„Păcatul“ predării Istoriei la Blaj în Limba română de către Simion Bărnuțiu

• publicat la: 13 May 2021
„Păcatul“ predării Istoriei la Blaj în Limba română de către Simion Bărnuțiu

Dascălul și revoluționarul român Simion Bărnuțiu, elev al liceului piarist din Carei, constituie un model pentru românii care luptă pentru păstrarea identității naționale. Pentru dușmanii poporului român, până și bustul său deranjează.

Ideolog al Revoluției pașoptiste române, Simion Bărnuțiu a rămas în istorie prin atitudinea sa de neclintit împotriva pretenţiilor revoluţionarilor maghiari de anexare a Transilvaniei la Ungaria, idei afirmate cu tărie în cunoscutul discurs ţinut în 2/14 mai 1848 în Catedrala de la Blaj. Promova politica egalităţii în drepturi a tuturor naţiunilor din Tansilvania şi a confesiunilor acestora.

La 12 martie 1848, Simion Bărnuțiu a redactat „Proclamatia către români”, care constituia un adevărat program politic: convocarea congresului national român, libertatea individuală prin suprimarea definitivă a iobăgiei, libertate națională. Românii din Transilvania sunt chemati să se ridice la lupta pentru drepturile lor nationale.

Ca si alti luptători pasoptisti, Bărnutiu considera că nu poate exista libertate politică si dreptate socială fără libertate națională.

„Păcatul“ predării Istoriei la Blaj în Limba română şi nu în maghiară  a fost motivul judecăţii dintre Episcopul Ioan Lemeni şi dascălul Simion Bărnuţiu.
Dascălul Simion Bărnuţiu şi Episcopul Ioan Lemeni au ajuns la judecată, după ce primul a predat Istoria şi Filosofia în Limba română, nu în maghiară. Scânteia conflictului dintre Episcopul Ioan Lemeni şi dascălul Simion Bărnuţiu s-a declanşat în 1839, când cel din urmă a ajuns titularul catedrei de Filosofie şi Istorie a Seminarului din Blaj. Dascălul a avut îndrăzneala să-şi ţină lecţiile în faţa elevilor în Limba română. Ioan Lemeni, născut în apropierea Clujului într-o familie de nobili, a absolvit Seminarului teologic Catolic de la Oradea, după care a obţinut catedra de Filozofie-Istorie bisericească la Blaj. După moartea episcopului Ioan Bob, Lemeni a ocupat scaunul rămas liber, fiind numit de către împăratul Francisc şi confirmat de Vatican în anul 1833.
Ajuns episcop, s-a preocupat de consolidarea catolicismului în Transilvania, printre altele şi de extinderea şi înfrumuseţarea Catedralei greco-catolice din Blaj, precum şi de restaurarea reşedinţei episcopale. De asemenea, a contribuit la îmbogăţirea programelor din şcolile Blajului. Blajul era la acea vreme cel mai important centru cultural românesc din Transilvania, motiv pentru care a constituit în mod permanent un pericol pentru stăpânitori, era în atenţia acestora, iar măsurile preventive erau peste măsură de drastice. Din cauza opreliştilor autorităţilor, unii fruntaşi români din Blaj, printre care şi George Bariţiu, au părăsit, în anul 1837, oraşul de pe Târnave, în favoarea Brşovului. Aici, cu sprijinul negustorilor români, au editat renumitele publicaţii româneşti: „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” şi „Gazeta de Transilvania” care aveau, ca scop principal, emaniciparea naţională. Bărnuţia a „încălcat“ regula predării Istoriei şi Filosofiei în maghiară Scânteia conflictului dintre Episcopul Ioan Lemeni şi Simion Bărnuţiu s-a declanşat în 1839, când cel din urmă a ajuns titularul catedrei de Filosofie şi Istorie a Seminarului din Blaj.
Dascălul a avut îndrăzneala să predea materiile amintite în limba română. Era practic o încălcare a măsurilor luate de autorităţi de a se introduce limba maghiară în Biserici şi învăţământul confesional, prin care se urmărea desnaţionalizarea şi maghiarizarea românilor din Transilvania.
„Conflictul iscat pe această temă cu episcopul Ioan Lemeni s-a amplificat şi a durat până în anul 1845, când Simion Bărnuţiu după un proces chinuitor şi îndelungat, fireşte câştigat de episcop, a fost dat afară din învăţământ şi obligat să părăsească Blajul ajungând cu ajutorul susţinătorilor săi la Sibiu“, se arată în studiul „Episcopul IOAN LEMENI faţă de Revoluţia Română din Transilvania din anii 1848-1849“, publicat în Revista „Dacoromania“.
.
.
În această perioadă, Episcopul a susţinut înlocuirea cărţilor româneşti din bisericile aflate în subordinea sa, cu cărţi bisericeşti editate în limba maghiară. Potrivit studiului citat, în dieta feudală de la Cluj din 1842, s-a elaborat şi votat legea care prevedea obligativitatea ca în şcolile şi bisericile româneşti din Transilvania, să se folosească numai limba maghiară, lege care a fost votată şi de către episcopul Ioan Lemeni.
„În întregul principat, toate jurisdicţiunile bisericeşti, după numai zece ani, sunt obligate să întrebuinţeze numai limba maghiară şi, după acel termen, nimeni nu va putea deţine vreo slujbă dacă nu cunoaşte limba maghiară. În şcoli se va întrebuinţa de asemenea numai limba maghiară”, se spunea în textul de lege.
Denunţarea despotismului Episcopului Reacţia dascălului Bărnuţiu nu a întârzita să apară. A publicat articolul „O tocmeală de ruşine şi o lege nedreaptă” , iar la stăruinţele lui a protestat şi Consistoriul de la Blaj. În ciuda acestui fapt, Episcopul a refuzat să convoace sinodul diecezan şi nu a luat în considerare propunerile ce i s-au făcut pentru a acţiona în favoarea românilor.
Prin articolul „Soborul cel mare al Episcopiei Făgăraşului”, Bariţiu a denunţat absolutismul bisericesc şi despotismul Episcopului. În procesul „Profesorilor” câştigat de episcopul Ioan Lemeni, pe lângă Simion Bărnuţiu au mai fost acţionaţi în judecată şi Simion Crainic, Dumitru Boer şi Grigore Moldvai ,„impricinaţi prin pilda, f. rea a condamnabilei nesupuneri şi călcării în picioare a demnităţii episcopale, au răsturnat starea liniştită a acestei dieceze prin neînţelegeri nemai auzite, înainte şi prin ruperea lanţurilor diciplinei bisericeşti, au îndrăznit a se arata drept făptaşii unor tulburări demne de a fi condamnate“.
Mai mult, Simion Bărnuţiu, Dumitru Boer, Simion Crainic au fost consideraţi pericole ale păcii obşteşti şi ale tihnei acestei dieceze, precum şi duşmani ai clerului greco-catolic. A fost motivul invocat de Consistoriu pentru „degradarea şi ştergerea pentru totdeauna de pe lista clerului diecezei greco-catolice de Făgăraş şi despărţiţi şi tăiaţi de ea, aidoma unor membre putrede de un trup sănătos”. În studiul citat găsim şi o relatare despre poziţia lui Ioan Lemeni faţă de mişcările revoluţionare cu caracter social şi naţional, care i-au cuprins pe românii din Transilvania în anii 1848-1849, o avem de la protopopul greco-catolic de la Roşia Montană, Simion Balint. „Aşa eu miercuri după Paşti şi plecai la Blaşiu, dară persecuţiunile din partea Guberniului şi din partea episcopului în contra mea erau nespuse. Aşe sâmbătă, înainte de Duminica Tomii, aflându-mă în Blaşiu pe la orele 9 dimineaţa în casa fratelui Pumnul veni un popă, Todor numit, care îmi admână de la episcopul Lemeni a cărui epistolă era aceasta (o am şi eu în origine)“, povesteşte Simion Balint.
Protopoul prezintă şi o epistolă pe care ar fi primit-o de la Lemeni, datat 17 aprilie 1848: „FIULE, Primind această scrisoare porneşte din Blasiu, că bine ai ştiut porunca şi deputaţilor, încă le-am spus să nu vie, dacă nu s-a aplecat la părintescul sfat, vom vedea ce va urma. Iubire-i tale ca la preot îi poruncesc şi de nu te vei pleca poruncii, iregular te voi socoti şi atunci ca oprit de funcţie vei fi sub jurisdicţia FISCULUI de COMITAT“, se spune în epistolă. Că a dat ascultare sau nu Balint poruncii Episcopului, aflăm tot din relatarea sa. „Aşe fusei silit în aceiaşi zi, la 11 ore, a ieşi din Blasiu. M-am dus în Ciufud, de acolo la Tiur unde am îndemnat poporul a merge la Blaşiu pe ziua următoare, iară duminica dimineaţa la 4 ore, după o înţelegere cu Eliseu Armatu care venise la mine noaptea din Mănărade de la Bărnuţiu, precum şi cu Pumnul şi cu Grindeanu, eu am plecat pe satele de la Secaş: Ohaba, Beşinău, Teu, Vingard şi Ghirbom iar pe la ora 8, oamenii plecară din aceste sate la Blasiu.”
Momentele ce au urmat în legătură cu Ioan Lemeni sunt redate astfel în cartea „Avram Iancu”, scrisă de Ioan Ranca: „După ce ieşiră din biserică, oratorii începură iarăşi a ţine învăţături poporului. Un cleric din Seminarul Blajului, Vasile Nobili, nici nu apucase să se dezbrace de veşmintele cele albe în care ministrase la servirea cea sfântă, ci ieşind din biserică începu în veşmântul cel alb a ţine între entuziasmul poporului, cuvântare însufleţitoare către popor.
Tribunii înconjurau pe popor şi-i spuneau să nu asculte de aceia care-l mână acasă, aceia nu sunt binevoitori ai românilor.
Episcopul care încă ieşind din biserică plecase către curte comitat de canonici şi făcându-le loc poporul, de la calea jumătate către curte se întoarse îndărăt şi pofti să vorbească la popor, tot de pe piatra bisericii. Un tribun provocă pe popor ca să asculte pe episcop. Episcopul îşi începuse cuvântul aşa: «Fraţilor. Mulţi zic că eu ţin cu domnii ţării (…)». Atunci poporul zâmbind îi întrerupse vorbirea zicând: «Ştim bine că ţineţi cu domnii ţării(…)».
Poporul la ruga tribunului, iarăşi lăsă la vorbire pe episcop. Episcopul continuă: «Dară eu părintele vostru sufletesc, vă iubesc pe voi, fiilor, şi din iubire către voi vă rog ascultaţi-mă şi vă duceţi acasă, – poporul murmura – tinerii care vă învaţă pe voi şi vă iubesc pe voi, dar ei sunt tineri şi greşesc; iară voi aduceţi-vă aminte de cuvintele Sfintei Scripturi ce zice: toată puterea este de la Dumnezeu, şi care nu se supune mai marilor, lui Dumnezeu nu se supune».
Atunci numitul tribun observă pe episcop: «Domnule episcop, astăzi cel ce nu ascultă pe popor, nu ascultă pe Dummnezeu». Mai spuse că după ce învăţăturile către popor curg într-un spirit atât de loial şi paşnic, şi purtarea poporului e atât de exemplară, conducătorii şi poporul nu află nici o cauză întemeiată pentru care să se despartă.
În acest înţeles vorbiră şi Iancu şi Buteanu. Poporul îi aplaudă pe toţi trei, iar pe episcop nu-l lăsară la vorbă pe lângă toată ruga tribunilor ci-i rugară pe aceştea după nume – că-i cunoştea – ca să-i înveţe dânşii. Aşa episcopul se depărtă din mijlocul poporului.” „Dar foarte păgubitor i-a fost conflictul cu Simion Bărnuţiu şi alţi intelectuali ai vremii, care l-au învinuit pentru atitudinea din timpul Revoluţiei din 1848, când episcopul s-a pronunţat în favoarea unirii Transilvaniei cu Ungaria, lucru de care n-a fost străin nici Andrei Şaguna.
Lui Lemeni însă nu i s-a iertat proclamaţia din 9/21 octombrie 1848 dată în acest scop, împotriva chemării la luptă contra răsculaţilor unguri adresată de generalul Puchner“, se spune în lucrarea „Catolicism şi Ortodoxie Românească – scurt istoric al Bisericii Române Unite” Implicarea lui Bărnuţiu în evenimentele de la 1848 Pe Simion Bărnuţiu îl regăsim în centrul evenimentelor din anul revoluţionar 1848.
Din studiul „Manifestele lui Simion Bărnuţiu“ aflăm că, în seara zilei de 24 martie 1848, fruntaşul ardelean îi dicta colegului său, Ioan Puşcariu, primul manifest al Revoluţiei române intitulat „Fraţi români”.
Documentul formula, încă de atunci, principiul fundamental după care se va călăuzi Revoluţia română, şi anume, emanciparea naţională: „Naţia română nu mai poate fi roabă ungurilor, secuilor şi saşilor, limba noastră trebuie să aibă cinste cuviincioasă înaintea statului şi a legilor…Naţionalitatea noastră trebuie să se recunoască şi să se asigureze“, se spunea în manifest.
Tot Bărnuţiu a rostit, în 2 mai 1848, în Catedrala Blajului, discursul politic ce avea ca idei principale: ştergerea iobăgiei şi proclamarea independenţei naţiunii române. După înfrângerea Revoluţiei, conducătorii români sunt nevoiţi să fugă din Transilvania. Este şi cazul lui Bărnuţiu care va „colinda“ prin Constantinopol, Viena, Pavia, oraş italian în care îşi ia şi doctoratul în Drept. Ulterior, se întoarce la Iaşi, unde primeşte un post de profesor la fosta Academie Mihăileană. Din 1860, trece la Facultatea de Drept, unde predă dreptul roman, dreptul natural, privat şi public, logica şi filozofia. Este răpus de boală, în ianuarie 1864. Pe monumentul ridicat mai târziu pe mormântul său din satul natal, Bocşa Română(judeţul Sălaj), sunt scrise cuvintele: Libertate, Frăţietate, Egalitate, Naţionalitate.
sursat: adev.ro

Lasati un comentariu