O oră despre Eminescu

• publicat la: 17 January 2021
O oră despre Eminescu

Vineri 15 ianuarie 2021, la orele 17.00, în Casa Muzeu „Iosif Vulcan”, s-a adunat, după regulile impuse, mai mulți  decât fusese invitați, iar altora refuzându-li-se dorința prezenței din motive de spațiu și restricții de distanțare.

Nici că se potrivea un loc mai nimerit și plăcut pentru o discuție despre și în jurul făurarilor de cultură românească. Amfitrion, ca de obicei la asemenea evenimente cultural-literare a fost custodele Muzeului, criticul literar  Ioan Pop, care în deschidere a anunțat și felicitat inițiatorii evenimentului, Teatrul „Regina Maria”- trupa Iosif Vulcan, care au transmis direct evenimentul în trei puncte circulate din Oradea.

Directorului artistic al Teatrului, Şerban Borda, a menționat că întâlnirea și conferința prof. univ. dr. Mircea Popa, precum și lansarea volumului Repere bihorene[1] sunt cuprinse în cadrul Proiectului cultural omagial: Iosif Vulcan 180„, programat în perioada 15 – 20 ianuarie 2021.

Poezia și muzica s-au îngemănat, ca două surori, prin interpretarea și vocile calde, armonizate ale cunoscuților și dragilor interpreți bihoreni: Alexandrina și tatălui ei Florian Chelu[2]. Minunate voci, lăudabilă și prestigioasă activitate de creație și interpretare ale compozițiilor proprii pe versurile lui Eminescu, răsplătite cu aplauzele asistenței selecte.

Elisabeta Pop (foto) , reputat critic de teatru, după o laborioasă investigație a operei din Muzeul creat pentru „Familia”, patronată de Iosif Vulcan, a relevat relaţia statornicită de acesta cu toate artele, pe care le-a promovat, încă de la primele numere, în paginile revistei „Fáia enciclopedică și beletristică cu ilustrațiuni”, socotită astfel de proprietar la apariția primului număr .

Revista Familia, după cum ne înștiința pe foaia de titlu al primului număr, din 5/17 iunie 1865, „proprietarul, redactor răspunzător și editor: Iosif Vulcan”, venea în față cititorilor cu o frumoasă prezentare grafică, din care deducem publicul țintă căruia i se adresa: Familia, pentru lectură de portrete și biografii, poezii, istorioare, nuvele și romane, articole instructive, ilustrații diverse, articole despre petreceri, călătorii, lucruri și modele de lucru de mână femeiești și diverse. Și pentru a sugera și mai mult, pe lângă ornamentica numelui gazetei, din foaia de titlu mai aflăm și că-și propunea o apariție de trei ori pe lună – pe 5, 15 și 25 -, având redacția pe strada Leopold nr. 18, din Pesta, cu prețul de 2 florini pentru iunie-septembrie și de 3,5 florini pentru iunie-decembrie abonaților din Austria (în care includea pe românii din întregul imperiu) și de un galben pentru abonații din România.

Spre știință facem necesara precizare, despre viziunea lui Iosif Vulcan, care menționa la începutul lunii iunie 1865 numele: ROMÂNIA, când, de fapt, această denumire, oficial, a fost adoptată pentru Regatul România abia la 1881!

Dintre portretele marilor bărbați Familia ne-a prezentat în numărul de început pe: Nicolae Jiga, ca pe unul dintre românii care „se luptă din toate puterile pentru dezvoltarea și lățirea culturii naționale”. Și toate aceste frumoase lucrări, unele de început, dar cu mare viitor, aveau izvorul comun: lupta românilor spre înălţarea minții, gândurilor şi inimii, la considerarea adevărurilor eterne ce s-au predicat prin sfintele porunci ale strămoșilor. Iată câteva pilde de simțire adâncă și de înălțare prin cultură și prin spirit. În această idee, al prezentărilor de portrete și biografii, Familia reunea mari spirite românești ale vremii, dintre care amintim: Dimitrie Bolintineanu, Timotei Cipariu, Ioan Popas, Constantin Rosetti, George Barițiu, Gheorghe Lazăr, Avram Iancu, Horea, Cloșca, Vasile Alecsandri, A. Papiu Ilarian, A. Treboniu Laurean, George Tăut, Aron Pumnul, Alesandru Sterca Siuluțiu, Simion Bărnuțiu, Samuil Vulcan, Andrei baron de Șaguna, George Hurmuzachi, Ion Rațiu, M. Kogălniceanu, Cuza Vodă, B. P. Hașdeu, Nicolae Bălcescu, Ioan Eliade, Alexandru Roman, Carol I, Alexandru Macedonschi, Isac, Slavici, precum și o pleiadă dintre străini: Lord Palmerson, Victor Hugo, Francisc Liszt, Henric Heine, Alexandru Duma, Edison, Schakespeare, Cervantes, Bismark, Carl Marx, Napoleon, Francisc Iosif, Carol I, ș.a.

Portretele feminine, prezente în coloanele Familiei, aveau strălucire distinctă: „dame celebre, care e un fenomen rar pe cerul îmbrățișat de culturile înaintate (Europene –n.n.), o stea strălucitoare ce a răsărit din întunericul orientului, ea răspândește lumina binefăcătoare spre occident, doamna admirată de întreaga lume e fiica României: Dora d’Istria”. Despre Elisa Circa, și biografia sa a scris atâta: „viitor”!, și nu s-a înșelat, apreciind-o pe juna artistă care „ne-a încântat din nou cu arta sa. Ar fi cu greu a stabili ce piesă a fost mai frumos interpretată: Concertul de Beriot, Rapsodia maghiară de Hauser sau Fantezia asupra cântecelor românești? Toate i-au reușit (în text – succes), primite cu aplauze însuflețite”.

Revenind la seara magică de la Oradea, din 15 ianuarie 2021, la ziua Culturii Naționale, doamna Pop conchidea că este foarte greu să sintetizezi impresia pe care o lasă acest om de cultură vastă răsfoind revista „Familia”. „Absolut sigur spui că acesta nu a fost un scriitor provincial”, pentru că, ceea ce a rămas după el, ne creionează portretul unui „fabulos om de cultură”, cum s-a detașat din tinerețe până la maturitatea timpului său Iosif Vulcan, cel care la 25 de ani a avut „flerul” de a-l debuta pe tânărul de 16 ani Eminescu, a afirmat Elisabeta Pop.

Peregrin prin țară, printre oameni, biblioteci,  arhive, reuniuni culturale și amfiteatre de universități, prof. univ. dr. Mircea Popa nu-și uită rădăcinile natale, de la Lazuri de Beiuș, și participă cu entuziasm, într-o notă specifică, cu un suflu tineresc (deși a trecut pragul de ’80) care electrizează asistența când grăiește despre Eminescu și Vulcan, la el acasă.

Cultura este scopul nostru. Fără acest scop nu mai avem titlu de existenţă. Fără acest scop nu putem trăi. Limba şi cultura ne sunt crezul. Limba şi cultura ne sunt viaţa. Pentru acestea jertfim tot. Pe ele nu le jertfim, pentru că aceste comori sunt singure pe lume. Nu puterea brutală, ci numai cultura înalţă popoarele.

Fără cultură un popor nu poate să trăiască„, a spus Mircea Popa rostind un citat dintr-un discurs al lui Iosif Vulcan susţinut în 1898, cu ocazia Adunării generale a ASTRA, ce avusese loc la Beiuş.

Momentul marcat la Oradea, e unul cu totul aparte, deoarece aici, Ziua Culturii Naţionale îmbină în mod armonios evocarea a două personalităţi care au intrat împreună în istoria noastră literară: Mihai Eminescu şi Iosif  Vulcan, care a fost „naşul” lui, moment prin care revista „Familia” s-a legat prin începuturi de poet, cât şi mai târziu, prin 1883, când Iosif Vulcan a mai publicat un grupaj de poezii din creația poetului, după ce le ascultase la cercul lui Maiorescu, din București, recitate, chiar de creatorul lor, Eminescu.

Iosif Vulcan a ţinut în mod deosebit să pună în relief poezia acestui geniu, fiind primul care l-a numit Luceafărul Poeziei româneşti, dedicându-i un număr în chenar de doliu la moarte. Iosif Vulcan scria în editorial: „Mi-aduc ș-acum bine aminte, cum într-o dimineață de februarie din 1866 primii o scrisoare din Bucovina, în care un tânăr – după cum scria – de 16 ani, îmi trimitea niște încercări literare. Era tânărul Mihail Eminovici. Armonia versurilor și figurile-i plastice, considerând starea noastră literară de atunci și-n deosebi etatea tânără a autorului, mă frapară și deschisei cu plăcere coloanele foii mele acestui nou talent și viitor poet (subl. n.). În entuziasmul meu, grăbii să prezint în numărul cel mai de aproape publicului cititor pe Eminescu, cu următoarea notă redacțională: Cu bucurie deschidem coloanele foii noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trimise nouă ne-a surprins plăcut”.

Iar la rubrica Salon, la moartea Luceafăruluilui, Iosif Vulcan nota: „Eminescu a murit, – știre cu fotografia poetului încadrată în chenar negru, cu textul – națiunea mea, îmbracă doliu!… Poezia română plânge! Vi s-a dărâmat o columnă, vi s-a stins un Luceafăr, vi s-a răpit o podoabă … Genialul poet Mihail Eminescu a încetat din viață”[4], scria unicul care l-a răsplătit cu bani pentru creația sa, atunci când a avut nevoie, după cum recunoscuse acesta. „Junele de la debut a urcat și strălucește ca un Luceafăr al literaturii, căreia i-a dat o direcție nouă, conchidea Vulcan.

„Familia” acest adevărat „nou drapel al culturii noastre” – cum l-a numita V.A. Urechia, în 1892, la a 25-a aniversare a Ateneul român, pentru că „răspândea lumina pentru renașterea noastră literară”, a fost un compliment bineplăcut lui Vulcan. Și totuși el nu-și aroga un merit din faptul că a introdus și sprijinit un tânăr cu talent ci mai degrabă mândria că „am inspirat mângâiere poetului atunci, când el se afla în culmea gloriei sale, fără însă de a se putea bucura de sprijinul trebuincios pentru existență”. Și Vulcan mărturisea că în lunga sa carieră literară a adunat multe și prețioase suveniruri dar „relicva mea cea mai scumpă, titlul meu de fală, este o scrisoare a lui Eminescu din 1883, prin care îmi spune, că pe când aici în țară în viața sa n-a căpătat vreo remunerație pentru poeziile sale, aceasta–i vine tocmai din extremitatea elementului românesc, din Oradea-mare (subl. n.)”. Cu aceste cuvinte, pline de mândrie, dar pe deplin meritate, redactorul șef al Familiei și-a expus pe îndelete a sa conferință la Ateneul Român.

Cu o cuprindere totală a lucrării lui Iosif Vulcan, ceea mai veche semănătură românească din această parte cultivată timp de 42 de ani prin Revista „Familia”, „Poporul român va culege timp de patru secole!”, a subliniat cu autoritatea cunoscătorului profesorul Mircea Popa, parafrazând cuvintele omagiale spuse de Constanţa Dunca-Şchiau. Dacă mai este știut că Octavian Goga aprecia revista Familia ca pe un „biletul permanent de intrare al lui Iosif Vulcan în literatura română”, mai puţini ştiu este faptul că Iosif Vulcan, ca preşedinte al secţiei literare a Academiei Române, i-a propus ca membri pe scriitorii Alexandru Vlahuţă, George Coşbuc, Andrei Bârsanu, a accentuat istoricul literar Mircea Popa.

Întâlnirea de o oră s-a sfârșit parcă prea repede, atât de captivantă a fost. La final, înainte de autografe, profesorul Mircea Popa a adăugat câteva cuvinte și despre ultima apariție editorială: Repere bihorene. Cartea, potrivit mărturisirilor autorului, scrisă între orele 2-5 din noapte, putea fi numită „Cartea de la miezul nopții” este un omagiu adus lui Teodor Neș și lucrării sale Oameni din Bihor (impresionant omagiu adus generației Marii Uniri, carte de căpătâi al vieții culturale bihorene – acel adevărat „viaticum”, cum o numise moștenirea cultural-spirituală, bihoreanul Mircea Zaciu), pe care prin această scriere o completează și continuă cu reale beneficii pentru cultura locală, în context național.

Exemplul lui Neș de a releva „faptele și momentele din trecutul Bihorului”, l-au îndemnat pe Mircea Popa să continue a sublinia dăruirea și admirația superbă în folosul națiunii a efortului general, social, politic, cultural și de creație pus în „serviciul națiunii române” de către dascăli, preoți, militari, al oamenilor și truditorilor în țarină pentru ridicarea nivelului cultural al ținutului bihorean, încărcat de legende și împliniri. „Cultul trecutului, subliniază autorul în preambulul la cartea recentă, m-a însoțit tot timpul studiilor mele școlare și universitare, începând cu imaginea martirilor Ciordaș și Bolcaș de la Beiuș”, precum și vremea când, la cinci ani, urca cu cârdul de prichindei la „Crucea lui Iancu, de la Hălmagel, în timpul refugiului din 1944 (după ofensiva armatei ungare din septembrie sudul Bihorului a fost temporar ocupat), spre a „aduce delicatul și modestul nostru mănunchi de flori de câmp pentru gestul lui eroic” (p. 7) Superb!.

Și mai adaugă la motivare faptul că oamenii cu care s-a intersectat în viață au brăzdat urme pe „tărâmul culturii meritau” a fi rememorați spre o mai adâncă meditație. Selecția numelor menționate a avut în vedere numai pe aceia care au contribuit la formarea directă sau la influențarea formației profesionale, din anii de școală sau apropiați colaboratori la publicații bihorene, ori din corespondență, născându-se astfel diferite proiecte literare.

Întregim relatarea despre agreabila oră în compania prof. univ. dr. Mircea popa cu o fișă biografică, capturată de pe coperta interioară a lucrării sale, al cărei lectură, datorită densității informației și a personalităților vieții culturale cuprinse între coperte, merită făcută cu creionul în mână și fișe biografice deschise. La multe reușite domnule prof. univ. dr. Mircea Popa, spre binele și folosul Culturii Naționale!

Col. r. Dr. Constantin Moșincat

Lasati un comentariu