Pagina principala / Istoric / Calendar cultural careian al lunii octombrie

Calendar cultural careian al lunii octombrie

Pe 8 octombrie am sărbătorit  146 de ani de la naşterea cunoscutei jurnaliste şi prozatoare Otilia Marchiş ce face parte din galeria personalităţilor culturale careiene. S-a născut la Homorodul de Mijloc, tatăl ei, George Marchiş, fiind aici preot.

Studiază la liceul din Carei, unde a fost prietenă cu scriitoarea Kafka Margit, şi în Germania la Academia de Arte Frumoase din Munchen. Se căsătoreşte devreme cu un funcționar de poștă, Cornel Cosmuta, cu care îl va avea pe fiul său Cornel, după care se va căsători cu Bolonyi Gyorgyi.

În 1919 a fost arestată în Ungaria şi întemniţată pe insula Margareta, la ,,Sanatoriul lui Horty”, fiind acuzată de spionaj în favoarea României.  Se va stinge din viaţă în staţiunea Heviz de la Balaton.

Cea mai cunoscută lucrare a sa este romanul ,,Cartea suferinţelor”, apărut în 1921, a cărui prefaţă este semnată de Henry Barbusse. O experienţă unică şi şocantă prin dramatismul  (perioada petrecută în închisoarea horthystă), stă la temelia tulburătoarelor amintiri din Cartea suferinţelor. Martoră şi victimă a represaliilor noului regim al lui Horthy, instalat după răsturnarea Republicii Sovietelor, Otilia Marchiş se simte datoare să depună o mărturie acuzatoare în procesul niciodată casat al ororilor fascismului. Ea scrie dintr-o răsuflare Cartea suferinţelor, unul din primele semnale ale apariţiei nazismului. Confesiunile ei alcătuiesc dosarul unor teribile atrocităţi, supus judecăţii lucide ale omenirii. Concepute sub forma unor note de jurnal intim, redactate sub impresia unor trăiri fierbinţi, imediate, memoriile scriitoarei careiene reţin, dintr-o experienţă personală, elementele definitorii ale unei lumi absurde, surprinse într-un moment acut de criză, când nedreptatea şi liberul arbitru lăsau câmp deschis celor mai cumplite abuzuri.

Publicată fragmentar în ziare franceze şi germane, reprodusă în foileton de Adevărul de la Bucureşti, tradusă integral în limbile franceză, română, germană şi olandeză, comentată de presa americană şi olandeză, ea a cunoscut o intensă circulaţie, fiind întâmpinată cu elogii superlative. Romain Rolland şi Henri Barbusse, care semnează prefaţa ediţiei franceze, tulburaţi de mesajul ei patetic, umanitar, sunt convinşi că literatura va recupera acest document menit să fixeze pentru totdeauna în memoria omenirii cele dintâi manifestări agresive, violente, ale flagelului nazist.

Din  păcate, volumul său Cartea Suferințelor a fost tipărit de Primăria Carei în limba maghiară cu numele autoarei înlocuit cu o poreclă batjocoritoare. Scriitoarea româncă din Carei este tratată cu dispreț  de copnducerea Primăriei exclusiv UDMR și după moartea sa.

Rușine administrației Kovacs-Keizer-Beko pentru atitudinea vădit antiromânească, pentru comportamentul josnic!

La data de 13 octombrie s-au  împlinit  134 de ani de la naşterea Prelatului Papal careian, LUDOVIC VIDA, care l-a avut ca dascăl pe George Pteancu, unul dintre iluştrii dascăli careieni. În anul 1912, aşa cum reiese din documentele vremii a fost primul conducător al Societăţii de Lectură ’’Sf. Ioan Gură de Aur’’ a Seminarului de la Oradea. Această societate avea drept scop promovarea şi cultivarea limbii române şi a tradiţiilor naţionale şi desigur studiul intens al obiectelor din domeniul religiei.

Canonicul Ludovic Vida, pe atunci tânăr preot la Oradea, a pregătit statutele Societăţii de Lectură, şi a iniţat şedinta de constituire, ţinută în ziua de 3 noiembrie 1913. Odată cu reorganizarea, în 1930, a eparhiilor Bisericii Române Unite cu Roma, preotul şi protopopul Ludovic Vida este repartizat la nou înfiinţata eparhie a Maramureşului, unde devine canonic şi apoi vicar general. Convingerile sale religioase, acelea de a nu trăda, de a nu accepta trecerea la altă religie, l-au costat ani grei de închisoare. A fost arestat împreună cu episcopul său, dr. Alexandru Rusu, la data de 29 octombrie 1948. După eliberarea din închisoare, în anul 1964 şi-a reluat legăturile cu episcopul dr. Ioan Dragomir, noul episcop al Maramureşului,prin părintele Alexandru Săsăran aşa cum mărturisesc documentele vremii.

A fost pentru câţiva ani profesor la Liceul „Vasile Lucaciu. În perioada cât a activat la Carei, ca profesor, în paralel a fost redactor responsabil la gazeta cultural-informativă „Neamul nostru”. Alături de un grup de iniţiativă, format din importante personalităţi ale Careiului acelor vremuri    (notarul Emil Coconeţi, pr.-prof Ioan Cheri, dir.-înv. Gheorghe Pteancu, prof. Augustin Ossian, prof. Leontin Ghergariu ), va înfiinţa prima librărie şi tipografie românească din Carei.

Trecut prin închisorile comuniste, fiind condamnat de două ori, ultima dată la 10 ani de muncă silnică, se va stinge din viaţă la puţin timp după a doua eliberare, la 11 decembrie 1968.

La 20 octombrie am sărbătorit 169 de ani de la naşterea preotului Ioan Boroş, fiu al nobililor Ioan Boroş şi a Mariei Varga. Şcoala primară şi gimnaziul inferior le-a absolvit în localitatea de baştină,Carei.

Liceul l-a urmat la Beiuş, absolvind în 1869. Studiile teologice le urmează la seminarul „Sfânta Barbara” ale cărui examene le promovează în 1873.  A absolvit şi filosofia la Viena, făcând parte, probabil, din ordinul călugărilor augustinieni.

După absolvire ajunge la Lugoj, iar pregătirea profesională şi destoinicia de care a dat dovadă îl vor urca pe treptele ierarhiei ecleziastice.   Alături de activitatea ecleziastică este un truditor asiduu pe tărâm cultural. Activitatea sa de istoric a fost focalizată cu precădere pe istoria Banatului, ecourile în zona Caraşului ale Răscoalei Lui Horea Cloşca şi Crişan, precum şi ale mişcării conduse de Tudor Vladimirescu, evidenţiind personalitatea lui Eftimie Murgu. Din 1929 a fost preşedintele Comisiei pentru conservarea monumentelor istorice, secţia Banat.

Importanta sa contribuţie de istoric o amintim în două dintre operele sale:  „Şemantismul istoric al diecezei Lugojului”, a cărui parte istorică îi aparţine în întregime, şi cele peste 130 de articole cu care a contribuit la editarea primei enciclopedii româneşti, apărută la Sibiu în trei volume sub girul Astrei.

Şi-a dovedit iubirea de neam şi calităţile de român integru în 1916 când a refuzat semnarea declaraţiei de fidelitate către tronul şi patria austro-ungară, deşi îi fusese insistent cerut acest lucru.

A trecut la cele veşnice în 29 ianuarie 1937 la Lugoj, fiind înmormântat în cripta bisericuţei din cimitirul uniţilor lugojeni, ridicată şi împodobită din daniile sale.”

În 20 octombrie am comemorat  18 ani de la trecerea la cele veşnice a cunoscutului fondator a Castelanilor, prof. Peter Karacsonyi.

S-a născut în 25 martie 1940 la Budapesta. În 1956 susţine examenul de bacalaureat în Carei, în 1959 este licenţiat în electronică la Timişoara, iar din 1962  în specializarea construcţii drumuri şi poduri. În 1965 obţine şi diploma de pedagog. În 1971 profesorul Karácsonyi îşi ia licenţa la Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, Facultatea de Compoziţie şi Muzicologie. În 1978 devine dirijor, în 1983 primeşte titlul de „Profesor evidenţiat”, în 1994 este distins cu premiul pentru excelenţă în cultură, iar în 2005 este distins, post mortem, cu premiul Pro-Urbe al municipiului Carei. A creat fenomenul muzical Castelanii, formaţie care a împlinit anul acesta 50 de ani de activitate. În cei 40 de ani de existenţă Castelanii au colaborat cu artişti consacraţi precum: Adrian Romcescu, Alexandru Cadian, Angela Similea, Aurelian Andreescu, Bródy János, Margareta Pâslaru, Christel Ungar, Corina Chiriac, Cornel Constantiniu, Dan Spătaru, Dida Drăgan, Dorin Anastasiu, Florin Piersic, Freddy Staufer, Harangozó Teréz, Kiss Éva, Koós János, Mihaela Mihai, Mihaela Runceanu, Mihai Constantinescu, Mirabela Dauer, Mircea Drăgan, Olimpia Panciu, Poór Péter, Ricky Dandel, Szeles Anna. Repertoriul formaţiei a cuprins piese ale unor compozitori celebri: Aurel Giroveanu, Adalbert Winkler, Dan Adrian, Dan Beizadea, Dinu Giurgiu, Ely Roman, Gelu Solomonescu, Horea Moculescu, Ion Vasilescu, Ionel Tudor, Liviu Borlan, Marius Ţeicu, Nicolae Kirculescu, Radu Şerban, Temistocle Popa, Jolt Kerestely.

Talentul,capacitatea inventivă, tenacitatea, simţul organizatoric, spiritul de dăruire şi de sacrificiu de care a dat dovadă în întreaga s-a activitatea au condus la succesele obţinute de Castelani, de formaţiile Castelanii Pitici, Castelanii Mici, Castelanii Juniori, Castelanii Seniori, şi de sateliţii acestora, Dianos II, Tinereţea Grup-5.

În 20 octombrie 2001 se stinge prematur din viaţă la vârsta de 62 de ani.

Din  patrimoniul cultural al Careiului  face parte preotul Iustin Popfiu, pe care l-am  sărbătorit la 23 octombrie, atunci când se împlinesc 178 de ani de la naşterea sa. El este originar din Dijir ( jud. Bihor) şi îşi face studiile la şcolile primare din Baia Mare şi Carei.

Va continua la Liceul Premostratens din Oradea, unde a avut şi primele încercări literare, editând revistele Deşteaptă-te române şi Musa Crişană.

A început studiul teologiei în 1859 la Seminarul latin din Oradea, de unde, recomandat de ep. Vasile Erdelyi, anul următor va continua la Institutul Sf. Barbara din Viena. Aici a colaborat la revista manuscrisă scoasă de George Marchiş, Armonia. Tot aici s-a numărat printre fondatorii „Societăţii bisericeşti literare”, fiind notar, secretar, apoi preşedintele acesteia. S-a numărat printre clericii români care au colaboart la traducerea cărţii Fabiola sau Biserica catacombelor a cardinalui Nic. Wiseman.

Este hirotonit preot celib la Oradea în 1 noiembrie 1863, ocupând în cadrul diecezei greco-catolice de aici mai multe funcţii: arhivar, ceremoniar, asesor şi notar consistorial. În 1863 va trece profesor de limba şi literatura română şi religie la Seminarul Premonstratens orădean. Din 1874 a devenit profesor de liturgică a Seminarului latin şi vice-rector la Seminarul român unit. A elaborat manualul de Istoria literaturii române, foarte mult folosit în epocă. În 1870 i-a apărut volumul Poezia şi proza, stârnind polemica lui Titu Maiorescu. Cartea de rugăciuni Momente cereşti în exilul pământesc i-a apărut în 1877. În 1885 îi apare postum cartea Predici pe duminici.

A colaborat cu Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Sionul românesc, Familia, Aurora română, Concordia, Foaia Societăţii pentru cultură şi literatură română în Bucovina, Predicatorul sătmărean român. S-a aflat în corespondenţă cu George Bariţiu.

A susţinut mai multe conferinţe sub auspiciile Astrei: 1868 la Gherla – Memoria lui Andrei Mureşianu, în 1869 la Şomcuta Mare – Despre limbă ca conservatoare a naţionalităţii şi în 1870 la Năsăud – Necesitatea culturei naţionale, primul discurs susţinut la Cluj în 1867, O privire fugitivă peste literatura română şi lipsa unei istorii critice a literaturii române, fiind valorificat editorial în partea a II-a a volumului de poezii din 1870.

A condus destinele Societăţii de lectură orădene din 16 octombrie 1864 până în 1871, impulsionându-i activitatea, ieşind în public prin organizarea de şezători literare.

În perioada 1868-1871 a reuşit editarea revistei Amvonul adresată cititorilor români atât de confesiune greco-catolică, cât şi ortodoxă. Se cuvine a menţiona faptul că revista apărea în 1300 de exemplare, un fapt de excepţie al acelor vremuri.

S-a stins din viaţă la 27 martie 1882, fiind înmormântat în cimitirul bisericii din Leta Mare, unde a păstorit ultimii doi ani din viaţă.

Dintre personalităţile locale, îl amintim şi pe părintele Coriolan Ardelean  de la a cărui naştere s-au  împlinit  159 de ani la 24 octombrie. El a fost protopop al Vicariatului de Carei, un focar de cultură pe aceste meleaguri, alături de nume ilustre ca  Toma Şorban, George Marchiş, Chiriac Barbul, şi dr. Felician Bran.

Părintele Coriolan Ardelean s-a născut în 24 octombrie 1860 la Cinghir , azi în Ungaria. A absolvit şcoala primară la Carei, liceul l-a urmat la Satu Mare, iar la Budapesta a absolvit teologia greco-catolică şi literele.

Din 1884 a fost profesor suplinitor, devenind din 1887 titular la Liceul de Băieţi din Beiuş, răspunzând în această perioadă şi de parohia limitrofă Fiziş.

După anii de la catedră revine în oraşul unde şi-a făcut studiile gimnaziale, la Carei, ca preot şi protopop. În perioada 1903-1908 îndeplineşte funcţia de arhidiacon al părţilor sătmărene, ultimii trei ani din această perioadă fiind şi preşedintele „Reuniunii învăţătorilor români sătmăreni”.

În 1908 s-a întors pe meleagurile beiuşene ca paroh şi protopop, în acelaşi timp dascăl şi director al şcolilor primare urbane din centrul cultural bihorean.

Devine canonic al Capitelului Episcopiei Greco-Catolice Oradea, în 1917 având titlul de canonic-cantor. În acelaşi timp deţinea titlul de arhidiacon al districtului Mureşului.

A activat în despărţământul Sătmar-Ugocea al Astrei, fiind printre întemeietorii Despărţământului de la Beiuş. Îl regăsim printre cei care au înfiinţat băncile „Arina” din Sanislău şi ”Drăganul” din Beiuş.

Nu va ajunge să vadă împlinit visul de veacuri al reîntregirii românilor, trecând la cele veşnice în 29 octombrie 1918.

Buletin de Carei