Încrustări istorice. Ofensiva Armatei Române din 1919

• publicat la: 6 May 2020
Încrustări istorice. Ofensiva Armatei Române din 1919

Un nou material deosebit de bine documentat este prezentat în cele ce urmează de către colaboratorul Buletin de Carei, col(r) dr.Constantin Moșincat.

Armistiţiul de la Focşani şi apoi pacea de la Buftea-Bucureşti – din 7 mai 1918 – aduceau României grave prejudicii teritoriale, economice şi politice, fapt pentru care guvernul nu le-a ratificat. Locuitorii din teritoriile româneşti aflate sub stăpânire străină şi-au continuat lupta pentru dreptate naţională, pe baza dreptului internaţional şi al principiului naţionalităţilor. Meritul politic al unirii Basarabiei (27 marie 1918) cu România l-au avut fruntaşii intelectuali şi populaţia din provincie. Desfăşurarea în ordine a pregătirilor pentru unire a fost făcută la adăpostul oferit de trupele Diviziei 11 Infanterie, comandate de generalul Ernest Broşteanu[1]. Generalul Zadik[2], comandant al Diviziei 8 infanterie, trecuse la 29 octombrie 1918, în Bucovina, cu misiunea ca „împreună cu toate trupele de jandarmi şi grăniceri să ocupe în timpul cel mai scurt întreaga provincie”[3] şi capitala Cernăuţi.

 

Înaltul Decret nr. 3179 aduce cea de-a doua mobilizare a armatei române. Concomitent, noul guvern al generalului Constantin Coandă a adresat un ultimatum feldmareşalului August von Mackensen (ce comanda 15 divizii), pentru a părăsi teritoriul României în 24 de ore. Forţarea Dunării de către trupele aliate şi mobilizarea armatei române au însemnat reînceperea războiului. Reluarea ostilităţilor a fost un moment prielnic pentru aliaţi de a nu ţine seama de armistiţiul de la Belgrad, încheiat cu Ungaria, prin care Mureşul constituia aliniament de demarcaţie. Declaraţia de la Oradea[4], din 12 octombrie 1918, a reprezentat documentul juridic de început al organizării alegerilor de delegaţi pentru Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. La 1 decembrie 1918 ardelenii au hotărât unirea pe vecie cu România. Consiliul Dirigent şi Gărzile Naţionale au fost organe executive ale noii puteri, respectiv de apărare a ordinii şi liniştii publice.

Refuzul conducătorilor Ungariei de a accepta victoria luptei de eliberare a popoarelor din imperiul austro-ungar, destrămat, şi în consecinţă nerecunoaşterea noilor frontiere create prin Unire, a dus la împotriviri de tot felul, inclusiv pe calea armelor.

În fruntea Diviziei 7 Infanterie, generalul Traian Moşoiu intra prin trecătorile Carpaţilor în Ardeal şi, la 7/20 noiembrie 1918, ocupa oraşul Reghin, de unde a dat o „Proclamaţie către ardeleni[5], în care arăta că nu venea „ca un cuceritor, căci voi v-aţi cucerit deja Ardealul…, vin numai ca să cimentez ceea ce voi înşivă aţi cucerit…Cu noi aduceam libertatea, iar dreptatea este scrisă pe steagurile noastre”.

Evenimentele care s-au succedat au fost consemnate în documentele epocii şi interpretate în mod diferit de istoriografia românească şi străină. În spiritul respectului pentru adevărul istoric, ne delimităm de entuziasmul, de optimismul şi subiectivismul celor ce au trăit evenimentele şi păstrăm aprecierile corecte ale celor ce au cercetat şi redat adevărul de pe poziţii ştiinţifice şi nu de pe poziţii partizane, cu o interpretare favorabilă mai degrabă discursului politic decât scrierii adevărului.

Studiul nostru se bazează pe informaţiile istoriografice ale căror autori susţineau câteva lucruri asupra cărora voim a face lumină. Această lumină răzbate din lectura atentă a documentelor emise de ofiţerii din Statul major[6] şi biroul de operaţii[7] al Comandamentului Trupelor din Transilvania. Din analiza comparată a datelor, utilizate de mai mulţi autori, rezultă câteva concluzii interesante a căror argumentare o vom susţine în rândurile de faţă. Jurnalul de operaţii a stat şi la baza lucrărilor memorialistice întocmite de generalul Traian Moşoiu[8] şi Gheorghe Mărdărescu[9]. „Jurnalul” reprezintă un document juridic de mare importanţă ce ne clarifică şi spulberă mituri tradiţionale potrivit cărora: exista o unanimitate a dorinţei de unire cu România a întregii populaţii ardelene; mitul prieteniei dintre români şi sârbi, s-ar fi manifestat şi pe durata evenimentelor la care ne referim, sau că ofensiva armatei române fusese o reacţie de răspuns la ofensiva ungară din 16 aprilie 1919.

Documentele de arhivă cercetate ne permit formularea unor concluzii mai nuanţat, ele fiind, cu siguranţă, mult mai aproape de realitatea acelor vremuri.  Apriori, reţinem atenţia cititorilor că jurnalul de operaţii este un document juridic obligatoriu de întocmit la război. Fiind o sinteză a celor mai semnificative momente trăite pe front, „jurnalul”  furnizează cercetătorului suficiente informaţii ce, mai târziu, pot fi argumente puternice pentru cei ce le-au trăit şi mărturii în favoarea  comportamentului corect al armatei române faţă de populaţia civilă, atât din Transilvania, cât şi din Ungaria ocupată. Cazurile izolate de represiune, consemnate în  mod obiectiv şi în „jurnal”, au fost consecinţa nerespectării regulilor de război – comunicate prin 19 Ordonanţe. Pe lângă misiunea de organizare şi susţinere a efortului militar de război, Comandamentului Trupelor din Transilvania i-a revenit şi dificila misiune de a reinstaura ordinea şi legea în spatele frontului, într-o societate anarhizată de comuniştii unguri.

Prin ordinul nr. 1159/28 noiembrie 1918, Marele Cartier General dispunea înfiinţarea Comandamentului Trupelor din Transilvania, odată cu a doua mobilizare a armatei române[10]. La 11 decembrie 1918, sediul Comandamentului s-a stabilit la Sibiu, unde se instalase şi Consiliul Dirigent, sub preşedinţia lui Iuliu Maniu. Imediat ce Comandamentul s-a organizat – constituindu-se din Divizia I-a Vânători, Divizia 2 Vânători şi Divizia 7 Infanterie – s-a ordonat ocuparea Ardealului pe aliniamentul Cîmpulung – Maramureş, vest Zalău, prin Poeni, pe Crişul Repede, peste culmea Munţilor Apuseni şi cobora în valea Mureşului, la vest de Zam. Până la ocuparea acestei linii de demarcaţie (ianuarie 1919) guvernul român a avut de trecut multe piedici din partea aliaţilor. Ungurii cereau Mureşul ca linie de demarcaţie. După ocuparea oraşelor Reghin şi Târgu Mureş, un detaşament de infanterie a pus stăpânire pe Uioara, cu scopul de a zădărnici acţiunile patrulelor din divizia de secui, de sub comanda colonelului Kratochwil.

Trupele ungureşti primiseră ordin să împrăştie mulţimea şi pe reprezentanţi delegați ai acestora, adunaţi la Alba Iulia. Prinderea conducătorilor era obiectivul urmărit de oficial de guvernele Karoly, și cele care s-au succedat la conducerea tânărului stat Ungaria, proclamat după abdicarea de la tron a împăratului-rege al monarhiei bicefale. Prinzând însă de veste că trupele române au ocupat poziţii pe Mureş, Kratochwil renunţă la proiectul său. În nord, până la 1 decembrie 1918, trupele Diviziei 7 infanterie au ocupat oraşele Bistriţa, Dej şi Cluj, în timp ce Divizia a 1-a Vânători, sub comanda generalului Leca, şi Divizia 2 Vânători, comandată de generalul Dabija, treceau în Ardeal în subordinea Comandamentului Trupelor din Transilvania. Prezenţa armatei române regale în Ardeal a descurajat şi împiedicat formarea unor „republici locale” şi estomparea actelor de sabotaj de tot felul.

Primele informaţii despre trupele ungare şi dispunerea acestora, Comandamentul Trupelor din Transilvania le-a obţinut de la Marele Cartier General şi le-a actualizat pe teren cu informațiile furnizate de Consiliul Dirigent care, prin biroul informaţii militare, era încunoştinţat din teritoriu despre faptul că gărzile naţionale române erau dezarmate, populaţia bătută şi jefuită. Gărzile secuieşti şi ungureşti din Copşa Mică stricau liniile telefonice şi telegrafice. Pe 28 decembrie 1918, Consiliul Dirigent aducea la cunoştinţa Comandamentului Trupelor din Transilvania că „ungurii au pus sub tipar câteva milioane  coroane, bancnote false, cu scopul de a le introduce în ascuns în Transilvania, pentru a susţine propaganda contra unirii Ardealului”[11]. Propaganda funcționa intens și divers.

Ministrul plenipotenţiar Erdely, împuternicit pe lângă guvernul de la Budapesta, informa Consiliul Dirigent despre „pregătirile sârbilor de un nou război”, lucru ce s-a întâmplat prin ocuparea Banatului. Pe linia de demarcaţie, ungurii şi-au desfăşurat trupe de infanterie, artilerie şi cavalerie puternic afectate de idei bolşevice.

La adăpostul armelor, jafurile, maltratarea populaţiei şi terorizarea nu conteneau. Acţiunile erau şi directe asupra trupelor române. Până la ofensiva din săptămâna Mare, atacuri de tot felul au fost înregistrate, combinate cu dezinformarea. Pe 1 ianuarie 1919 se consemnează atacul „trenului care se găsea în apropierea staţiei Ţigani (Zalău)”. În urma atacului „bandelor de secui” s-au înregistrat 6 morţi şi 13 răniţi şi dispăruţi, Vinovat de incidentul cauzator de moarte (era responsabilizat profesorul Apathy, din Cluj), care a fost dovedit cu probe scrise, ca fiind autorul moral. Oraşul Cluj a fost amendat cu 900.000 coroane, sumă ce s-a împărţit familiilor celor morţi. Prin ordinul nr. 993, Marele Cartier General stabilea printre alte măsuri de represalii şi obligaţia primăriei Cluj de a suporta „cheltuielile de înmormântare şi facerea unui monument cu epitaf”.

Funcţionarii poştei, poliţiei şi prefecturii din Odorhei, sprijiniţi de 1000 simpatizanţi, au refuzat să lucreze, sub pretextul că au depus jurământ de credinţă guvernului ungar. După arestarea a 33 de persoane, greva s-a suspendat şi manifestanţii şi-au reluat activitatea. Grevele de la minele din Petroşani au produs grave perturbări atât în ce priveşte producţia, cât şi al transporturilor pe căile ferate.

La începutul anului 1919 informaţiile se succedau cu repeziciune şi erau contradictorii. Dinspre Maramureş veneau informaţii despre acţiunea trupelor ucrainene ce aveau ordin să ocupe valea Tisei. În părţile Aradului, propaganda bolşevică se întindea, în fiecare zi. Sub protecţia francezilor, ce se arătau îngăduitori cu unguri, s-a reînfiinţat garda naţională, cu arme primite chiar de la francezi.

La adăpostul manifestărilor turbulente în regiunile Debreţin, Salonta, Oradea, Miskolcz, Keskemet şi Seged armata ungară, bolşevică, se organiza şi îşi constituia depozitele de cereale şi muniţii[12]. În Nord, până la intrarea trupelor române în Sighetul Marmaţiei, 3 – 400 de bolşevici au devastat şi au dat foc mai multor sate de români. Gărzile româneşti şi ungureşti au respins încercările ucrainenilor de a ocupa oraşul.

În Sud-vest sârbii continuau arestările şi prigonirile românilor. Deţinuţii erau duşi la Belgrad. Românii erau foarte trişti, căci sârbii făceau rechiziţii, fără a le plăti despăgubiri. De la ocuparea Banatului, sârbii s-au transformat în bande care terorizează chiar şi pe francezi. Ofiţerii francezi sunt sub influenţa unguroaicelor şi evreicelor, cu scop de a face din Banat o „republică separată” [13]

În centru trupele se concentrau în special pe văile Crişului Repede, Barcău şi Crasna. „Inamicul din regiunea Ciucea continuă a păstra atitudinea provocatoare faţă de trupele noastre” (p.42), trăgând sporadic focuri de artilerie. Ungurii executau lucrări de fortificaţii în acest sector. Cei retraşi de pe linia de demarcaţie, cartiruiţi în sate, se purtau cu barbarie. Cârciumarul, – evreu – din Remetea, după ce a fost jefuit, a fost omorât de honvezii Regimentului 4. Indisciplina a dus la incidente între ofiţeri şi trupă, al căror rezultat a fost sângeros. Pe 3 martie 1919, ziarul „Voros Uyisag” s-a mutat la Oradea, centru al bolşevismului. La întrunirea comuniştilor din Oradea, aceştia cereau „ca pământurile să li se distribuie în rate”[14]. Din această cauză, proprietarii unguri aşteptau cu nerăbdare sosirea armatei române, spre a le salva şi apăra averile. Românii ce treceau peste linia de demarcaţie declară că printre „soldaţii unguri pluteşte o atmosferă de bolşevism. Ofiţerii sunt degradaţi de către soldaţii care vin şi pleacă din unităţi”[15]. Pe 8 aprilie 1919, primarul din Crasna a dat ordin  că „toţi românii să se prezinte la mobilizare, în caz contrar, fiecare al patrulea român va fi împuşcat”[16].

Dispoziţia de mobilizare și recrutare din Ardeal, dată de Budapesta, a fost sortită eşecului. Informaţiile obţinute de Marele Cartier General român conduceau spre ideea că armata ungară se va abţine de la declanşarea ofensivei până ce mobilizarea şi pregătirea trupei nu va fi încheiată.

Eliberarea fiecărei localităţi a însemnat o mare bucurie pentru populaţia română şi surpriza armatei l-a reprezentat entuziasmul ungurilor aflați sub teroare bolșevică. La Turda, de pildă, s-a oficiat un parastas de pomenire pentru Mihai Viteazul. Pe linia de demarcaţie, generalul Traian Moşoiu şi-a organizat dispozitivul pe detaşamente dispuse astfel: Detaşamentul Olteanu cu centru la Sighetul Marmaţiei; Divizia 7 Infanterie sub comanda generalului Neculcea la Dej; Divizia 6, general Holban, la Cluj; Divizia 1 Vânători la Sighişoara; Divizia 2 Vânători la Sibiu; şi Divizia 2 Cavalerie, general Constantinide, la Baia Mare. Acestor mari unităţi li s-au adăugat diviziile ardelene, formate din voluntari, puse sub comanda – diviziei 16  general Hansu, şi Diviziei 18, general Pop.

 

Acestor forţe, colonelul Kratockwil le-a opus trupele sale, organizate în special pe osatura Diviziei 20 Secui[17], la care s-au adăugat elemente rebele maghiare, recrutate din rândul populaţiei civile, precum şi gărzile naţionale maghiare, care întreţineau o atmosferă de teroare, stimulată şi de tonul agresiv al ziarelor ungureşti. Din informaţiile culese de Comandamentul Trupelor din Tansilvania rezultau, în prima linie, aproximativ 18 – 20.000 oameni, 60 – 70 tunuri şi 5 trenuri blindate, iar în linia a II-a 40 – 50.000 oameni şi 65 tunuri.

 

Pe 15 aprilie 1919, trupele române erau în dispozitiv de luptă, organizate astfel:

Grupul de Nord (gl. Moşoiu), cu misiunea de a executa acţiunea hotărâtoare cu Detaşamentul gl. Olteanu pentru respingerea oricăror atacuri dinspre Nord şi Vest. Obiectiv de cucerit: Huszt. Divizia 2 Cavalerie va păstra sectorul ocupat şi va face recunoaşteri ofensive în întreg sectorul. După ajungerea în câmpie, Divizia 7 Infanterie va înainta pe două coloane, prin Tăşnad şi Supuru de Jos, cu obiectiv : Carei. Va folosi Detaşamentul de moto-mitraliere într-o acţiune viguroasă de manevră spre Someş cu scopul de a deschide drumul diviziei de cavalerie. Divizia 6 va opera în lungul Crişului Repede, cu obiectiv principal: Oradea, şi va acţiona cu un detaşament puternic de manevră spre Marghita, întărind legătura cu Divizia  7 infanterie. Rezerva generală al Grupului General Moşoiu era asigurată de Divizia 16 Ardeleană.

Consiliul Dirigent, în şedinţa sa din 9 aprilie 1919, ţinută în prezenţa lui Iuliu Maniu, a hotărât trecerea la ofensivă, cu misiunea „de a elibera ultima colibă românească de sub jugul străin”[18]. Consiliul de Miniştri de la Bucureşti, la cererea Consiliului Dirigent, hotăra, la 10 aprilie 1919, „înaintarea armatei române la vestul Transilvaniei”, cu scopul de a asigura protecţia românilor împotriva bandelor ungare, stoparea anarhiei bolşevicilor unguri. Veştile sosite din Bihor, la Consiliul Dirigent, potrivit cărora pe 4 aprilie 1919 un grup înarmat de unguri şovini i-au asasinat pe dr. Ioan Ciordaş, membru al consiliului, prefect al Bihorului, şi dr. Nicolae Bolcaş, au consternat conducerea de la Sibiu. Situaţia gravă creată nu mai suporta amânare.

Regele Ferdinand I personal, la 14 aprilie 1919, trimite o scrisoare lui I.I.C.Brătianu, aflat la Paris, apreciind că „lipsa de decizie a Puterilor Aliate” a lăsat timp armatei ungare să se concentreze şi să se organizeze mai bine”. De aceea, regele considera „înaintarea noastră în Transilvania ca o necesitate absolută, atât din punct de vedere al politicii noastre externe, cât şi din acela al situaţiei interne”[19].

În documentul amintit, regele se arăta nemulţumit de acţiunile aliaţilor de a împiedica înaintarea. Situaţia creată pe front şi în spatele frontului începuse să devină insuportabilă. Populaţia ce îşi dăduse votul pentru Unire se întreba tot mai des „de ce trupele române nu înaintează, cu toate că zilnic sunt atacate de patrule şi lovituri de tun”[20], şi la ce-i bună unirea „dacă ungurii ne terorizează”. Cu unanimitate de voturi, Consiliul de Miniştri a hotărât „să nu mai aştepte şi să dăm ordin trupelor noastre să înainteze”[21].

În temeiul acestei hotărâri, Marele Cartier General a dat ordinul de operaţii nr.281[22] prin care dispunea o nouă grupare a forţelor, în vederea operaţiunilor ce se vor executa spre vest. Astfel, prin ordinul de operaţii 4454 se dispunea înlocuirea Diviziei 7 din sectorul de Nord cu Divizia 2 Cavalerie, cu punctul de comandă la Baia Mare. Divizia 2 Vânători a înlocuit Divizia 1, concentrată la Brad, în conformitate cu prevederile ordinului 4456. Divizia 16 Ardeleană se dispunea pe valea Almaşului. Divizia 6 ocupa sectorul Ciucea, în timp ce Divizia 18 intra în subordinea Comandamentului de la 11 aprilie, după ce ocupa raionul Cluj- Turda- Aiud[23].

Ordinul 231, semnat de generalul Constantin Presan stabilea misiunile pentru unităţile concentrate în Transilvania. Ordinul stabilea ca, în cel mai scurt timp, „trupele vor trece dincolo  de munţii Apuseni şi va ocupa Crişana şi Maramureşul”[24].Toate bandele de bolşevici trebuie aruncate dincolo de linia de demarcaţie formată din localităţile  Hust, Satu Mare, Carei, Oradea, Salonta, Arad. În etapa a doua, dacă acţiunile se vor desfăşura avantajos, se va trece de acest obiectiv la linia Szeged, Oroshaza, Debreţin şi chiar dincolo, până la Tisa”[25]. Înaintarea trebuia astfel coordonată încât punctele tari din teren să rămână de fiecare dată în mâna trupelor române. Ordinul dat de Marele Cartier General avea în vedere, în primul rând, dispunerea inamicului, precum şi natura spaţiului geografic al teatrului de operaţii al războiului româno-ungar.

Gruparea forţelor Comandamentului Trupelor din Transilvania, a căror  comandă a fost transferată, pe 12 aprilie 1919, generalului Gh. Mărdărescu, a fost realizată pe baza informaţiilor deţinute de Marele Cartier General despre inamic. Marile unităţi şi unităţi ungare, în plin proces de mobilizare şi realizare a noilor structuri, dispuneau de 7 divizii de infanterie şi o brigadă marină, cu un efectiv de 55 – 60.000 militari[26]. Cele mai importante poziţii le deţineau Divizia 38 Infanterie, care închidea Poarta Someşului pe aliniamentul Teceu Mic – Zalău, Remeţi şi divizia 6 Infanterie, care închidea Poarta Mureşului pe aliniamentul Gurahonţ, Berzovia pe Mureş, până la vărsarea în Tisa. În linia întâia erau „aproximativ 20.000 oameni, 72 tunuri şi 5 trenuri blindate, iar în linia a doua 45 – 50.000 luptători şi 65 guri de foc”[27].

Cât priveşte calitatea trupelor, acestea erau  „bine echipate şi înarmate cu mitraliere şi puşti mitraliere. Artileria era insuficientă şi neconstiuită în comandamente. Cavaleria neorganizată încă, acţiona cu un pluton pe Valea Crişului Alb. Instrucţia şi disciplina trupelor erau puternic bolşevizate. Cu toate acestea, era de aşteptat o rezistenţă destul de serioasă din partea lor(ungurilor), dată fiind propaganda şovinistă”[28] şi formarea acestei noi armate pe baza voluntariatului. Solda trupei a crescut la peste 500 coroane pe zi, ceea ce dădea un plus de motivaţie. Acestor trupe li se mai alăturau, după informaţiile deţinute de comandamentul român, „grupuri de bolşevici şi garda roşie” [29]. Divizia 20 secui, de sub comanda colonelului Kratochwil, era considerată ca „o mare unitate de elită”, cu oameni refractari la bolşevism[30].

Spaţiul geografic, caracterizat de un relief nu prea înalt, lipsit de zone accidentate, pătruns adânc de reţeaua hidrografică care-l brăzda de la est spre vest, privit şi prin prisma orientării pantelor, coborâtoare de la Est spre Vest, era favorabil ducerii acţiunilor ofensive. Marele Cartier General a dispus trupele pentru a deschide direcţia strategică Odorhei, Cluj, Oradea, Szolnok, Budapesta, pe cele două direcţii operative: Poarta Someşului, deschisă larg pe 40 km şi Poarta Mureşului, favorabilă pentru desfăşurarea a 2-3 divizii.

Fiecare direcţie operativă subsuma mai multe direcţii tactice, la nord direcţiile erau date de râurile Someş, Crasna, Bereteu , Crişul Repede, iar la sud de Crişul Negru conducea de la Beiuş, la Salonta spre Szolnok, cu o capacitate de acţiune şi manevră pentru o divizie, iar Crişul Alb de la Brad spre Sebiş, Ineu, Chişinău Criş, Bekescsaba şi Valea Mureşului conducea de la Deva, spre Arad, Mako, Szeged. Această direcţie asigura lovitura de flanc şi spate a grupării ce se apăra pe Tisa.

Studiul documentelor de arhivă ne permite să respingem afirmaţia reputatului istoric Constantin Kiriţescu care, în cunoscuta sa lucrare Istoria războiului pentru întregirea României scria că ofensiva română a fost „ca o replică a atacului duşman”, ce s-a dezlănţuit la trei dimineaţa, pe un front de 200 km. Nici afirmaţia că „inamicul a atacat primul”, făcută de Dumitru Preda[31], nu are acoperire documentară care să o susţină.

Campania armatei române din 1919 se înscrie ca una dintre cele mai onorante, care a consfinţit unirea de facto, realizată de jure la 1 decembrie 1918. Această campanie, după cum demonstrează Ioan Ţepelea în lucrarea sa 1919 o campanie pentru liniştea Europei[32], întăreşte concluzia că efortul politic, dar mai ales militar, al României, şi-au atins obiectivele. Liniştea Europei a fost, aşadar, salvată şi asigurată de armata română, concomitent cu realizarea obiectivului naţional.

Cea mai preţioasă informaţie privind cauza acţiunii ofensive a armatei române, o regăsim în jurnalul de operaţii. „Date fiind pe de o parte atacurile necontenite ale ungurilor contra trupelor noastre,…., pe de altă parte propaganda bolşevistă …, precum şi terorizarea cu arma în mână a populaţiei româneşti aflată în teritoriul încă neocupat”[33]… în conformitate cu ordinul 231/10.04.1919, trupele din Transilvania declanşează ofensiva pe tot frontul.

Acţiunile de luptă s-au purtat cu îndârjire deoarece inamicul ceda cu greu. Rapoartele operative consemnează eforturile depuse de trupele române pentru îndeplinirea misiunilor de luptă ordonate. Din dramatismul acţiunilor, din ziua începerii ofensivei, ne oprim asupra luptelor de la Hodod, purtate pentru cucerirea cotei 344. Într-un raport al Diviziei 7 este relatată lupta soldaţilor Regimentului 16 Infanterie. Satul Hodod era apărat cu îndârjire de trupele Regimentului 32 Vânători – secui. Pentru stoparea elanului ofensiv al trupelor române, ungurii au realizat fortificaţii uşoare şi au mobilizat populaţia civilă. Peste ani, în 1940, colonelul Kratochwil, pe atunci comandant al diviziei de secui, nota în memoriile sale: „în zorii zilei de 16 aprilie, la orele 3, liniştea a fost spartă de puternice explozii ale proiectilelor de artilerie ce se prăvăleau ca ploaia de o parte şi de alta a drumului ce duce spre Cehu Silvaniei. Satul a fost atacat de forţe române ce ne-au copleşit numeric. La telefon doar atât mi s-a putut comunica: Forţe prea puternice! Mă retrag![34]. În acele împrejurări, după relatarea făcută de Kiraly, comandantul subunităţii de honvezi, când „s-au ivit zorile şi deja se putea vedea, am ordonat rezervelor să contraatace, sprijinite de focul puştilor mitraliere. Între timp, o bună parte a trupelor române atacatoare cucerise deja o bună parte a cotei 344, şi cu grosul forţelor intrase în satul Hodod”.[35]

Raportul Regimentului 16 Infanterie consemnează contraatacul declanşat cu forţe puternice, care au surprins, cu focul puştilor mitraliere şi obuzierelor instalate la nord-est de Hodod, flancul şi spatele trupelor noastre. Contraatacul inamic -  „după focurile primite de pe cota 344 şi dinspre biserică”[36] a silit trupele române să se retragă spre liziera pădurii Mogyoros, călare pe drum. Lupta a fost deosebit de violentă. Focul nu a contenit, de o parte şi de alta, toată ziua.

Kratochwil lăuda eroismul şi vitejia flăcăilor căpitanului Kiraly, ce s-a pus în fruntea trupelor. Contraatacul, impulsionat de strigătele „trăiască domnul căpitan” şi „Înainte”, reuşeşte să facă victime printre români, între cei răniţi şi prinşi în inelul realizat de contraatacul nostru a fost şi maiorul Rozin, care n-a mai reuşit să fugă”[37].

Raportul operativ al Diviziei 7 Infanterie consemna evenimentele petrecute între orele 6 şi 15.30, când tirul de artilerie s-a reglat, iar acţiunea energică a rezervelor a oprit contraatacul impetuos. Bombardarea amenajărilor genistice, manevrarea cotei 344, cu un pluton comandat de locotenentul Ghiorghiu, a condus la cucerirea cotei şi a localităţii Hodod. La acţiune, potrivit surselor investigate de noi, au participat şi localnicii. În discuţiile telefonice avute cu eşalonul superior, căpitanul Kiraly cerea întăriri. Un atare sprijin era imposibil de acordat, fapt pentru care „a trebuit să predăm poziţia, şi să părăsim satul. Am îndemnat pe bărbaţii care aveau familii şi gospodărie să rămână, dacă vor, la vetrele lor. Aşa s-a şi întâmplat, în sat au rămas bătrâni, iar flăcăii ne-au urmat”[38].

Dacă desfăşurarea luptelor respectă firul evenimentelor,  fiind cam la fel prezentate de ambele tabere beligerante, bilanţul luptei avea înscrise în documente rezultatele diferite[39].  În jurnalul de operaţii sunt citaţi 2 ofiţeri morţi şi unul dispărut, iar la inamic 30 morţi şi 30 răniţi, în timp ce ungurii supraestimează la 450 numărul celor morţi şi răniţi, din tabăra românilor.

Pe direcţia Crişului Repede, trupele Diviziei 6 infanterie au acţionat pe trei coloane, cu atacuri combinate de front şi cu manevre pe flancuri. Nerezistând acestor atacuri puternice, susţinute de artileria de câmp şi de munte, inamicul a fost silit să se retragă. Odată străpuns defileul Ciucea, trupele române au trecut la urmărirea inamicului, pentru a nu-i da răgaz să ocupe aliniamente succesive. Hotărârea luată de comandantul Regimentului 11 Infanterie, de a simula un atac frontal asupra dispozitivului de apărare organizat pe localitatea Negreni, s-a soldat cu succesul realizat prin manevrarea de flanc şi spate, cu două batalioane din Regimentul 10 Infanterie.

În zona de operaţii a Grupului de Sud au avut loc confruntări înverşunate pentru cucerirea defileului Ciuci, Gurahonţ, de către ostaşii Diviziei 2 Vânători. După atingerea misiunii primei zile, aceste trupe au atacat pe două coloane, cea principală pe Valea Crişului Alb, iar cealaltă pe Valea Crişului Negru[40], pentru a deschide defileul Ciuci, printr-o manevră de întoarcere a poziţiilor de apărare. Una dintre manevre a fost executată de Regimentul Beiuş, prin Divizia 18 ardeleană, pentru stăpânirea vârfurilor, şi ieşirea din defileu la Vaşcău, pe Crişul Negru. Aceste două manevre s-au consemnat la Sud, pentru cucerirea defileului Ciuci şi a localităţii Gurahonţ.

În timpul acestor operaţii ofensive, Divizia 2 cavalerie a primit misiunea executării unor „recunoaşteri ofensive pentru a surprinde inamicul şi a-l pune  în debandadă şi de a-l urmării în retragere”. Scopul acestor acţiuni de hărţuire era acela de zădărnicire al ocupării poziţiilor de apărare. Diviziile 16 şi 18 ardelene, ce constituiau rezervele Grupului de Nord, respectiv al Comandamentului, au urmărit evenimentele din raioanele ocupate prin ordin în eşalonul doi.

În Bihor, pe lângă trupele de honvezi şi secui, au luat parte la lupte şi cadeţii din anii 3 şi 4 ai Şcolii militare din Oradea, care au opus o puternică rezistenţă. Manevra făcută de Detaşamentul Lt.col.Rasoviceanu a permis întoarcerea dispozitivului ocupat de cadeţi.

În apropierea Beiuşului s-au dat lupte violente, încheiate cu 11 răniţi din rândul voluntarilor ardeleni şi un mort. Cinstea de a fi „în fruntea coloanei ce a eliberat Beiuşul (la 19 aprilie 1919) a revenit tocmai Batalionului 2 din Regimentul ce purta numele oraşului[41]. În acest timp, flancul drept al Grupului de Nord pusese stăpânire pe punctele tari de la Hust, Satu Mare, Carei, Săcueni. Prin acest succes, al Grupului de Nord, practic armata ungară, ce se apăra pe linia de demarcaţie era scindată în două şi serios ameninţată cu încercuirea şi nerezistând atacului în valuri, s-a retras, uneori în debandadă. Pe ambele maluri ale Crişului Repede, trupele generalului Holban înaintau spre Oradea. Pe Valea Barcăului, Regimentul 24 Infanterie a eliberat localitatea Marghita în ziua de 19 aprilie, iar la stânga dispozitivului, pe Valea Crişului Negru, executând un marş forţat, trupele Detaşamentului Rasoviceanu au atacat noaptea şi au cucerit, pe 19 aprilie, Tinca şi Salonta. Ungurii din zonă, proprietari de pământuri, terorizaţi de forţele „roşii şi albe” au ieşit în întâmpinarea armatei române. Chiar fratele grofului Ştefan Tisza (Kalman) a cerut protecţie armatei române.

În fruntea dispozitivului din centru, marşul triumfal spre Oradea, era avangardat de generalul Traian Moşoiu. Evenimentele se succedau cu repeziciune. Neliniştea şi spaima generală era înlocuită cu bucuria primirii eliberatorilor. Rapoartele unităţilor evocă episoade dramatice de luptă, dar şi evenimente ciudate, cum ar fi, de pildă, încercarea ofiţerilor din divizia comandată de colonelul Kratochwil de a „rupe cu regimul politic roşu de la Budapesta”[42].

La Carei o delegaţie, în frunte cu doi maiori şi un căpitan, s-a prezentat pentru parlamentări, aducând cu ei pe maiorul Rozin, cel căzut prizonier în luptele de la Hodod, cu propunerea de a „lupta alături de români împotriva trupelor roşii”. În acest scop, Divizia de secui se concentra în raionul Sovanihaza, Mateszalka. Era însă prea târziu, trupele române au încercuit şi dezarmat unităţile trufaşului Kratochwil. Suveranul Ferdinand, pentru această ispravă, l-a decorat, la Carei, pe generalul Traian Moşoiu, cu cea mai înaltă distincţie de război,  rezervată în exclusivitate ofiţerilor, Ordinul „Mihai Viteazul”.

Cu valoare de simbol apreciem şi mulţumirile oficialilor unguri şi ale populaţiei adresate armatei române, pentru că i-a „scăpat de orgia bandelor ungare, angajându-se să se supună ordinelor”[43]. Altă parte de localnici, devotată cauzei ungurimii, s-a angajat în luptă „aruncând cu grenade asupra trupelor române. S-au găsit ţărani morţi pe linia de luptă”, scria comandantul Regimentului 4 roşiori, relativ la luptele duse la Curitău[44].

Ştirile privind intrarea trupelor române în Oradea au animat viaţa oraşului în care ungurii aveau un puternic centru de recrutare, mobilizare şi de propagandă bolşevică. Nu întâmplător Bella Kun aici, la Oradea, şi-a făcut stagiatura de revoluţionar comunist!  Trenurile venite dinspre Ciucea şi Bratca aduceau răniţi de pe front, care povesteau despre moralul scăzut al soldaţilor unguri. Propaganda bolşevică nu mai funcţiona, căci trupele se apropiau.

Fiindcă evenimentele de la Oradea sunt cunoscute din cartea Zile  trăite de Roman Ciorogariu, vom conclude doar că 20 aprilie 1919 a fost „o zi de glorie”, cum pe bună dreptate o numise Nicolae Iorga. Generalul Traian Moşoiu devenise „eroul nostru naţional”, întâmpinat de primarul Rimler Karoly „la intrarea în oraş, cu  pâine şi sare”[45].

Obiectivul celei de-a două etape fusese atins. Marele Cartier General a solicitat acordul Înaltului Comandament Interaliat de continuare a ofensivei până la Tisa, din considerente de ordin militar. Dintre aceste considerente amintim: concentrarea armatei ungare în raioane favorabile declanşării unei contraofensive; adâncimea fâşiei de apărare de pe aliniamentul Satu Mare, Carei, Oradea, Arad nu permitea executarea unor manevre ale rezervelor pentru întrebuinţarea lor eficientă în orice sector; necesitatea de a stopa evacuarea rechiziţiilor efectuate în Ardeal.

Argumentele de ordin militar se pare că au prevalat, fapt pentru care generalul Franchet d’Esperey aprecia că ofensiva română „va avea în Orient cel mai mare efect politic”[46]. Imediat,  Marele Cartier General  a transmis ordinul nr.457, din 20 aprilie 1919, care prevedea:  continuarea cu maximum de energie a ofensivei ; ocuparea nodurilor de căi ferate şi ocuparea podurilor de peste Tisa. Ordinul de operaţii nr.10 din 21 aprilie 1919 punea în mişcare întregul dispozitiv ofensiv al Comandamentului Trupelor din Transilvania, care  a ocupat malul stâng al Tisei, pe tot cursul său din Ungaria, până la 1 mai 1919.



[1] Generalul, Ernest Broşteanu (n.24.01 1869-7.06 1932) a comandat Divizia 11 Infanterie (08.01 1916-11.05 1921) în războiul întregirii. A intrat în Basarabia la 13 ianuarie 1918. Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul”, decorat pentru bravura sa pe câmpul de bătălie din Dobrogea. Vezi pe larg Constantin Moşincat, Cronică de marş, Ed. Cogito, Oradea, 1996, p.22-32

[2] Iacob Zadik (n.8 12 1867-m.8 04  1970) general de divizie în războiul întregirii, şef de stat major de Armată, comandant al Diviziei 8 Infanterie.

[3] Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), fond microfilme, rola PII,.1.2.850, c.784

[4] Nu este nici o exagerare când se afirmă că Declaraţia de autodeterminare naţională, a celor peste 3 milioane şi jumătate de români din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, poate fi considerată ca uvertură a Unirii celei Mari de la 1 Decembrie 1918, ea înscriindu-se pe acelaşi flux istoric cu “Suplex Libellus Valachorum” şi “Memorandumul din 1892″, documente şi mărturii cu semnificaţie europeană, privind idealurile şi aspiraţiile de reunire şi formare a unui stat modern la nivelul întregului spaţiu carpato-danubiano-pontic. Apropierea zilei celei mari i-a determinat pe reprezentanţii Partidului Naţional Român să se întrunească la Oradea în ziua de 29 septembrie / 12 octombrie 1918, într-o Consfătuire naţională. Pornind de la caracterul momentului istoric, care deschidea orizonturi pentru bătălia finală de unire a Transilvaniei cu România, participanţii la întrunire au declarat fără echivoc că “naţiunea română din Ungaria şi Ardeal” este îndreptăţită să “dispună singură şi liberă de soarta ei” şi să “hotărască singură plasarea ei printre naţiunile libere(…)“. Vezi pe larg Dr. Viorel Faur, Declaraţia de independenţă naţională, Oradea, 12 octombrie 1918, în vol. Triumful marelui ideal, Bucureşti, 1988, p. 249-262

 

[5] Textul integral în Starea de veghe, (Constantin Moșincat), Ed. Papyrus, Oradea, 1997

[6] Şef de stat major al Comandamentului Trupelor din Transilvania a fost generalul Ştefan Panaitescu, sub conducerea căruia s-a întocmit Jurnalul de operaţii. Informaţiile cuprinse în acest document sunt strict riguroase şi se bazează pe rapoartele înaintate zilnic eşaloanelor superioare.

[7] Funcţia de şef al biroului operaţii a fost asigurată până la 18. 03 1920 de către Lt.col. Ioan Tiron.

[8]Generalul Traian Moşoiu (n.8 iulie 1868 – m.15 august 1932). La 1 iunie 1889, sublocotenent în armata austro-ungară; 1 aprilie 1893 sublocotenent în armata regală română. Înalt şi corpolent, cu un aspect exterior  şi o înfăţişare perfectă, văzut de Nicolae Iorga, “un ardelean cumplit la înfăţişare şi atitudine”, a comandat Batalionul 9 Vânători, fiind “un excelent instructor, conştiincios şi inteligent”. Înaintat în toate gradele numai la alegere şi excepţional. Colonel la 1 aprilie 1916, comandă Regimentul 2 Dorobanţi Vâlcea şi apoi Grupul Lotru. Comandă Diviziile 20 şi 23 Infanterie şi Brigada 26. Reorganizează în Moldova, Divizia 12. Decorat cu Mihai Viteazul şi Legiunea de Onoare. Comandă Divizia 7, Comandamentul Trupelor din Transilvania, Grupul de Nord, Gruparea de Manevră în campania împotriva bolşevismului ungar. Guvernator al Ungariei ocupate, Comandant al Corpului Vânătorilor, Guvernator al Basarabiei, Ministru de Război, Ministru al comunicaţiilor, Ministru al Lucărilor Publice, Senator de drept. Autor al lucrărilor: Spiritul ofensiv al infanteriei 1909, Instructorii recruţilor de infanterie 1910, Ocuparea Budapestei în legătura operaţiunile militare din Ardeal 1918-1919. Pe larg vezi General Traian Moşoiu, Memorial de război (august-octombrie 1916), Editura Dacia 1987; Cronică de Marş – 80 de ani de la înfiinţarea Diviziei 11 Infanterie, ediţie pregătită şi prefaţată de locotenent colonel Constantin Moşincat, Ed.Cogito, Oradea, 1996; general de brigadă r. Prof.univ. dr. Gheorghe Tudor Bihoreanu, lt.col.r. Constantin Moşincat, ing.ec. Ioan Tulvan, General Traian Moşoiu – arhanghel al bătăliei pentru Ardeal, Ed. Tipo MC, Oradea 2004.

[9] General de Corp de Armată Gheorghe Mărdărescu (n.4 august 1866, Iaşi – m. 5 septembrie 1938, Neuheimbad, Germania). Studii: Şcoala militară de ofiţeri 1888, Şcoala superioară de Război 1894. În războiul întregirii naţionale  a fost şef de stat major la Armatele 3 şi 2. Ministru de război în perioada 1922-1926. A preluat comanda Comandamentului Trupelor din Transilvania după ce acesta fusese organizat în detaliu de Traian Moşoiu a folosit Jurnalul pentu lucrarea sa Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei (1918-1920)

[10] Marele Stat Major, pe baza Instrucţiunilor secrete de mobilizare, a trecut întreaga armată din nou pe picior de război prin completarea cu oameni de la vatră din “rezervă şi miliţii, până la contingentul 1894 inclusiv”. Capul oştirii adresa un patetic Ordin de Zi, prin care chema la reluarea luptei, alături de aliaţii ce cunosc tăria ostaşului de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti. “Înainte deci cu vitejia strămoşească” spre fraţii din Bucovina şi Ardeal ce ne aşteaptă. La mobilizare forţa combativă a armatei române era de 180 batalioane, 98 escadroane şi 260 baterii cu un efectiv de 163.240 (A.M.R., fond 986, Serviciul Istoric, dosar 131, 268, 341, 833). Detalii şi în Istoria militară a poporului român I.M.P.R., vol.V , Ed.Militară, Bucureşti, 1988, p.684-693.

[11] Dr. Dragoş, din Baia Mare, informa, la 22 decembrie 1918, despre acţiunile celor 800-900 muncitori de la minele de aur, care s-au răsculat şi au atacat românii cu focuri de arme şi grenade. Vreo 400 din ei nu doreau unirea cu România. Episcopul romano-catolic, grof Mailath, a format „liga pentru apărarea integrităţii Ungariei,” în care s-au înrolat intelectuali unguri. Pe toate căile, socialiştii bolşevici încercau infiltrarea în rândurile soldaţilor români pentru propagarea acestor idei. Adunarea socialiştilor ţinută la Budapesta, la care au participat şi câţiva români: dr. Gh.Alexici, Gh.Ionescu, Victor Munteanu, George Avramescu, Ivan Gh., etc. În principal, ei susţineau nevoia de formare a unei „Republici româneşti independente(…)” Jurnalul… op cit. 22 decembrie 1918.

[12] Ibidem, p.19

[13] Ibidem, p. 109

[14] Ibidem, p. 69

[15] Ibidem, p.107

[16] Ibidem, p.139

[17]  Magyar Hadugy Ministerium (Arhivele Ministerului Apărării, în continuare H.M.), 1919/1915-1921, 5/a şi 5/b. Szent Keressthegyi Kratochwil Karoly, Erdelyt Vissa, 7 mai 1939: “Cuvântare la a 20-a aniversare”. „Magyaarorszagon azonban ez idoben nem is volt bolsevizmus. A fenti vedovonal mogott, sajat erejebol, egyedul, o kormanytol nem tamogatva, hanem vasuti gocpontokrol titokban szerzett felszerelti es fegyferkezesi anyagbol folyt a szekely csapatok szervezkedese, ugy, hogy 1919 tavaszan 19 gzalog zlj., 16 tabori es nehez uteg es egy lovasszazad alkotta most mar a valodi Szekely Hadosztalyt.” ( În Ungaria, în acest timp, de fapt, nici n-a fost bolşevism. În spatele liniei de apărare mai sus numită, cu puterile proprii, singură, fără sprijinul guvernului, şi cu armament procurat din punctele şi depozitele mobile de pe căile ferate s-au înarmat trupele secuieşti, astfel încât în primăvara anului 1919 avem 19 batalioane infanterie, 16 divizioane de artilerie grea şi un escadron de cavalerie în compunerea Diviziei de secui. (traducerea şi adaptarea autorului).

[18] Alexandru Dragomirescu, Cantemir Moşoiu, Generalul Traian Moşoiu, ostaşul şi politicianul în slujba ţării, Ed. Printeuro, Ploieşti,2000, cap. „Ocuparea militară a Transilvaniei”, p. f.n.

[19] 1918. Desăvârşirea unităţii naţionale a poporului Român. Recunoaşterea ei internaţională, vol. III, Doc. 579

[20] Ibidem, doc.581. La 8 aprilie1919, inamicul – după o puternică pregătire de foc de artilerie, în care a lansat peste 400 proiectile – a forţat linia de demarcaţie în valea Crişului Alb, ocupând localitatea Ciuci. În sectorul Ciucea au fost incendiate 10 case, în localitatea Egerişte.

[21] Ibidem, p.135

[22] A. M. R., fond Microfilme, rola PII. 1.2614, 691-692

[23] Jurnalulop.cit.p.135

[24] A.M.R., Ibidem, 564-565

[25] Ibidem

[26] Erdely ezredek a vilaghaboruban 1914-1919, Budapesta,p. 318

[27] General Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei (1918-1919), Bucureşti, 1922, p.40-41

[28] A.M.R., fond Microfilme, rola PII 5.219,593. Situaţia forţelor ungare la 12 aprilie 1919.

[29] Muzeul Militar Naţional – Filiala Oradea, Pietre de hotar, vol.I/1997, Ed. Papyrus, Oradea, 1998, p.55. Lt.col. Constantin Moşincat, Atitudinea autorităţilor şi a populaţiei civile ungare faţă de armata română de ocupaţie în perioada august-noiembrie 1919. Col.Kratochwil a ordonat, cu de la sine putere, oprirea trupelor pe aliniamentul Sighet-Zalău-Zam şi, în spatele acestui aliniament, a organizat armata. În 1940, într-o broşură propagandistică, îşi preciza poziţia avută în 1919, şi atribuia Diviziei 20 Secui rolul „de a fi oprit dezvoltarea ofensivei armatei române spre Budapesta” şi de a fi salvat Europa de bolşevism. p.56

[30] H.M., op.cit., p.7. Hogy ez nem tortent meg es Kun Bela az oszekottetest a Dnyeszternel allo orosz bolsevistakkal megvalositan nem tudta es hogy a bolsevismus Kozepeuropaban, sot talan egesz Europaban nem terejedt el, ez a Szekely Hadosztaly erdeme, mert 1919 marcius 21-en nem csatlakozott a bolsevizmushoz, hanem ellene fordult. Ezzel Kun Bela hatalma es vele a bolsevismus hallalos dofest kapott, nem tudott terjeszkedni es celjat: hogy egy voros hadseregre szert tegyen, nem erte el. A szekelvek elhatarozasa tehat donto befolyassal volt Europa sorsara es antibolsevista magatartasukkal Europat a bolsevismustol mentettek meg. Ez a szekelyek, a Szekely Hadosztaly lelvulhetetlen, maradando, el nem homalyosithato erdeme. ( Că asta nu s-a întâmplat şi că Bela Kun nu a reuşit alianţa cu Dnyeszternel şi puterea bolşevică rusă şi că în centrul şi poate în întreaga Europă bolşevismul nu s-a instalat, asta este meritul Diviziei de secui, căci la 21 martie nu s-a aliat cu bolşevicii, ci s-a întors împotriva lor,(sublinierea lui Kratochwil, fapt aproape imposibil, dacă ne gândim că generalul, la acea dată colonel, era pe front, iar pe 22 aprilie el a căzut prizonier, iar trupele sale încercuite la Nyregyhaza au fost dezarmate în mare parte, nota noastră). Cu aceasta Bela Kun şi cu el bolşevismul a primit o lovitură mortală căci nu şi-au putut atinge ţelul de a forma o armată roşie.Deci hotărârea secuilor a hotărât soarta Europei şi prin poziţia antibolşevică au salvat Europa de bolşevism (exagerare pe care o punem pe seama contextului în care a fost făcută, căci, cu toată mândria sa, generalul a avut şi afirmaţii corecte, aici însă scopul propagandistic este foarte evident!) Acesta este meritul incontestabil al secuilor, al Diviziei de secui, (Traducerea autorului).

[31] În apărarea României Mari. Campania armatei române din 1918-1919,  lucrare deosebit de valoroasă, prezintă corect şi extins acţiunile militare, cu trimiteri la surse, care însă infirmă titlurile subcapitolelor.

[32] Ioan Ţepelea , 1919. O campanie pentru liniştea Europei, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1995.

[33] Jurnal operaţii, op. cit…,  p. 145

[34] Erdely ezredek…op.cit. p.319

[35] Ibidem

[36] Dumitru Preda, …op. cit,. p .220

[37] Erdelyi ezredek … op.cit.,  p.319

[38] Ibidem, p.320

[39] Ibidem, Sursa maghiară citată menţionează că au fost atacate de 3 Batalioane de infanterie, o companie de cavalerie şi 2 baterii de tunuri. Pierderi proprii (unguri – C.M.): 18 morţi, din care7 militari şi 11 civili (2 femei) şi aproximativ 20 de răniţi. Pierderile românilor au fost: aproximativ 450 morţi şi răniţi. În curtea bisericii reformate au fost îngropaţi doar 18 morţi, ceilalţi fiind transportaţi la Cehu Silvaniei.

 

[40]Dumitru Preda, …op. cit. p.224, Jurnalul… op. cit. p.146-147. Vezi şi Ioan Ţepelea,… op. cit..p.102-120

[41] lt.col. dr. Alexandru Baboş, Regimentul de voluntari „Beiuş”  în apărarea marii uniri din 1 decembrie 1918, în „Pietre de hotar”, vol.I, p.53

[42] Dumitru Preda,…op. cit. 226

[43] Ibidem, p.227

[44] Arhivele M.Ap.N. fond Microfilme rola P.II. 5.193, c.179

[45] gl. Bg.r. Gheorghe Tudor Bihoreanu, Lt. Col.r. Constantin Moşincat, ing. ec. Ioan Tulvan , General Traian Moşoiu- 

Arhanghel al bătăliei pentru Ardeal

[46] 1918 desăvârşirea unităţii … op.cit. doc.592

Lasati un comentariu