Evanghelia de Duminică: Bogăţia vieţii în Dumnezeu şi sărăcia autosuficienţei

• publicat la: 17 November 2019
Evanghelia de Duminică: Bogăţia vieţii în Dumnezeu şi sărăcia autosuficienţei

Duminica a 26-a după Rusalii (Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina) Luca 12, 16-21

Zis-a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo toate roadele mele şi bunătăţile mele; şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Însă Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori pentru sine însuşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.

Biserica noastră a fost şi va fi mereu pre­ocupată în pri­mul rând de mântuirea credincioşilor săi, dar şi de bunăstarea lor materială; pre­ocupări exprimate una prin slu­jirea liturgică, cealaltă prin slu­jirea filantropică. Una dintre problemele majore ale omului dintotdeauna a fost şi va ră­mâ­ne atitudinea, poziţionarea a­cestuia faţă de valorile spiri­tu­­ale nepieritoare, precum şi fa­ţă de bunurile materiale tre­că­toare, întrucât omul nu poate slu­ji la doi domni: „Nu puteţi slu­ji lui Dumnezeu şi lui ma­mo­­na“ (Matei 6, 24), averti­zea­ză Mântuitorul. Întrebat de fa­ri­sei dacă se cuvine a da dajdie ce­zarului, Mântuitorul răs­pun­de cu claritate: „…Daţi deci ce­za­rului cele ce sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu“ (Matei 22, 17-21). După ce Hristos Dom­nul a postit 40 de zile, a fost is­pi­tit de diavolul care, printre al­tele, ştiindu-L înfometat, i-a zis: „De eşti Tu Fiul lui Dum­nezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini“. Răspunsul a fost pe măsură: „Nu numai cu pâi­ne va trăi omul, ci cu tot cuvân­tul care iese din gura lui Dum­nezeu“ (Matei 3, 3-4). Conti­nu­ân­du-şi lucrarea de ispitire, dia­­volul L-a dus pe Hristos pe un munte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi I-a zis Lui: „Acestea toa­te Ţi le voi da Ţie dacă vei că­dea înaintea mea şi te vei în­chi­na mie“. Atunci Iisus i-a zis: „Piei, Satano, căci este scris: Dom­nului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slu­jeşti“ (Matei 4, 8-10). Cele de mai sus ne arată, fără echivoc, ca­re este atitudinea Fiului lui Dum­nezeu faţă de valorile spi­ri­­tuale şi faţă de bunurile ma­te­riale, iar omul chip al lui Dum­nezeu nu poate avea o ati­tu­­dine diferită decât cea a Crea­torului său.

În cele ce urmează vom de­ta­­lia care ar trebui să fie atitu­di­nea omului faţă de valo­rile spi­ri­tuale şi bunurile materiale în vi­ziunea Sfintei Scripturi şi în vi­ziunea Bise­ri­cii lui Hristos şi care este sensul vieţii noastre.

Euforia existenţială şi criza spirituală

Din păcate, a existat şi con­ti­­nuă să persiste şi astăzi în lu­me un cult şi o preţuire, uneori ex­cesive, a valorilor materiale în detrimentul valorilor spiri­tu­­ale. Omul doreşte să trăiască mai mult şi mai bine. Acu­mu­la­rea de bogăţii şi bunuri mate­ria­­le este principala preocupa­re a unei lumi prea materialis­te şi excesiv consumeriste. În lu­mea noastră, trupul este tot mai mult privit şi tratat ca un sim­plu obiect. Printre funcţiile vi­tale ale trupului se regăsesc cea a foamei şi setei. Nu în­tâm­plă­tor filosofia materialistă cre­de că omul este ceea ce mă­nân­că. Se exprima prin aceas­ta, poate, cea mai religioasă idee despre om.

În referatul creaţiei, omul es­te prezentat ca o fiinţă în­fo­me­tată, iar lumea întreagă, ca hra­nă a sa. Dumnezeu însuşi po­runceşte oamenilor să mă­nân­ce din cele ale pământului: „I­ată, vă dau toată iarba ce fa­ce sămânţă de pe toată faţa pă­mân­tului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră“ (Facere 1, 29). Omul mănâncă, bea şi se ve­seleşte amăgindu-se că, astfel, poate dobândi plenitudinea vie­ţii. De aici şi euforia existen­ţi­ală exacerbată, dar şi acuta cri­ză spirituală a lumii de ieri şi de astăzi. „Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cui­va nu stă în prisosul bogăţiilor sa­le“ (Matei 12, 15).

Ce doreşte Mântuitorul să ne transmită prin parabola e­van­ghelică? În mod cert, Hris­tos Domnul nu doreşte să con­dam­­ne în mod expres bunurile ma­teriale, bogăţia în sine, ci ati­­tu­dinea omului faţă de acestea. Mântuitorul nu e la prima în­cercare de a-i lămuri pe apostoli şi pe ucenici, de a lămuri mul­ţimea care-L însoţea şi pe noi toţi de ieri, de azi şi de mâi­ne, cu privire la relaţia omului cu Dumnezeu şi cu lumea. În pa­rabola Bogatului nemilostiv şi săracului Lazăr, Iisus Hris­tos ne atrage atenţia asupra pă­catului indiferenţei, dezuma­ni­zantă şi chiar destructivă, în fa­ţa suferinţei şi a lipsurilor de tot felul, pe care o bună parte din semenii noştri, alături de să­racul Lazăr, le experiază din­totdeauna. Consecinţa ind­i­fe­renţei şi a lipsei de empatie cu suferinţa lumii îl conduce pe bo­gat la moarte morală şi chin veş­nic, la trăirea chinurilor ia­du­lui. Tânărul din Evanghelie, de­şi doreşte să fie desăvârşit, nu poate asculta de în­demnul Mântuitorului să-şi vân­dă averile, iar constatarea e pe măsură: „Cât de greu vor intra bogaţii în Împărăţia lui Dum­nezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în Îm­părăţia lui Dumnezeu“ (Lu­ca 18, 25-26).

„Mai bine desparte-te de patimile sufletului tău…“

În sensul acesta, Biserica, prin cei mai autorizaţi exponenţi ai săi, Sfinţii Părinţi şi scri­itori bisericeşti, ne arată ca­re trebuie să fie atitudinea o­­mu­lui faţă de lume şi faţă de bu­­nurile materiale. Clement A­le­xan­drinul în lucrarea sa Care bo­­gat se va mântui? pre­zin­tă vi­­zi­unea Bisericii faţă de bo­gă­ţie, ca­re „este în stare să mole­şeas­că sufletele celor bogaţi, es­te în stare să-i strice, să-i în­de­păr­teze de calea prin care pot do­bândi mântuirea“. Pentru Cle­ment „e cu mult mai omenos să vin­deci sufletele bolnave ale bo­ga­ţilor, să-i smulgi din păcat şi să lucrezi în tot chipul cu pu­tin­ţă la mântuirea lor“. În vi­zi­u­­nea clementină, remediul nu poa­te fi decât „rugăciunea că­tre Dum­nezeu şi cuvântul du­hov­ni­cului, ca harul Mân­tui­to­ru­lui să vindece sufletele lor, să le lumineze şi să le aducă spre dobândirea a­devărului“. „Bo­găţia este, pentru Clement A­lexandrinul, o unea­ltă“ pe ca­re o putem folosi în bine sau în rău, omul având „libertatea de a o folosi într-un chip sau altul“. Nu trebuie deci să dăm vi­­na pe bogăţie, căci „bo­găţia es­te ne­vinovată“. „Deci nu te des­­păr­ţi de averile tale – pre­ci­zea­ză Clement -, mai bine des­par­­te-te de patimile sufletului tău, ca­re nu-ţi îngăduie să f­o­lo­seşti spre mai bine averile ta­le“. El a­tra­ge atenţia că „pa­ti­­mile sunt înă­untrul sufletului, iar averile în afară“. În a­ce­laşi sens vor­beş­te şi Sfântul Ioan Gură de Aur despre vin­de­carea patimi­lor de tot felul. Bi­serica este, în vi­­ziunea hri­sos­tomică, „un spital du­hov­­­ni­c­e­sc, şi se cade ca a­ce­­la care vi­ne aici să primească lea­curi po­trivite şi să le pună pe ră­­ni­le sale“.

Parabola de astăzi se înscrie pe aceeaşi line. Mântuitorul a­ver­tizează asupra pericolului re­prezentat de prea marea a­ta­şa­re de valorile materiale, care nu poate aduce, în final, decât moar­tea şi pierderea autenticei co­mori, a mântuirii şi a vieţii ce­lei veşnice. Evanghelia de azi ne arată faptul că unui om bogat şi harnic, care îşi lucrează con­ştiincios pământul, îi ro­deş­te ţarina peste aşteptări. Lu­crul acesta îl ia, însă, chiar şi pe el prin surprindere. Bogatul nos­tru pare a fi fost nu numai har­nic, ci şi iscusit (din păcate, nu şi înţelept, după cum vom ve­dea). Văzând recolta atât de bo­gată, îşi face planuri să-şi stri­ce vechile hambare şi să con­­­struiască altele noi şi mai în­­­căpătoare. Judecata pare dreap­­­tă şi corectă, de om între­prin­­­­zător, însă limitată în per­s­­­pec­tiva vieţii veşnice. Teo­lo­gia or­todoxă ne revelează faptul că mân­tuirea este o lucrare lăun­tri­­că, de unire a omului cu Dum­nezeu, în Iisus Hristos, prin Duhul Sfânt. Persoana u­ma­nă se pnevmatizează numai în relaţie intimă şi conştientă cu persoana lui Hristos, dar şi cu Duhul Sfânt. Pe de altă par­te, Sfintele Taine sunt cele ce nasc, hrănesc şi desăvârşesc sta­rea lăuntrică, sălăşluirea Îm­­părăţiei lui Dumnezeu în noi. Toate darurile duhov­ni­ceşti sunt date spre împlinirea de­săvârşirii lăuntrice a creş­ti­ni­lor, căci partea noastră ne­vă­zu­tă este înlăuntrul nostru; a­co­lo începe lucrarea harului prin călăuzirea sufletelor dinspre lume spre adâncul de tai­nă al inimii.

Unde a greşit totuşi bogatul?

Prima greşeală se arată în lip­sa totală şi nejustificată a re­cunoştinţei faţă de Dum­ne­zeu, dar şi faţă de cei care l-au ajutat să obţină recolta îmbelşu­ga­tă. Sigur, omul, în general, se stră­duieşte în lumea de aici pen­tru multe, după exemplul Mar­tei, care se îngrijea de cele ale trupului, necondamnată, de alt­fel, de Iisus; la fel şi bogatul nos­tru s-a străduit şi a făcut tot ce a putut pentru ca ţarina lui să rodească. În truda lui, el ui­tă, însă, să mulţumească pen­tru binefacere. Pentru el, par­tea Mariei, preocupare du­hov­nicească apreciată de Mân­tu­i­torul, nu pare a fi luată în sea­mă. Deşi constată cu uimire că rodirea ţarinei este dincolo de firesc, căci nu avea unde să-şi adune roadele, el pune rodirea ţarinei (chiar şi minunată) ex­clusiv pe seama trudei şi is­cu­­sinţei sale, şi nu pe ajutorul di­vin. De aici lipsa sa de recu­no­ştinţă şi de mulţumire. Pă­rin­tele Alexander Schmemann a­fir­mă că lumea a fost creată de Dumnezeu ca materie euha­ris­tică, iar omul în poziţia lui ver­ticală, ca fiinţă euharistică, dă unitate lumii binecuvântând şi mulţumind lui Dum­nezeu. În urma păcatului, din ca­uza libertăţii sale, omul a pre­ferat lumea în locul lui Dum­nezeu. În loc să transfor­me lumea într-o viaţă în Dum­nezeu, în loc să o umple de sensul ei spiritual, a materializat-o. În acest fel omul a acceptat se­cu­­larizarea universului, a furat lu­mea de la Dumnezeu. Omul s-a întors cu faţa către sine în­suşi, iubind lumea ca un scop în si­ne. Acum omul trebuie să re­de­­v­ină preotul Liturghiei euha­ris­tice, să ofere lumea lui Dum­nezeu şi în această oferire să pri­­mească darurile vieţii „ale Ta­le dintru ale tale, Ţie adu­cem de toate şi pentru toate“ (Sfân­­ta Liturghie). Împlinind ast­­fel Euharistia, el transfor­mă viaţa sa şi tot ceea ce pri­meş­­te de la lume într-o viaţă în şi prin Dumnezeu.

Problema pâinii pentru aproapele este o datorie morală a mea

A doua greşeală se concre­ti­zea­ză în închiderea egocentri­că. Ce voi face – spune bogatul – că n-am unde să adun roadele me­le; voi strica jitniţele mele: voi strânge acolo tot grâul şi bu­nătăţile mele; voi zice su­fle­tu­­lui meu. Mirajul bogăţiei îl sub­ju­gă total şi uită de Dum­nezeu, de apropiaţii care l-au a­jutat în lucrarea ţarinei, precum şi de cei săraci şi neajuto­raţi. Rodirea ţarinei este bine­cu­­vântare de la Dumnezeu şi ar fi trebuit să se transforme în pri­lej de binefacere. Preaplinul ham­barelor sale, grâul lui ar fi tre­buit să se transforme în „pres­curi pentru cumine­că­turi“, în pâine euharistică şi în pâi­ne pentru săraci. Dar el n-a şti­ut că dar din dar se face rai şi că doar dăruind vei do­bân­di. Dum­nezeu i-a oferit o şan­să ex­cep­­ţională de a face bi­ne­le fără pier­deri prea mari, căci ţarina a rodit mai mult de­cât se aş­tep­ta bogatul. Ar fi pu­tut ajuta pe săraci, pe vă­du­ve, pe orfani. Când primeşti ceva în dar, se cu­vine nea­pă­rat să nu ţii „da­rul“ doar pentru tine. Reco­man­­dabil e să-l reinvesteşti şi în beneficiul celor mulţi şi ne­vo­iaşi. „Bună es­te, dar, milos­tenia – ne spu­ne Sfântul Cle­ment Ro­manul – ca pocăinţă a păca­tu­­lui; mai bun este postul decât ru­gă­ciu­nea, iar milostenia mai bu­nă de­cât amândouă“. Sfân­tul Ioan Gură de Aur îi în­deam­­nă pe antiohieni să facă mi­los­te­nie, arătând că „Bise­ri­ca îi a­ju­tă zilnic pe cei din în­chi­sori, pe bolnavii din spitale, pe să­nă­toşi, pe stră­ini, pe schi­lozi, pe cei care stau la uşa bise­ri­cii în fiecare zi“.

Orbirea din egoism

A treia greşeală este autosu­fi­­cienţa distructivă. Ea se ara­tă în atitudinea bogatului e­go­is­­tă şi arogantă faţă de existen­ţă, faţă de semeni şi faţă de Dum­nezeu. El manifestă un sen­timent al valorii de sine e­xa­gerat, ceea ce l-a condus la in­stalarea în viaţa sa a unei stări de automulţumire, care l-a izolat şi i-a tăiat punţile de le­gă­tură şi de comunicare cu lu­mea, cu semenii, cu Dumnezeu. Au­tosuficienţa poate fi definită ca starea de împlinire materia­lă şi spirituală la care o persoa­nă poate ajunge prin propriile e­forturi sau prin stabilirea con­şti­entă a unor limite exis­ten­ţi­a­le. Deci autosuficienţa este o sta­re de anomalie existenţială, mai ales atunci când devine ba­ri­eră în calea desăvârşirii spiri­tu­ale. A spune că este suficient ce­ea ce ai realizat până la un mo­ment dat, ca să te opreşti li­niş­tit şi egoist pentru a te bucu­ra de roadele muncii tale, pare un act de un egoism atroce, de la­şitate şi indiferenţă faţă de da­rul (talantul) primit de la Dum­nezeu, faţă de semenii ca­re te-au ajutat în demersul tău. Din perspectivă divină se pare că omul nu poate să-şi fie sufi­ci­­ent, căci Mântuitorul averti­zea­ză asupra pericolului: Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună co­mori pentru sine însuşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu. Re­­mediul pentru a depăşi sta­rea de autosuficienţă constă în do­rinţa cultivării sentimentului de autodepăşire şi desă­vâr­şi­re, prin aşezarea tuturor da­ru­­rilor primite în slujba seme­ni­­lor şi a comunităţii. Au­to­su­fi­ci­e­nţa este închidere faţă de Dum­nezeu şi faţă de sine şi, de a­cee­a, sărăcire a existenţei. Ni­meni şi nimic nu poate exista prin sine şi în afară de Dum­nezeu. Toate sunt în legătură de iubire şi comuniune. Cei mai mulţi dintre creştinii zilelor noas­tre nu sunt conştienţi de sta­rea duhovnicească în care se află, după afirmaţia Sfântului A­­­postol Pavel, „suntem morţi în păcatele noastre“ (Efeseni, 2, 5).

Când valorile se inversează

Bogatul se adresează sufle­tu­­lui oferindu-i bunuri mate­riale. De aici se poate observa lip­sa de înţelepciune; el do­ve­deş­te un mare gol în cunoaş­te­rea realităţilor ultime; confun­dă sufletul cu trupul, cele ma­te­­riale cu cele spirituale. In­ver­sea­ză valorile. Sensul vieţii, a­u­­tentic creştină, nu este de a te a­şeza comod în existenţă, ci a­ce­la de a depăşi provocările şi is­pitele lumii moderne. În toate re­clamele stradale sau în cele din mass-media, omul este in­vi­­tat, cu insistenţă, să mănân­ce, să bea, să se veselească, aşa cum ne arată şi Evanghelia de as­tăzi. Dărâmarea hambarelor prea vechi şi prea neîncă­pă­toa­re poate fi văzută ca un efort al o­mului modern de a distruge ve­chile rânduieli canonice şi de a crea unele noi, însă fără Hris­tos, fără Dumnezeu, fără dra­goste, negând astfel însăşi e­xistenţa Împărăţiei lui Dum­nezeu, pentru a întemeia în lo­cul acesteia propria utopie pă­mân­tească. Dintotdeauna lu­mea a fost şi va fi confruntată cu două perspective asupra vie­ţii: una duhovnicească şi alta materialistă.

Bogatul din parabola lui Iisus n-a iubit, probabil, pe nimeni în afară de sine, eşuând la­mentabil în moarte, nu l-a iubit pe Dumnezeu, pentru că nu l-a cunoscut, n-a iubit nici omul, pentru că nu l-a întâlnit, n-a iubit nici Adevărul, pentru nu l-a căutat. Lumea, universul, creaţia întreagă nu sunt alt­ceva decât exprimarea iubi­rii lui Dumnezeu, iar omul, for­ma desăvârşită a actului Lui de iu­bire jertfelnică. Credinţa şi iu­birea sunt modalităţi de ex­pri­mare axiologică pentru spi­ri­­tele cultivate, sunt dovezi ale dra­gostei nemărginite de ade­văr şi de frumos. Bogatul, însă, de ieri şi de azi, şi el chip al lui Dum­nezeu, dar departe de a­ces­ta prin egoismul său ne­măr­gi­nit, îşi recuză identitatea di­vi­­nă şi parcursul celest, căci: „A­şa se întâmplă cu cel ce-şi a­du­nă comori pentru sine însuşi şi nu se îmbogăţeşte în Dum­nezeu“ (Matei 12, 21). Omul mo­dern şi fără rădăcini în Dum­nezeu pare astăzi prea pre­ocupat să fie „fericit într-o lu­me prea grea de păcat“, prea e­goist pentru a mai iubi şi alt­ce­v­a decât pe sine, prea grăbit să acumuleze, să posede, să tră­­iască în cele de jos, uitând a fi­inţa întru cele de sus, prea mân­dru şi preaplin de sine pentru a căuta, pentru a mulţumi sau pentru a plânge „Cu la­crimi Te-am căutat o viaţă/ Şi-n la­crimi mereu Te găsesc“. Fi­na­lul Evangheliei ne revelează că o­mul nu poate fiinţa fără Dum­nezeu, de aceea parabola de fa­ţă este un recurs la căutarea A­de­­vărului ultim: „În viaţă pri­beag, fără Tine/ Nicicând nu vo­iesc să mai fiu“.

Pr. prof. Constantin Pătuleanu, Sursa: Ziarul Lumina

Lasati un comentariu