La mulți ani, domnule General Grigore BARTOȘ

• publicat la: 20 April 2021
La mulți ani, domnule General Grigore BARTOȘ

La ceas aniversar, urăm un sincer  și călduros LA MULȚI ANI domnului general Grigore Bartoș, președinte la „Asociația Cultural Patriotică „Avram Iancu” – Filiala Oradea”, fost comandant al diviziei mecanizate Carei! Domnia sa a  onorat cu prezența de câte  ori a avut  ocazia manifestările cultural patriotice de la Carei organizate de Asociațiunea ASTRA Despărțământul ,,Aurel Coza,,.

Alese mulțumiri, recunoștință, multă sănătate și putere de muncă!

Despre povestea de viață a generalului Bg.r. Grigore Bartoș ne oferă date importante Colonel r. Dr. Constantin Moșincat, un careian vrednic care nu uită de orașul unde a frecventat școala gimnazială.

 Biografia generalului Bg.r. Grigore Bartoș trebuie reținută în cărțile viitoare de istorie, în contul veteranilor, ca o pagină despre Virtute, Credință, Nădejde, Iubire de Neam și Patrie, și dacă se poate fără RăzboiPână atunci, orice poveste despre veterani ar trebui începută cu partea finală: Recunoștința.  Ajuns la a 70-a aniversare a unui autentic veteran îi dăruim, în mod simbolic,

Bastonul de Cavaler,

și îi urăm zile fericite cu sănătate, întru Mulți ani!

Prima poveste pentru tânăra generație, privind frontal viața, desfășurată ca o mărturisire sinceră a ceea ce a făcut în ultima jumătate de veac,  ca o generație care a înțeles sensul și conținutul noțiunii de slujire a Patriei Române, cât și cum trebuie împlinită datoria pentru ca Pacea să domnească, atâta vreme cât te afli în serviciul permanent, zi și noapte, adică 24 din 24 de ore, în fiecare zi din an, n mod egal. În conversațiile noastre din tinerețe, cu bunicii noștri, apoi cu veteranii și părinții am aflat, de la surse, demne de toată încrederea, cât de dure și distrugătoare au fost toate războaiele, la care au luat parte ei, și din care au scăpat doar ca niște norocoși supraviețuitori.

Povestea cu Grigore Bartoș, începe printr-o dulce interogație: „îți mai aduci aminte camarade? Cât era de strict, greu, numai constrângeri de tot felul?! Cât de grea a mai putut fi adaptarea la „mediului cazon”…, poate şi pentru faptul că nu am fost făcuți pentru aşa ceva. Vezi camarade? eu recunosc, dar cine a fost făcut pentru armată? Cu toate acestea, am iubit ARMATA şi încă o iubesc, fapt pentru care m-am străduit să o reprezint cu ONOARE şi DEMNITATE, oriunde şi oricând. Aceste lucruri le-am învăţat și deprins de la și împreună cu voi dragi Camarazi! Pentru asta vă mulţumesc, și vă sunt Recunoscător căci împreună am devenit Oameni mari, învăţați de iluminați dascăli să stăm: DREPT şi DEMN, să SERVIM PATRIA ROMÂNĂ! Ei, dascălii și comandanții ne-au învățat știința și arta militară, să gândim și să analizăm cum să hotărâm și cum să ridicăm și să menținem Steagul Românie la catarg![1] Cariera militară ai început-o, ciocnindu-ți valiza în trenul ce șerpuia gâfâind prin trecători, numărând gările ce se risipeau pe plaiurile Bucovinei, alături de sătmărenii dragi, colegi de liceu.

Mi-am amintit cum joaca copilăriei și adolescenței mele s-a oprit în urmă cu 50 de ani: în septembrie 1969, pentru tine cu doi ani mai devreme. În trenul ce șuiera în gara Satu Mare, cu valizele în mână, însoțit de delegatul Centrului Militar județean, porneam pe drumul de fier, ce șerpuia printre Obcinele Bucovinei, spre Liceul Militar „Ștefan cel Mare”, din Câmpulung Moldovenesc. În acel an biografiile vieților noastre s-au intersectat pe aliniamentele militare.  Acesta este motivul pentru care discuția neconvențională, ca între doi buni camarazi, o începem de pe platoul din fața liceului. Spuneam odată că mai bine de jumătate din viață m-am culcat și sculat cu: GOARNA. Privind în oglinda vieții, cei 70 de ani, ai tăi Grigore, cum au trecut?

„Sunt fiul unui ardelean, de la limesul Imperiului Roman, judeţul Cluj, comuna Căşeiu, satul Rugăşeşti. Bunicul dinspre tată a trebuit să plece din Ardealul oprimat (în America), pentru a-şi făuri o viaţă mai bună. S-a întors acasă şi doarme în ţărâna Transilvaniei. Bunicul dinspre mamă a luptat sub steagul austro-ungar pe Isonzo, în Italia, unde a plecat cântând româneşte, pe când sergenţii îl înjurau ungureşte iar ofiţerii comandau nemţeşte. S-a întors acasă, cântând „Deşteaptă-te, române!”, având în fruntea regimentului sfântul tricolor roş – galben – albastru.

Tatăl meu, născut în anul 1903, decedat la 84 de ani, a trăit sub toate regimurile secolului trecut. A fost puţin şcolit, deoarece primul rezervist mobilizat al satului a fost dascălul român, mort în Galiţia, pentru coroana bicefală. Astfel, a fost nevoit să fie un autodidact. În ajunul Crăciunului anului 1918, împreună cu alţi săteni, a alergat la Dej, pentru a „asista” la mult-dorita sosire a armatei române în oraş. Deşi înainte „văzuse cătane nemţeşti, austriece şi ungureşti şi aştepta nişte voinici ca-n poveştile bătrânilor, la apariţia soldaţilor români rău îmbrăcaţi, cu cai obosiţi, ce abia trăgeau tunurile”, a fost dezamăgit. Însă, după cum se exprima tata, „erau cei mai frumoşi soldaţi din lume, pentru că vorbeau româneşte!” şi, adaug eu, ei au atârnat opinca românească pe Parlamentul din Budapesta, ca unul din însemnele trăiniciei noastre şi a vitejiei ostaşului-ţăran. Ulterior, a devenit tată a 14 copii şi conducătorul bisericii baptiste din oraşul Ardud (atunci comună), judeţul Satu – Mare.

Eu, al 13-lea copil, născut în 1951, nu aveam mari şanse de a mă şcolii fără bani. Mai mult, ungurii, în elanul neocomunist, l-au obligat pe tata să-şi dea „de bună voie” cele 7 ha de pământ la „tovarăşi”. Am fost nevoit să mă decid pentru meseria de militar. Mai mult, a fost marea mea iubire. În anul 1970, terminam cursurile Liceului Militar „Ştefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc. Acolo, în umbra mănăstirilor voievodale, călugării de la gropniţa marelui Voievod Ştefan, ne-au îndemnat să nu admitem nimănui să mai traseze linii pe harta României. În 1973, terminam cursurile Academiei Forţelor Terestre (atunci Şcoala Militară de ofiţeri activi „Nicolae Bălcescu”) din Sibiu, ca şef de promoţie în specialitatea cercetare. Având dreptul să aleg, am optat pentru garnizoana Oradea, oraş pe care l-am considerat un centru al culturii, eleganţei şi toleranţei.

Voi aminti doar succint că, la absolvirea şcolii, am fost numit comandant pluton cercetare pe T.A.B.C. în compania 2, B.119 Cc., Oradea. Ca ofiţer de informaţii militare, am ocupat funcţiile de comandant pluton, locţiitor comandant companie cercetare, şef birou pregătire de luptă batalion cercetare, şef cercetare regiment mecanizat, locţiitor comandant batalion cercetare şi şef de cercetare al  Brigăzii 1 Vânători de Munte (Bistriţa).

În 28 de ani de carieră militară, am avut 14 funcţii, începând de la cea de comandant de pluton şi până la cea de comandant al Bg. 11 Mc. „Carei” de care mă leagă cele mai frumoase realizări şi amintiri dar și decepții. Adevărul umblă cu capul spart, dar nu moare. Recunosc că, în dispreţul răului pe care nu l-am meritat atâţia ani (în calitatea de secretar B.O.B., în rubrica pentru cotizaţii din carnetul meu de partid), am scris „25 dec. 1989. Ceauşescu împuşcat. Crimă politică”, apoi am semnat. Quod erat demonstrandum! Era Sfânta zi a Crăciunului! În timpul furtunoaselor evenimente din anul 1990, am fost ales vicepreşedinte al asociaţiilor „Vatra Românească” şi „Pro Basarabia şi Bucovina” filiala Bihor.

În urma evenimentelor de la Târgu Mureş, din anul 1990, am întocmit un plan de înarmare a populaţiei româneşti din judeţele Bihor şi Arad, cu acordul comandantului D.11 Mc. „Carei”, generalul Mihai Corneliu Lungu. Planul îl cunoştea şi şeful de stat major. Despre decizia ostaşilor D. 11 Mc. „Carei” şi D. 79. Mo. (pe care o înființa în caz de mobilizare) de a se bate pentru ţară şi despre intenţia noastră de a nu executa ordinul (eventual) de cedare fără luptă, ci de a organiza rezistenţa armată în Munţii Apuseni, precum Avram Iancu, l-am informat şi pe dl. prof. univ. dr. Viorel Faur, senator al României, spre a înştiinţa conducerea statului român, despre hotărârea noastră. Eu nu puteam gândi şi nu accept ca armata română să se retragă din Ardeal şi din oricare parte a ţării, mai ales fără luptă, ca în anul 1940, cu ţevile armelor în pământ, iar românii, ţinându-se de garduri, să întrebe: „Pe noi, fraţilor, cui ne lăsaţi?

În atmosfera de presiune psihologică ce a urmat am fost numit, ceva mai târziu, la comanda Bg. 11 Mc., proaspăt transformată (redusă). Precizez că D. 11 Mc. a fost singura divizie din Trupele de uscat ale României ce se transformase în Brigadă (eşalon mai mic), în timp ce toate celelalte au avut şansa (efemeră) să se constituie în Corpuri de Armată (eşalon operativ-tactic). O parte din foştii comandanţi au fost promovaţi rapid la eşaloanele superioare. Împreună cu colectivul pe care l-am condus, am căutat şi găsit soluţii pentru eficientizarea lucrului comandamentelor. Era perioada adaptării la exigenţele unei noi coaliţii politico-militare, NATO! Nu aveam nici un fel de emoţii; valoarea excepţională a soldatului român ne-a dus în noua alianţă şi în nici un caz, politicienii. Dau un exemplu oarecum hilar: chinezii au inventat hârtia de calc, iar comandamentul Bg. 11 Mc. „Carei” a trecut-o la capitolul „amintiri”.

Vântul rece al destructurării armatei a fost sesizat la timp. Am aprobat tuturor militarilor activi şi civililor să urmeze cursurile instituţiilor de învăţământ pentru care optau. Cei mai mulţi dintre ei  s-au integrat rapid într-o lume a concurenţei. Mi s-a reproşat şi acest lucru. Ce mai contează aceasta pe lângă faptul că unii foşti colegi, ajunşi în funcţii înalte, au uitat cam repede că au plecat din D. 11 Mc. „Carei”? Eroare umană? Sfântă simplitate!

Parafrazând sfatul biblic; Iartă-i Doamne că nu ştiu ce-au făcut! Eu nu am fost un Moş Teacă, un cazarmagiu. Am intrat în luptă pe toate planurile şi am plătit. Cel mai rău te doare/ Cuţitul pe la spate / Şi palma de la frate! Recunosc, pronia cerească, mi-a oferit şanse pe care nu le-am fructificat, crezând cu tărie că ţara are nevoie de noi, aici, în Ardeal.

Doresc să-mi exprim gratitudinea pentru toţi camarazii în viaţă, onor cercetaşilor care sunt sub arme sau în rezervă, sănătate tuturor şi îndeosebi celor în retragere. Eroilor cercetaşi şi celor ce ne-au părăsit, pioasă recunoştinţă pentru exemplara conduită ostăşească. Aş fi onorat dacă mă veţi considera un cercetaş în rezervă, aflat mereu în misiune”[2]

Ca unul care-i cunosc activitatea de militar dar și aspecte ale implicării sale în viața Cetății, ca președinte la „Asociația Cultural Patriotice „Avram Iancu” – Filiala Oradea”, la ceas aniversar îi doresc sănătate pentru a avea mereu puterea de a răspunde la chemare țării: SERVESC PATRIA!

 

Colonel r. Dr. Constantin Moșincat

~Cavaler de Clio~

Lasati un comentariu