Pagina principala / Istoric / Ştefan cel Mare şi Sfânt la 516 ani de nemurire!

Ştefan cel Mare şi Sfânt la 516 ani de nemurire!

La 2 iulie 2020, la Putna, la toate mănăstirile ştefaniene, cât şi la toate bisericile ortodoxe româneşti, clopotele bat în dangănul lor stăruitor întru pomenirea Sfântului Ştefan cel Mare şi Sfânt. Cuprinşi de înfiorarea înălţătoare în spirit a momentului, parcă desluşim în reverberaţia lor versurile de cinstire aduse de Octavian Goga:

Acolo dormi şi tu, arhanghel bătrân

Tu, Ştefane, sfânt voievoade,

Ce-ai scris strălucirea norodului tău

Cu sânge duşman de noroade.

De sfânta ta dreaptă, de spada ta sfântă

Spun toate poveştile slovei

Să nu se-nfioare de numele tău

Nu-i frunză în codrii Moldovei…

Poate că astăzi, mai mult ca oricând, lumina candelei nestinse de la mormântul Marelui şi Sfântului Voievod Ştefan, aflat la Mănăstirea Putna, trebuie să ne unească, să ne întărească şi să ne călăuzească pe toţi românii întru acelaşi crez nestrămutat al iubirii ţării şi neamului.

La 20 iunie 1992, Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat în rândul sfinţilor săi sub denumirea de Ştefan cel Mare şi Sfânt, ce se prăznuieşte de atunci în calendarul ortodox la data de 2 iulie – dată la care acesta a trecut la cele veşnice.

Dovezile grăitoare ale sfinţeniei Sale le găsim în viaţa şi faptele lui, în nepreţuitul tezaur pe care l-a lăsat creştinătăţii, prin cele peste 40 de biserici şi mănăstiri ce se disting printr-un propriu stil arhitectonic, admirat de milioane de pelerini din toate colţurile lumii, tezaur ce nu a fost egalat de nimeni în plan local şi european.

Despre Domnul Ştefan au scris şi alte  personalităţi de frunte ale literaturii române, între care: Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Gh.Asachi, Al. Vlahuţă, Mihail Sadoveanu, Ştefan Oct. Iosif, Octavian Goga, Nicolae Gane, Eusebiu Camilar, Ioan Alexandru. Toate creaţiile artistice, toate baladele şi legendele populare, toate scrierile şi cercetările istorice ce s-au scris şi se mai scriu cu acelaşi interes şi asiduitate despre Ştefan cel Mare aduc mereu şi mereu şi an de an, noi şi preţioase dovezi edificatoare pentru întregirea figurii Celui mai Mare Român al neamului românesc, aşa cum a fost el apreciat la finalul concursului naţional al TVR, cu acelaşi nume, din 2006.

Să notăm cu vrednică luare aminte că încă din perioada “luminată” de dinaintea lui ´89, mai exact în 1978, celebrul pictor Sabin Bălaşa, un renascentist al epocii sale, i-a zugrăvit în fresca aflată pe “Sala paşilor pierduţi”, denumită pe drept cuvânt “Capela sixtină a neamului românesc”,  aura legendară a Marelui Voievod, Ştefan cel Mare, care a apărat timp de 47 de ani, cu paloşul său viteaz şi cugetul dârz, smerit şi cârmuitor, întregul pământ al Moldovei, întipărindu-i pe chip privirea mânioasă de dincolo de mormânt îndreptată asupra urmaşilor urmaşilor săi care n-au reuşit peste veacuri să păstreze intacte hotarele Moldovei, aşa cum el le-a statornicit la răsărit, la cele două râuri între care acum este deschisă şi sângerează “rana sufletului românesc”.

După moartea sa, în semn de aleasă preţuire, figura Domnitorului Ştefan cel Mare, încrustată luminos şi definitiv în conştiinţa întregului neam românesc, reprezintă o temă de mare importanţă atât pentru istoriografia, cât şi pentru mitologia românească.

În şir nesfârşit, din generaţie în generaţie, Ştefan a fost mereu slăvit ca: “cel Mare, cel Bun şi cel Sfânt”; numele său glorios, fiind nu numai al Moldovei, ci şi a întregului neam românesc, a însufleţit mereu şi mereu strădaniile de gând, faptă şi simţire românească în momentele de răscruce ale istoriei naţionale, a unit românii de pretutindeni la mormântul său de veci prin serbările naţionale de la Putna, amintind revelator pe cea de la 1871, iniţiată şi însufleţită de tânărul poet Mihai Eminescu, cum şi pe cea grandioasă, din 1904, la marcarea celor 400 de ani scurşi de la trecerea la cele Veşnice a Marelui Ştefan, a inspirat generos literatura, folclorul şi arta spre a da urmaşilor o pildă de vitejie şi demnitate, un adevărat model viabil şi capabil să ne recâştige încrederea în forţele noastre şi în credinţa neamului, pentru a ne păstra identitatea naţională şi pentru a riposta la orice ameninţare dinăuntru şi dinafară.

Invocată semnificativ de Mihai Eminescu în memorabila sa Doină, creată special de poet pentru ceremonia fastuoasă a  inaugurării statuii ecvestre a Voievodului, la 5 iunie 1883, în faţa fostei  Curţi Domneşti de la Iaşi, devenit Palatul ocârmuirii, figura Marelui Ştefan pare a fi singura izbăvire a situaţiei grele a României de atunci:

Ştefane, Măria Ta,

Tu la Putna nu mai sta,

Lasă-arhimandritului

Toată grija schitului,

Lasă grija sfinţilor

În seama părinţilor

Clopotele să le tragă

Ziua-ntreagă,

Noaptea-ntreagă,

Poate s-o-ndura Dumnezeu

Ca să-ţi mântui neamul tău.

---

Tu te scoală din mormânt

Să te-aud din corn sunând

Şi Moldova adunând.

De-ai suna din corn odată

Ai s-aduni Moldova toată,

De-ai suna de două ori

Îţi sar codrii-n ajutor

De-ai suna şi-a treia oară

Toţi duşmanii or să piară

Din hotară în hotară!

Despre Ştefan cel Mare, atât cronicile vremii sale, cât şi cele ale vremurilor ce au urmat, cum şi scrierile istorice ce se continuă cu nedezminţit interes şi în zilele noastre,   pomenesc cu luare aminte despre însemnătatea actelor de curajoasă şi înţeleaptă cârmuire a poporului şi a întregii Moldove de-a lungul îndelungatei sale domnii, consemnând percepţia definitivă a acestuia în tradiţia şi creaţia populară:

“Ştefan Vodă, domn cel Mare/ seamăn pe lume nu are/ decât numai mândrul Soare!”

Dar se cuvine, la ceas de praznic împărătesc, să-i receptăm figura, aşa cum este ea încrustată în filele de Cronică de pana măiastră a lui Grigore Ureche:

“Fost-au acest Ștefan, om nu mare la statu, mânios, și degrabă a vărsa sânge nevinovat: de multe ori, la ospețe omorâia fără giudeț. Amintrelea era om întreg la fire, neleneșu și lucrul său știa a-l acoperi și unde nu gândeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie, însuși se vârâia ca văzându-l ai săi să nu îndărăpteze și pentru aceia raru războiu de nu-l biruia și unde-l biruiau alții nu pierdea nădejdea că știindu-se cădzut gios se ridica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui și fiul său, Bogdan-vodă, urma lui luase de lucruri vitejăști cum se tâmplă: den pom bun roade bune or să iasă.”

Şi tot din Cronica Ţării Moldovei aflăm, luând izvor de mărturisire, despre nestrămutata lui împărtăşire şi slujire cu sfinţenie a credinţei ortodoxe a neamului moldovenesc, după cum “glăsuiesc”, nepieritoare, filele sale îngălbenite de vremea trecătoare. Astfel, după memorabila victorie asupra Imperiului Otoman, prin înfrângerea zdrobitoare a numeroasei armate turceşti de peste 120 mii de “spahii”, conduse de Suleiman Paşa, Ştefan cel Mare “nu a fost cuprins de trufie, ci a postit patru zile numai cu pâine şi apă şi în toată ţara a dat de veste ca nimeni să nu se laude cu această izbândă, ci s-o atribuie lui Dumnezeu şi numai Lui această laudă.”

A ajuns pe tronul Moldovei după ce l-a înfrânt, la 12 aprilie 1457, pe Petru Aron, răzbunându-se astfel pe cel care i-a ucis tatăl (Bogdan al II-lea) şi după ce, la 14 aprilie 1457, merge  “pe locul ce se chema câmpia Direptății, lângă cetatea de scaun, întreabă pe cei de față, dacă le este cu voie să le fie domn. Adunarea în frunte cu mitropolitul Teoctist, boieri, târgoveți, ostași și toată țara proclamară pe Ștefan ca domn legiuit al Moldovei. ”

Priviţi acum sub aspect retrospectiv, cei 47 de ani de domnie îndelungată a lui Ştefan cel Mare pe tronul Ţării Moldovei, pot fi rezumaţi, cu preţiozitatea lor, prin impunerea, pe plan intern, a unei stabilităţi politice a ţării, întărirea apărării hotarelor Moldovei, ce se întindea de la Carpaţii răsăriteni şi până la Nistru, împotriva popoarelor năvălitoare şi a celor cu pretenţii de expansiune, încurajarea comerţului prin instaurarea unei depline securităţi a drumurilor, ce i-a asigurat ţării şi domnitorului “cele de îndestulare a luptelor şi a construcţiilor” ridicate în toată ţara, iar, pe plan extern, statornicirea unor relaţii de comuniune cu ţările vecine: Ungaria, Ţara Românească şi Polonia, împotriva puternicului pericol expansionist al Imperiului Otoman, îndeosebi după cucerirea Constantinopolului, la 1453.

Cei 47 de ani ai domniei sale nu au fost toţi luminoşi pe de-a intregul, datorită vicisitudinilor şi convulsiunilor vremurilor. De-a lungul acestora, Ştefan cel Mare, mereu în fruntea oastei ţării, a dus 36 de bătălii, din care a ieşit biruitor în 34 dintre ele, pierzînd doar 2, (Chilia- 1462 şi Războieni- Valea Albă- 1476), dar şi în cazul acestor două înfrângeri Domnitorul a dovedit o profundă conştiinţă duhovnicească: “a stat în voinţa lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcate şi lăudat să fie numele Său!”

Legenda ţesută în jurul vitejiei  Măreţului Domnitor spune că acesta obişnuia după fiecare biruinţă “să aducă laudă Domnului prin înălţarea unui sfânt lăcaş de închinăciune”. Desigur că această legendă nu poate fi, desigur, cea reală, dar, cu siguranţă, cele mai multe dintre acestea au fost ridicate de Domnitor “întru pomenirea celor căzuţi în lupte şi ca mulţumire pentru anumite biruinţe.”

După unele izvoare istorice, Ştefan cel Mare a ctitorit în toată domnia sa 44 de biserici şi mănăstiri, după altele, acestea ar fi fost numai 40, dar, oricum ar fi cifrele apreciate, însemnătatea acestor sfinte lăcaşuri, ridicate de-a lungul şi de-a latul întregii Moldovei, ba chiar şi peste hotarele ei (în Sfântul Munte Ahtos, în Ardeal şi Ţara Românească), este nu doar una ce dă expresie credinţei duhovniceşti a domnitorului, ci şi una de strălucită dezvoltare a culturii, apreciată ca fiind o adevărată “epocă ştefaniană”. Chiar dacă astăzi doar 30 dintre aceste ctitorii ne mai sunt autentice mărturii ale acelei epoci, acestea înfăţişează cu dărnicie vizitatorilor adevărate giuvaeruri: “manuscrise  de o rară frumuseţe, Tetraevanghele, Mine, Vieţile Sfinţilor, cădelniţe, ferecături de Evanghelie, broderii cu aur şi argint” , toate înmănunchind un inestimabil tezaur al culturii româneşti din acele vremuri.Prima ctitorie a lui Ştefan cel Mare este Mănăstirea Putna, cu hramul de închinăciune, Adormirea Maicii Domnului.

Mihai Caba