Durerea și lacrimile de acum 80 de ani. Mărturii din Ianculești, Rădulești,Tiream, Horea

30 august 1940 – 30 august 2020. 80 de ani de la semnarea Dictatului de la Viena prin care au fost cedate  Ungariei hortyste  teritorii românești. Duminică, 30 august 2020, de la ora 12,30, moment comemorativ la Carei în curtea bisericii Sf.Apostol Andrei, în cinstea celor care nu au renunțat sub nicio formă la identitatea lor românească.

Mama își amintea lacrimile vărsate, în ziua când, jandarmii ungurii au intrat în Rădulești, sat situat la 1,5 km de drumul Carei-Tășnad, și i-au scos forțat să întâmpine armata lui Horthy. Nu puteam să ne bucurăm. Aveam 15 ani pe atunci și ne sfătuia mama să ne păzim. Mergeam la școală, numai că din Pir (de lângă Carei), ne-a venit o învățătoare nouă care „încerca să ne învețe ungurește. Dar cum nimeni nu știa, ne-a învățat ceva cântând”. Și prinde mama a cânta ceva ungurește, cuvinte memorate pe care nici atunci și nici astăzi nu știa ce înseamnă, dar cântecul nu l-a uitat.

Unchiul Văsălica Buboi, sergentul de la cazemate, a crezut că a scăpat de cătănie. La nici un an l-au recrutat în trupele lui Horthy, ca pe alți feciori români din sat. Calvarul pentru ei a fost și mai mare: ordinele se „zbierau ungurește”, căci nu erau pricepute, la început. Iar gradul lui de sergent rămăsese doar o amintire. A fost soldat într-o unitate de geniu, destinată a face tranșee în spatele frontului. Așa a dus-o până în 1945, iarna, când a căzut prizonier, la ruși, de unde a avut norocul să scape prin 1947. Mă aflam în delegație la Arhivele Militare din Budapesta când, foștii soldați primeau ceva despăgubiri financiare de la unguri. Numai unchiul Văsălica nu. Iar cei de la evidență se lăudau cu sistemul lor. Așa că i-am testat. Surpriză, deși știam că servise 4 ani în armata lui Horthy, chiar la dresa oficială, răspunsul a fost negativ. Am elucidat motivul: evidența la unguri era ținută pe baza prenumelui de mamă. Așa am venit acasă cu Adeverința pentru care sergentul român a primit de la unguri câțiva forinți, iar de la români, numai izmenele pe el, când a plecat din Ceica, în 1940.

Nu același noroc l-au avut următorii consăteni, al căror oseminte zac prin locuri necunoscute. Patria lui Horthy i-a folosit, patria Regelui Mihai nu i-a revendicat. În semn de respect pentru ei le amintim și pomenim numele cu speranța că acești Eroi Martiri vor avea odată un semn distinct în satul lor de baștină: Rădulești.

De la capătul de Nord a satului numele lor: Ioan Iloc, și Ioan Barbuș(ce au pierit până în război la Marghita), Mihai Țârlea, Ștefan Țolaș, Mihai Diheneș, Petru Țârlea, Teodor Țurcaș, Nicolae Țolaș, și Dumitru Buboi (mutat la Cig) – penultimul cumnat, iar ultimul frate de-al mamei, rămași pe câmpurile de luptă, fără ca urmașii să aibă informații despre ei. Odată poate comunitatea și urmașii se vor gândi să le ridice un semn de aminitire pentru martirajul lor. Până atunci și simpla pomenire a numelui lor constituie un pios omagiu.

Alte drame și lacrimi.

La aflarea veştii cedărilor de la Viena un grup de studenţi orădeni au demonstrat în faţa localului Consulatului German din Oradea, huiduindu-l pe consulul Schüster. Indignat, acesta din urmă a înaintat ulterior o notă de protest prefectului, generalul Todoruţ, căruia i s-a plâns că sub ferestrele clădirii s-a scandat “Pfui Schüster !”[1]. O altă mare masă de cetăţeni s-au adunat în faţa Spitalului judeţean, iar alţii în centrul oraşului. Grupurile au pornit apoi spre Piaţa mare din centrul oraşului, scandând lozinci prin care înfierau hotărârile de la Viena. Acestora li s-au alăturat şi soldaţii Regimentului 1 Fortificaţii, care tocmai treceau cu comandantul lor prin zonă în drum spre cazarmă. Un ofiţer în rezervă, decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, s-a urcat pe podium improvizat pe loc de demonstraţi, şi în chip ostentativ şi-a rupt sabia în două[2]. A doua zi, Legaţia germană de la Bucureşti a raportat comandamentului superior al armatei germane despre manifestaţie, subliniind faptul că a constata „o mare îndârjire în armată contra Germaniei”[3].

În legătură cu soarta refugiaţilor[4], se raporta faptul că numai în ultimele zile intraseră încă 500 de familii de expulzaţi, alungaţi de unguri, fără nici un fel de bunuri asupra lor în afară propriilor veştminte. Pentru gestionarea crizei, Prefectura a contactat factorii de conducere din judeţele Arad şi Timiş-Torontal, cu rugămintea de a-i prelua şi plasa pe teritoriile lor. Până la rezolvarea situaţiei, oamenii aceştia trebuiau însă hrăniţi. Din nefericire, necesarul de grâu al judeţului se ridica la 1500 de vagoane destinate hranei şi 300 însămânţărilor. În ciuda eforturilor depuse de administraţie, care oferise producătorilor preţul de 85.000 lei pentru un vagon de cereale, au putut fi achiziţionate numai 10 (zece) vagoane, deoarece angrosiştii din judeţele vecine menţineau preţul la o cotă de 95-100.000 lei vagonul. Deficitare erau şi produsele de larg consum, în special cele de strictă necesitate. Singura unitate comercială capabilă să satisfacă cererea de piaţă era Cooperativa „Beiuşana”, dar şi aceasta, confruntată cu valul mare de refugiaţi, avea nevoie urgentă de un „împrumut rulant” de 10.000.000 lei.

Pe 15 septembrie 1940, Bucureştiul a fost informat că „şaizeci de familii de colonişti, din comuna urbană Salonta, au fost alungate de jandarmii maghiari de la casele lor şi trecuţi peste frontieră, după ce au fost terorizaţi, bătuţi şi jefuiţi” – şi că – „zilnic ne sosesc oameni crunt bătuţi de jandarmii şi armata maghiară”[5]. Pretura plasei Tinca a declanşat imediat o ancheta în legătură cu soarta acestor nenorociţi. În material se relata că cele „circa 60 de familii s-au refugiat în comuna Tulca, rămasă în România, deoarece în comunele lor de origine nu au mai găsit adăpost, şi astfel – se spunea în raport – sunt siliţi să staţioneze sub cerul liber, ori în colibe făcute provizoriu din paie. Aceşti colonişti, ajunşi la cea mai dezastruoasă stare materială şi morală, trăiesc în cea mai mare mizerie, alăturea de copii lor şi [sunt] expuşi diferitelor boli în urma frigului şi a ploilor în care trebuie să stea. Această categorie nenorocită de plugari îşi ţin vitele sub cerul liber, fără furaje, ţinându-le numai cu iarba ce o pasc”. Privitor la averile expulzaţilor, în raport se sublinia faptul că „coloniştii aşezaţi în mod provizoriu în comuna Tulca, îşi aveau până în prezent casele la pusta „Köleser”, rămasă în Ungaria. Parte din pământ a rămas din fericire în România, iar în teritoriul cedat, respectiv în pusta „Köleser”, rămânându-le 107 jugăre, loturi primite în calitate de colonişti şi circa 60 jugăre pământ cumpărat de la diferiţi particulari. Acestor colonişti le-au mai rămas, în teritoriul cedat, în pusta <Andács> circa 130 jugăre de pământ, reuşind să-şi salveze numai cerealele culese, furajele, o mare parte din cereale, mobilierele şi recolta încă neculeasă de pe câmp rămânând acolo”. Raportul mai surprindea şi câteva aspecte ale tratamentului inuman la care au fost supuşi expulzaţii înainte de a fi împinşi peste graniţă, trăsătură care va deveni în viitor o marcă caracteristică a comportamentului administraţiei maghiare faţă de toţi românii. Cu prilejul refugierii lor din Salonta au fost supuşi celei mai „barbare maltratări, bătuţi şi batjocoriţi – menţiona raportorul – colonistului Petrila Costan, după ce i s-a luat de către soldaţii unguri 4000 de lei, a fost crunt bătut, împrejurare în urma căreia astăzi este grav bolnav la pat. În timpul nopţii au fost supuşi diferitelor interogări pentru a destăinui anumite secrete şi tot atunci [au fost] bătuţi şi chinuiţi în cel mai crunt mod. Din declaraţiile date de către aceştia rezultă că locuitorul Cristea Iosif, din comuna Mădăras, rămasă în teritoriu cedat, fost comandant al Gărzii Naţionale, a fost bătut în aşa fel încât pe data de 16 septembrie 1940 a şi încetat din viaţă. Casele coloniştilor, rămase dincolo de frontieră, din informaţiile primite, sunt locuite de ţigani şi de diferite elemente şi haimanale din Salonta. Dată fiind această situaţie şi în urma informaţiunilor primite de la refugiaţii mai recent, aceşti colonişti nu mai au nădejdea să-şi poată transporta avutul ce le-a rămas, fiind ameninţaţi cu toţii cu moartea”[6].

Perioada 11-30 octombrie 1940 s-a desfăşurat, sub imperiul unor intense tatonări reciproce, de ambele părţi, care nu au condus la nici un rezultat pozitiv. Criza a atins punctul nevralgic pe data de 29 octombrie 1940, când spre frontieră, trecând prin suburbia Seleuş-Oradea, se îndrepta convoiul expulzaţilor din comuna Scărişoara Nouă, judeţul Satu Mare, format din 150 de căruţe. Pentru a forţa mâna autorităţilor româneşti, căpitanul ungur Fritz i-a oprit pe bieţii ţărani în dreptul Fabricii de Bere „Dreher”, unde i-a ameninţat că le va interzice trecerea frontierei până la rezolvarea diferendului în sensul dorit de maghiari. În aceste condiţii, conducerea Legiunii de Jandarmi Bihor, după consultarea Prefecturii din Beiuş, a acceptat condiţiile impuse, mai ales că la punctul de frontieră maghiar se mai găseau alţi 150 de refugiaţi cărora, tot aşa, li se ridicaseră dreptul de a pleca în România. În adresa înaintată, comandantul Jandarmeriei arăta că „după informaţiunile ce [le] deţinem, intenţionează să oprească locuitorilor [refugiaţi], şi aşa destul de năpăstuiţi, şi valorile, ca bani, bijuterii etc.”. Cu această ocazie, Prefectura a mobilizat trei camioane pentru transportarea refugiaţilor la Calea Mare, printre aceştia aflându-se doi bolnavi, două femei însărcinate şi cinci lăuze[7].

Pentru a face faţă acestui număr mare de refugiaţi, Prefectura a fost nevoită să adopte soluţia rechiziţiei locuinţelor disponibile, la început din raza oraşului Beiuş, şi apoi din localităţile judeţului, în vederea plasării acestora.

Principalii finanţatori ai programului de asistenţă a refugiaţilor au fost, în primul rând Subsecretariatul de Stat al Românizării, Colonizării şi Inventarului, care în semestrul întâi al anului 1942 a acordat ajutoare în valoare de 600.000 lei[8], a asigurat plata alimentelor şi a suportat cheltuielile reclamate de tipărirea carnetelor de refugiat cu fotografiile necesare[9], secondat fiind de Comisariatul General al Refugiaţilor din Ardealul de Nord.

Prin acţiunile barbare îndreptate împotriva populaţiei româneşti, culminând cu asasinatele în masă de la Trăznea, Ip şi Mureşenii de Câmpie, din prima jumătate a lunii septembrie 1940, autorităţile maghiare au căutat să permanentizeze atmosfera de teroare în spaţiul cedat. În acelaşi timp, puşi în faţa protestelor înaintate de guvernul român, au urmărit să îmbrace întreaga dimensiune a silniciilor comise în haina unei fireşti şi naturale reacţii a populaţiei maghiare, care în opinia lor, ar fi suferit cu mult mai mult în cei 20 de ani de „ocupaţie” românească.

„Era în vremea ocupaţiei horthyste când ungurii au impus mercurial la produsele agro-alimentare din piaţa orăşenească din Carei. Locuitorii coloniei Răduleşti, – pe care bunici mei, Moşincat Dumitru şi Buboi Gavrilă, alături de alţi 32 de băştinaşi, veniţi din judeţul Sălaj, au întemeiat-o în 1928, – duceau cu desaga câte ceva din surplusul gospodăriei. Cu coşărcile pline cu lapte, smântână, ouă, brânză, fasole, ş.a. surorile mele Oniţa (văduvă de război, bărbatul ei Ţolaş Nicolae, căzut la datorie pentru patria lui Horthy) şi Sabina au depăşit mercurialul produselor fixat în piaţă – datorită cererii ridicate. Pe loc csendöri (jandarmii) unguri, vigilenţi, le-au întocmit proces – verbal şi le-au condamnat la 10 zile de penitenţă. Tata (povesteşte mama cu lacrimi în ochi), Buboi Gavrilă, om cu mare milă, mereu alături de cei 10 copii ai săi, s-a oferit să ispăşească el pedeapsa pentru copilele sale, cu atât mai mult cu cât sora Oniţa era văduvă de război, iar fiica sa cea mică Florica, era sugară. Fără milă, sora Oniţa, împreună cu sugara Florica, au fost închise la Zalău. Nici cealaltă soră, Sabina nu a scăpat de carcera de 10 zile de la puşcăria din Satu Mare. Îmi amintesc, că aveam cam 16 ani şi am fost nevoită să am grijă de cei trei copii, minori – Petre, Vasile şi Sabina – ai surorii Oniţa, rămaşi fără ocrotire acasă.

Dură a fost viaţa pentru românii rămaşi sub stăpânire Horthystă! Pe lângă greutăţile pe care războiul le aducea, românii erau prigoniţi, batjocoriţi de cetăţenii cu care veneau în contact, chiar dacă nici ungurii nu o duceau mai bine. De români se râdea în orice împrejurare. Pentru orişice. Ţin minte – povesteşte cu tristeţe şi lacrimi mama – că duceam grâul recoltat, la treierat, la batoză. Aşa era tehnologia: cu coasa se secera, cu secera se adunau snopii, care se legau cu legători de grâu. Se stivuiau crucile din snopi, care apoi erau încărcaţi şi căraţi cu căruţele la arie, unde era batoza. Aici urma dijmuiala. Pentru fiecare membru de familie primeam numai 200 kg de grâu, indiferent de cât de mare aveai producţia. Restul era pentru Horthy, şi rânjea micul „grof de la batoză”, care era evident, şi negreşit, musai ungur. Nu mai ştiu dacă şi cu cât era plătit, dar ştiu sigur că noi o duceam foarte greu, nu ne mai ajungea făina pentru pâine de la o recoltă al alta. Cine nu recolta cât trebuia predat, nu primea nimic!. Cine avea mai multă făină în hambar, decât calculau perceptorii fiscali, li se confisca. Aşa era şi cu untura, ouăle, gâşte, păsări, porcii, etc.  Şi câtă dreptate avea tata, care-i cunoştea, căci făcuse primul război în armata austro-ungară, „ăştia nu sunt ăia care au plecat după Marea Unire, ăştia sunt ai dracului”.

La moara din Carei, – povesteşte între două sughiţuri mama – tata s-a dus să macine grâu şi acolo nişte feciori de unguri, văzându-l singur şi mai bătrân l-au batjocorit, făcând tot felul de glume pe seama opincilor lui. Ei nu ştiau că tata vorbea ungureşte, şi îl ironizau că-i opincar. Replica lui tata i-a surprins şi redus la tăcere: mă voi râdeţi de un opincar când voi sunteţi nişte proşti care nici Tatăl Nost, nici Credeul nu-l ştiţi nici măcar în limba voastră!? Şi tata le-a spus-o pe limba lor. Atunci, morarul, un bătrân înţelept, i-a ruşinat, iar tinerii s-au făcut nevăzuţi…

Era, cred, în 1941 când fratele Buboi Dumitru, şi cumnatul Ţolaş Nicolae au primit ordin de concentrare în armata lui Horthy. Ţin minte, că eram cu sora Măriuţa la muncă, în Toag-ul lui Lelencz, când fratele a venit să-şi i-a rămas bun de la noi, şi dus a fost, de nu l-am mai văzut! Eu, eram slugă la porcii grofului din Toag-ul lui Lelencz. Şi tot m-am gândit de ce Regelui român nu i-a păsat de noi (ardelenii) când ne-a abandonat la unguri?.

Cui să-i spun când, nici atunci şi nici astăzi, guvernanţilor nu le-a păsat decât de ei! Eu nu mi-am recăpătat (după 1989 – n.n.) nici car, nici boi, nici fraţii morţi în război!. Dar regele, nepăsător, a fost răsplătit „în pace şi onor”, şi după război, şi mai apoi. Sluga de ieri, cu pensie de 804 de lei, la 95 de ani, încă plăteşte şi astăzi ca bir taxe şi impozite, regele de ieri şi duda de astăzi, sunt scutiţi! Nedreaptă lume!. Eu, simt că am fost şi sunt trădată, el se fălea, la Moscova, cu medalia Victoria. Victoria în nici un caz nu a fost a noastră, a celor mulţi şi umiliţi. Pentru pensia lui viageră, am dat cu sapa de mi s-au bătucit palmele şi mi s-a încovoiat spinarea. Şi mulţumesc numai bunului Dumnezeu că mă mai ţine. Mai cu una bună, mai cu speranţă. Dar nimic nu doare mai tare ca nedreptatea care ţi-o fac ai tăi!

Bine, dacă atunci, sub unguri, n-am avut nici un drept, căci toţi trebuia să fim unguri, acum ce vină mai avem?. Atunci, o învăţătoare din Pir, ne-a preluat, în clasa a 5-a şi ne învăţa ungureşte, cântând. Tinerii, printre care şi tatăl tău (Moşincat Vasile – n. 1921 – d. 1988), făceau pregătire premilitară (levente), apoi au fost duşi la munci grele în Ungaria. După ceva vremea a fost dus în lagărul de muncă din Ungaria (iar în livretul militar nici măcar nu sunt menţionate oţelăriile din Ungaria unde a lucrat din greu). Nu i s-a dat nici un drept, nu a primit nici un pengö pentru munca prestată. Şi după doi ani de muncă la Horthy, ca să scape de ironiile ungurilor la adresa opincarilor şi-a făcut încălţăminte cu talpă de lemn. Ăsta-i adevărul nescris. Dar ei, ungurii, chipurile, au suferit sub români. Numai cine nu ştie poate să spună şi să scrie prostii. Tot timpul s-au ţinut cu nasul pe sus, degeaba”.

Cât adevăr cuprinde relatarea mamei mele am încercat să-l probez cu documente de arhivă. Dovezi indubitabile, consemnate şi de comisia mixtă româno-maghiaro-germano-italiană, după cum reiese şi din cuprinsul acelora pe care le analizăm sau/şi pe care le reproducem în continuare[10]. Cât n-au reuşit iredentiştii să facă prin acţiuni de sabotare, subminare, umilire, batjocură[11] şi acţiuni subversive au întregit prin teroare[12], înfometare şi brutalitate după ruperea Ardealului în perioada 1940-1944[13], cu complicitate internaţională. Raportul căpitanului Popescu Valerian, către Secretariatul de stat al armatei, redă câteva aspecte privitoare la activitatea sa în Comisia mixtă germano-italo-română de cercetare a atrocităţilor comise de unguri în zonele Braşov, Sibiu, Târgu Mureş, Cluj, Oradea şi Arad. De remarcat atitudinea binevoitoare şi atentă faţă de declaraţiile făcute de unguri, care aveau de făcut plângeri minore, comparativ cu cazurile grave semnalate de români şi care trebuiau triate conform criteriului ”cele bine confirmate”[14], cerându-se numai cazuri grave de schingiuiri. Într-o astfel de împrejurare „populaţia refugiată a rămas nemulţumită întrucât majoritatea nu a putut să-şi exprime nemulţumirile”[15]. De la Arad Comisia a fost însoţită de ministrul Davidescu la Cluj, pentru a cerceta cazurile de la Mureşenii de Câmpie, Trăznea, Zalău, Ip, Huedin. La Arad şi Timişoara fiind sosiţi foarte mulţi refugiaţi, li s-au luat doar unora declaraţii. Problema era că declaraţiile erau plimbate pe la diverse autorităţi, iar altora nu li s-au luat defel, fiind băgaţi în seamă „în special schingiuirile şi răniţii grav”[16]. În faţa Palatului Culturii din Arad au fost adunaţi o parte din intelectualii refugiaţi, martori ai masacrelor de la Trăznea, Marca, Zalău, Ip, Huedin şi Oradea. Au fost prezentaţi Comisiei cazuri de barbarie: „funcţionarul Sărăţeanu Alexandru căruia i s-au smuls unghiile, părintelui Onofrei din Cluj căruia în trei rânduri i s-a pus laţul spânzurătorii în jurul gâtului”[17]. Mărturiile românilor au fost confirmate şi de nemţii refugiaţi din calea furiei ungureşti, descriind şi ei ororile la care au fost obligaţi să asiste. Nu s-au putut prezenta toate cazurile din cauza faptului că membrii Comisiei erau grăbiţi spre Viena şi Budapesta.

S-au predat Comisiei, la Arad, pentru ministrul german şi italian două albume mari de fotografii ale trenurile de refugiaţi! Pentru că respectiva Comisie s-a arătat foarte interesată de atrocităţile grave, dar fiind grăbită, căpitanul român propunea „înfiinţarea unui birou care să centralizeze toate atrocităţile ungureşti. Să adune toate cazurile noi pentru a nu fi surprinşi cu o documentaţie redusă”[18].

Cum au fost trataţi românii rămaşi la vetrele lor rezultă din aspectele pe care le relatăm în continuare[19]. Numitul Lucian Ioan a Mariei, român, 32 de ani, născut în comuna Borod, judeţul Bihor, căsătorit, fără copii, a declarat următoarele: ”În comuna mea natală, căzută în teritoriul cedat Ungariei la 5.IX.1940, am stat până în noaptea de 7/8.V.1942, când, şi la care dată am fugit în România din următoarele motive: Am fost înfometaţi şi persecutaţi de către autorităţile administrative şi poliţieneşti maghiare.

Ni s-a luat de către armată toate alimentele ce le-am avut, ca: grâu, secară, cartofi, cânepă, deşi cumpărate le aveam. Am fost puşi la cele mai grele corvezi, la astupatul tranşeelor făcute de români înainte de cedare. Am fost încontinuu batjocoriţi şi huiduiţi. Ni se adresau întotdeauna cu cele mai triviale expresiuni, spunând că suntem „büdös oláh” (români împuţiţi-n.n.), arătându-ne chiar cu degetul. Ni s-au ridicat bonurile cu care trebuia să ne prezentăm la Primărie pentru a primi alimente, ca: ulei, zahăr, unsoare, de care nu ni se mai dădea. În ultimul timp ni s-au dat câte 4 kg făină de orz pentru un om pe lună”[20].

…

Este bine cunoscut faptul că după Marea Unire „regele ţăranilor„ s-a ţinut de cuvânt şi a împroprietărit moţii colonizaţi[21] în judeţele Satu Mare, Sălaj şi Bihor în satele: Avram Iancu, Livada de Bihor, Mihai Bravul, Ianculeşti[22], Marna, Scărişoara Nouă, Horea, Lucăceni[23], Dacia, Decebal, Păulian, Traian, Lazuri, Gelu, Baba Novac, Tiream, Răduleşti şi altele.

Todea Roman, de 44 de ani, domiciliat în comuna Horia, judeţul Sălaj, în numele celor 547 de oameni refugiaţi din acea comună declara la punctul de trecere a frontierei de la Ciumeghiu, Bihor, la 1 noiembrie 1940, următoarele: „În ziua de 21-22 octombrie, anul curent, s-a prezentat în comuna noastră un general, împreună cu un colonel, care ne-au luat la întrebări, că cum merge treaba pe la noi şi ne-au întrebat cum de ne-am gândit să rămânem în Ungaria [ori să plecăm]. Dar noi am văzut că numai aşa ne întreabă, ca de formă. Noi atunci am spus că voim să mergem în România, că noi nu mai putem suporta mizeria pe care o maltratează cu noi autorităţile maghiare. Atunci ei ne-au spus că putem să stăm în Ungaria, însă ei nu garantează pentru avutul şi viaţa noastră şi cu asta domnii au plecat spunându-ne că vom primi ordin când vom pleca. Şi a treia zi a venit colonelul la noi şi ne-a pus să iscălim un tablou în alb, că părăsim ţara fără să ne scoată ei, şi când vor veni actele, gata putem să plecăm imediat. Noi ne-am şi pregătit pentru plecare. Motivul care ne-a pus la această cale, să plecăm, este [că] văzând ce s-a întâmplat în comuna vecină Ianculeşti, pe[ste] care comună au venit vecinele comune ungureşti, iar noi de frică pentru păţania pe care au petrecut-o ei, ne-am înfricat şi ne-am pus de gând să plecăm, că şi în ziua de 4 octombrie, anul curent, a venit la noi un civil cu numele Pecsi, care a făcut cu 2 grăniceri unguri percheziţie în casele noastre, zicând că caută după arme. Însă la noi n-au găsit deloc [arme], decât beutură, pe care au băut-o şi s-au îmbătat şi au început a trage cu arma în geamurile bisericii, iar pe la ora şase seara au venit din nou trei soldaţi şi mai mulţi civili, care au început la spargerea ferestrelor de la casele noastre din comună. Soldaţii spărgeau, iar civilii luau tot ce găseau. Noi atunci am luat-o la fugă prin câmp, la o comună învecinată, unde aveam cunoscuţi, iar unii care au rămas de n-au putut fugi atunci, imediat i-au luat la bătaie. Unul dintre noi, apărându-se cu ceva bâtă, au venit jandarmii, care au adunat toată comuna şi i-au luat din nou la bătaie pe ai noştri, care au avut conflict cu civilii mai-nainte, pe care i-au bătut atâta până au trebuit să declare că ai noştri sunt vinovaţi.

Eu fiind primarul comunei, am plecat cu toată comuna la comuna Sanislău ca să reclamăm cele petrecute, căci nu mai puteam sta în comună, lăsând obiectele primăriei în primirea grănicerilor, precum şi mobilele mele. A doua zi am mers ca să le ridic, să le duc la gară, şi unde nu am găsit nimic, nici ferestre, nici măcar la o casă. După aceia, [jandarmii] au venit la noi în comuna Sanislău, unde au auzit că ne-am ascuns noi. Atunci, la doi dintre noi, cu numele Traian Mateaş şi Nicolae Bota, peste care au mers în casă şi au strigat la proprietar să-i dea afară pe coloniştii pe care-i găzduieşte, ca să beie sângele din ei. În acest timp au început să spargă geamurile, unde au intrat peste ei. Atunci, eu Traian Mateaş, am fugit şi ne-am urcat în podul casei, de unde eram silit să sar jos. M-au prins doi unguri, care m-au bătut. După ce am scăpat l-au prins pe Nicolae Bota, pe care l-au luat la bătaie. Dintre noi au rămas deţinuţi unsprezece, pe care i-a trimis la Penitenciarul Zalău, bătuţi, de care nu mai ştim nimic decât după cum am auzit că le-a promis că-i spânzură pe toţi. Nouă ne-au rămas toate averile ce le-am avut, case, porumb, floarea soarelui, cartofi, au rămas toate neculese, ba de la unii au luat şi vite şi bucate. Aceasta este declaraţia pe care o semnez cu mâna mea proprie, în numele tuturor locuitorilor din comuna Horia. Mai adăugăm către declaraţia noastră că vecinii din comunele din apropiere ne-au dus la biserică toate lucrurile ce le aveam, ne-au luat taurii, vierii comunei şi lemnele pregătite pentru casa pastorală, în valoare de 6000 lei, pe care le-au ridicat jandarmii din comuna Sanislău”[24].

În primele ore ale zilei de 5 septembrie 1940, ţăranii români au fost măcelăriţi, în special cei care trăiau în aceste localităţi şi alungaţi pur şi simplu din sate[25]. Ironizaţi că au plecat de bună voie, sau acuzaţi că au ascuns armele, steagurile iar pe cele ungureşti refuză să le arboreze. În alte locuri salvaţi (cazul satului Răduleşti), de preotul din satul Ghenci, care i-a îndemnat pe coloniştii români să se apere noaptea împotriva oricui ar fi îndrăznit să intre în sat pe timpul nopţii, şi i-a avertizat pe unguri că nu au ce căuta la coloniştii români. Fetele şi femeile se ascundeau ziua prin lanurile de porumb ca să fie la adăpost de înfierbântatele minţi dezlănţuite de teroarea ungurească.

Despre evenimentul petrecut în colonia Ianculeşti preotul Gheorghe Munteanu a lăsat o declaraţie tulburătoare, document păstrat în arhiva bisericii din sat, arătând starea românilor din localitate după criminalul Diktat nazisto-fascisto-horthyst de la Viena, din 30 august 1940. „După cedarea Ardealului, eu şi familia mea, în baza ordinului Prea Sfinţitului Episcop, am rămas în localitate, în mijlocul credincioşilor mei, pentru a-i îmbărbăta şi pentru a le aduce o mângâiere, a le insufla încredere în lupta pentru păstrarea credinţei strămoşeşti şi în Neamul nostru Românesc. Dar după ce armata fascisto-hortystă a intrat în Carei, în primele zile din luna septembrie 1940, eu şi alţi români din Ianculeşti am fost ridicaţi de jandarmii unguri, cu pană de cocoş la pălărie şi am fost duşi la Comandamentul Jandarmeriei din Carei.

Soţia mea a fost alungată din casa parohială, apoi bătută cu sălbăticie. Nu s-a ţinut cont că este femeie şi mamă. După trei zile am fost eliberaţi. Când am ajuns în Ianculeşti, am găsit satul devastat de bande de huligani unguri din Carei, Tiream, Petreşti, Sanislău, Ciumeşti, împreună cu alţii veniţi din Ungaria care au terorizat prin bătăi sălbatice sătenii. Au fost sparte toate geamurile caselor, la unele le-au scos şi uşile, apoi au desfăcut gardurile, au furat tot ce găseau: haine, cereale, animale şi păsări. La stogurile de fân din grădini le-au dat foc. Era un coşmar apocaliptic. Biserica a fost pângărită cu fecale umane şi animaliere, au spart geamurile şi uşa de la intrare, apoi băncile şi iconostasul.

Acele bande veneau noaptea, plini de băutură şi ură animalică, dansau în jurul focului şi cântau cântece revanşarde antiromâneşti. În fiecare noapte se trăgeau focuri de armă asupra oamenilor care circulau prin sat. Mulţi români au fugit în câmp împreună cu familiile şi copiii pentru a nu fi ucişi. Cei care erau prinşi, indiferent că era femeie sau bărbat, erau dezbrăcaţi la pielea goală, fiind bătuţi până îşi pierdeau cunoştinţa, după care erau aruncaţi în şanţuri. Aceeaşi ură se manifesta şi asupra învăţătorilor şi a profesorilor. Fasciştii-hortyşti urmăreau ca românii din sat să nu aibă conducători.

În zilele de 11, 12, 13 octombrie 1940, o haită mare de unguri-hortyşti din Carei, condusă de preotul reformat, înarmaţi cu puşti, pari, furci, securi, lanţuri şi alte corpuri contondente, însoţiţi de jandarmi, au rănit 26 de români din care doi au murit pe loc. În ziua de 15 octombrie 1940, o trupă de jandarmi însoţiţi de huligani unguri din Carei, s-au deplasat în satul nostru. I-au scos în stradă pe toţi românii în centrul satului, apoi i-au încolonat pe patru rânduri. Cei răniţi au fost puşi pe tărgi improvizate, apoi au fost conduşi pe jos 7 km până la gara din Carei, urcaţi în vagoane de vite şi expediaţi spre frontiera cu România. La plecarea noastră din sat nu am avut voie să luăm nimic. Totuşi unii dintre noi am pus alimente şi apă. Nu am putut nici să-i îngropăm pe cei care au fost ucişi.

Până la frontiera cu România, dintre cei răniţi au mai decedat patru persoane. Să vezi şi să nu crezi: la gara din Carei am fost învinovăţiţi că ne-am răsculat împotriva ungurilor şi că nu am vrut să predăm armele şi muniţiile pe care le deţineam precum şi că am ascuns drapelele româneşti, iar cele ungureşti le-am ars şi nu am vrut să le arborăm. După alungarea noastră, în casele noastre au fost aduşi din Ungaria cetăţeni unguri din formaţia paramilitară „Vitez Rend” (din „Ordinul Vitejilor”). Dealtfel, satul nostru în perioada 1940-1945 a fost numit „Vitez Telek” („Satul Vitejilor”).

Mărturia preotului din Ianculeşti este confirmată şi de alte declaraţii, ca de pildă aceia a unui învăţător din satul vecin, Vezendiu. Podină Dumitru, pe 27 octombrie 1940, declara că, fiind demobilizat, a plecat acasă să-şi ridice hainele şi cărţile ce le avea pe acolo. N-a voit să rămână prea mult timp, dar datorită faptelor pe care le-a văzut, s-a hotărât să rămână până putea sta. În acel timp s-au întâmplat lucruri, „pe care nu vi le declar ca să zic că sunt revoltat, doar numai realitatea ce am văzut-o cu ochii. În zilele de 11-12-13 octombrie, anul curent, a fost devastată colonia Ianculeşti. [Ungurii] au distrus totul, până şi ultimele haine le-au furat. După părerea mea [acţiunea] a fost făcută cu ştirea autorităţilor, deoarece [acestea] crezând că coloniştii se vor opune la [cei] vreo 130 [de unguri]. După atacul [dat] de civili au sosit şi domnii jandarmi şi un comisar de salvare de la Carei, un medic, pentru a-i interna în spital pe cei răniţi dintre ai lor. N-a fost de ajuns [că] coloniştii au stat la noi în comună 4 zile, [ci] când s-au dus la Carei să-şi scoată permisie, acolo au fost închişi şi bătuţi. După acele zile [ungurii] au continuat cu atacurile asupra comunelor din jur, încât [oamenii] au stat în alarmă şi stau şi azi în toate nopţile. Comunele [sunt] curat româneşti şi nu e voie să se înveţe româneşte, [ci] numai ungureşte. Din acest motiv învăţătorii şi-au dat demisia, şi au fost numiţi [alţii] de la Debreţin. Dacă mergi [undeva], trebuie să stai cu ochii în patru, deoarece în orice moment poţi fi prins de gât şi dus la Poliţie. Pentru ce? De limba română, nici vorbă”[26].

Şi asta a fost doar începutul atrocităţilor, la frontieră, în primele zile ale ocupaţiei. Ce a urmat la Ip reiese din declaraţia dată de Hogbila Gheorghe, învăţător timp de trei ani în comuna Cerâşa, judeţul Sălaj. Acesta s-a refugiat deoarece nu ştia ungureşte, ori limba română nu se mai folosea nici la şcoală şi nici la biserică. Unii dintre morţi au fost îngropaţi cu preoţi unguri, în timp ce altora li s-a interzis şi folosirea clopotului! Învăţătorul declara că a plecat şi pentru faptul că „am fost îngrozit de măcelul întâmplat în ziua de „Ziua Crucii”, unde ungurii au omorât peste o sută cinzeci de persoane, între care au fost şi copii de la etatea de trei săptămâni. Cazul a fost în comuna Ip”[27]. Averea sa în valoare de 35400 lei a vândut-o pentru suma totală de 7000 lei. Acest episod este confirmat şi de o altă declaraţie dată de Tegriş Gheorghe, din comuna Marca[28], care confirmă numele românilor din sat omorâţi pe motivul că „sunt români”, iar în Ip, „i-au omorât aproape pe toţi românii, îngropându-i într-o groapă de var”[29].

Confirmarea atrocităţilor ungureşti rezultă şi din declaraţia dată de un contabil din Nuşfalău, dat afară din serviciu căci nu ştia ungureşte. Tegreşiu Pavel mai avea ştiinţă în afară de cazurile de la Ip, şi de următoarele cazuri: „În comuna Nuşfalău, la intrarea trupelor maghiare, mergeau spre casă, la comuna Şumal, 11 persoane, [adică] 9 bărbaţi şi 2 femei. La ieşirea din comună au fost jefuiţi de bani, batjocoriţi şi persecutaţi, duşi între comuna Nuşfalău şi Zăuan unde i-au omorât, lăsându-i dezbrăcaţi complet. Dintre oameni, majoritatea au fost din comuna Şumal, judeţul Sălaj, 6 persoane au fost din comuna Almaş, judeţul Bihor. Sunt îngropaţi la gâtul morii domnului Hudea Nicolae. În comuna Cosniciul de Sus au mai fost omorâţi 13 persoane, acuzate că au fost legionari. În comuna Cerâşa au fost executaţi 13 români, 4 jidani [şi] 9 slovaci. În comuna Halmăşd a fost împuşcat primarul comunei, Moisa Vasile, pe motivul că nu ştia să dea date precise despre persoana lui Druscaş Dumitru”[30].

Cazurile de la Trăznea, Moisei, Sărmaş ş.a. au fost reclamate şi inventariate de Comisia mixtă romîno-maghiară-germană-italiană. Mastan Ioan, refugiat din cauza mizeriei din comuna Trăznea, tată a 2 copii, declara că n-a avut ce le da de mâncare copiilor. „Primim numai 3 kg de făină pe lună, din care nu putem trăi, şi nici asta n-o primeam regulat. Dacă mergeam să ne plângem că nu putem trăi cu atâta făină, spuneau să mergem să ne căutăm. Dacă mergeam să cumpărăm din alte părţi, şi ne prindeau, atunci ne băteau, ne amendau şi ne luau bucatele. Preot avem în comună, dar nu ştiu cum îl cheamă, primarul e ungur, Talkos Alexandru. Notarul, încă-i tot ungur. Învăţători români nu avem în comună. În şcoală numai ungureşte se învaţă [şi] numai religia se învaţă româneşte, de către domnul părinte. Învăţătorul românesc a fost împuşcat de unguri, şi preotul, împreună cu 75 de români, au fost chinuiţi. Pe unii i-au împuşcat, la femei le-au tăiat ţâţele, pe copiii cei mici i-au tăiat în baionete. Casele le-au udat cu benzină, apoi le-au dat foc. A fost o jale la noi în comună. De la români s-a luat tot dreptul. Acuma ne-au dus 7 vite din comună, şi le-au plătit cu 120 fileri kilogramul, cu un preţ cu mult mai ieftin ca în piaţă. Ceea ce declar pot dovedi cu martorii: Lazăr Petru, Mastan Teofil, Giura Teodor”.

Câtă cruzime. Până şi cadavrele au fost batjocorite, iar rudele umilite. Declaraţia cetăţeanului Sotoc Dumitru, fost impiegat CFR la Odoreu, judeţul Satu Mare, dat afară din serviciu, arestat, bătut şi apoi expulzat de către autorităţile maghiare, relatează despre uciderea cu bestialitate a primarului comunei Medieşu Aurit, de către soldaţii unguri. „În timpul cât am trăit sub regimul unguresc, am auzit de la un român din Medieşu Aurit că la venirea trupelor ungare, primarul din localitate fiind român, la intervenţia boierului ungur Boroş din Medieşu Aurit, a fost ridicat noaptea de acasă şi a fost schingiuit în mod barbar, tăindu-i-se nasul, urechile şi scoţându-i-se ochii. Apoi [i-]a fost tăiat organul sexual şi [i-a fost] pus în gură, şi numai în zorii zilei a fost împuşcat”[31].

Numitul Puşcaş Ioan, din comuna Cosniciu de Sus, judeţul Sălaj, care în faţa comisiei de refugiaţi a declarat următoarele: „La intrarea trupelor maghiare, toţi românii au fost duşi pe câmp, unde ne-au aranjat în rând câte unul. Un frate al meu, în etate de 30 de ani, căsătorit, cu 3 copii, a fost împuşcat în faţa noastră şi pe urmă au început să-i bată pe toţi [românii]. Ne-au scos afară, pe urmă au trimis cadavrul fratelui meu la noi acasă ca să-l înmormântăm, fără să ne dea voie ca să tragem clopotele la biserică. În comună au împuşcat 16 persoane, pe care le-am îngropat fără preot, deoarece preotul ortodox a fost plecat”[32]. Cazul este confirmat şi de Soponea Teodor care declara că „am fost silit să plec de acasă, deoarece am fost împuşcat prin gât, în ziua de 16 septembrie 1940 şi totodată am fost şi împuns cu baioneta în burtă. După ce m-au împuns, am fugit printr-o apă. Aşa am putut scăpa cu viaţă, iar în comuna vecină Cosniciu de Sus, au împuşcat soldaţii maghiari 16 oameni, iar în comuna Cerâşa, la fel, 8 oameni”[33].

În ziua de 10 septembrie 1940, declara Mateş Ioan, din Sătmărel, că a fost ridicat de la locuinţă de jandarmii unguri, fără să i se spună motivul. A fost dus la postul de jandarmi, de unde a doua zi l-au dus la închisoarea Regimentului maghiar, fostă Cazarma nr. 87 Infanterie, unde a fost ţinut 4 zile, după care a fost scos şi purtat pe străzile oraşului Satu Mare, în ziua de duminecă, iar apoi dus la închisoarea Penitenciarului din Satu Mare, unde a stat 13 zile. În fiecare zi consecutiv a fost supus la interogatoriu de organele maghiare, punândui-se următoarele întrebări: “Cine sunt legionarii în comuna respectivă? Ce legionari au? Cine are arme ascunse? Cine a făcut propagandă contra statului maghiar prin conferinţe sau alte întruniri etc.” La toate acestea le-a răspuns că nu are cunoştinţă, deoarece a fost concentrat în tot timpul.

Acest răspuns i-au adus mai multe injurii şi la adresa poporului român, după care au „urmat în fiecare zi câte o serie de bătaie. În timp de 13 zile mi s-a dat de mâncare 100 grame [de] pâine pe zi şi apă rece, iar din ziua de 23 şi până în ziua de 27, fiind într-o cameră cu profesorul Herman Vasile, căruia i-a fost permis să mănânce mâncare rece de acasă, acesta o împărţea cu mine. În ziua de 10 septembrie am fost închis, iar în ziua de 13 septembrie mi-a născut soţia care, după 2 săptămâni, a fost silită să se scoale din pat, venind ca să se intereseze de soarta mea. Eu am fost forţat să părăsesc comuna după ce am fost eliberat. Pentru eliberarea mea a intervenit soţia mea, dar cu condiţia că voi părăsi imediat teritoriul maghiar. La plecare m-au obligat să semnez o declaraţie că plec de bună voie” [34].

Marca Iosif, de 39 ani, de religie greco-catolică.

Născut în anul 1903 în comuna Tiream, judeţul Sălaj, declara următoarele: „M-am refugiat din Careii Mari pentru motivul că am fost gardian public, şi la data de 5 septembrie 1940 am fost dat afară din serviciu. De la data de 14 septembrie şi până la data de 17 septembrie, anul curent, am fost deţinut şi bătut la Poliţia din Careii Mari. Am fost bătut de şeful detectivilor, Eás Iosif şi Matolci Alexandru. Pe cumnatul meu, Boca Ioan, din comuna Căpleni, judeţul Sălaj, l-au lovit în cap cu furcile şi [l-au] împuns, murind în spitalul din Carei. L-au omorât pentru motivul că a fost român”[35].

Câte nume şi prenume de vinovaţi identificaţi!

Culmea că mulţi dintre aceştia au fost primii care s-au înscris ca ilegalişti în partidul comunist, instaurat odată cu venirea armatei sovietice. Mulţi au revendicat şi obţinut pământurile cu care Horthy Miklos i-a reîmproprietărit pe optanţi. Expropriaţii de pe linia fortificată şi-au recăpătat pământurile de la Horthy, deşi le-au fost plătite de armată. Adică s-au ales şi cu banii de la statul român şi cu pământul!

Cine înţelege lacrimile mamei?

comentarii

Raspunsuri

• Diktatul de la Viena, 30 August 1940 | MihailAndrei's Blog