democraţie reală în Statele naţionale. Iar în plan extern numai astfel se va ajunge la dispariţia imperiilor agresoare, dominatoare şi oprimatoare şi la convieţuirea cu adevărat frăţească între toate naţiunile lumii, surori între ele, la adevăratul drept internaţional .

Conf. univ. dr. G.D.Iscru   

---