25 octombrie 1944. Frații iarăși împreună!

• publicat la: 25 October 2021
25 octombrie 1944. Frații iarăși împreună!
.
Zăbranic negru ne-a învăluit la acel sfâşietor sfârşit de August 1940 când, prin sfatul celor fărădelege, dela Viena, Ardealul nostru drag a fost sfârticat.
Trăsnet din senin a fost ştirea radiodifuzată ce vestia consumarea crimei. N’a fost însă suflet de Român în adâncurile căruia să nu fi ars vie flacăra nădejdii că ticăloşia săvârşită de închinătorii principiului barbar: Macht geht vor Recht ( = Forţa primează dreptul) e numai un vis urît, chinuitor, dar trecător.
Și iată, visul urît a trecut.
Comunicatul  special al Marelui Stat Major, din 25 Octomvrie  e răspicat: „In Transilvania de Nord-Vest, trupele române de sub comanda generalului de corp de armată Avramescu Gh., au ocupat oraşele Carei şi Satu-Mare, după care au depăşit frontiera româno-maghiară, desrobind astfel întreaga Transilvanie”.
Cetim şi recitim acest comunicat, cu inimi calde şi cu lucirile bucuriei în ochi: Ştirea e adevărată; Ardealul întreg e desrobit.
Doamne, slavă Ţie!
Cum am aşteptat clipa fericită când să auzim vestea cea mare şi bună!
Şi Dumnezeul părinţilor noştri s’a milostivit de noi şi, în sfârşit a adus-o.
E mare prinosul de jertfa sângelui oferit pentru isbânda secerată: Peste 1500 ofiţeri, 1400 subofiţeri şi 62.000 trupă, morţi, răniţi şi dispăruţi.
Dar acest prinos n’a fost înzadar: e preţul descătuşării fraţilor şi a scăpării lor din împilare.
Glasul pătimirii lor pătrunsese până la noi: ştiam că-s înjugaţi să are şi să grape, în loc de vite, ţarini de-ale asupritorilor; n’a fost pentru noi taină că erau târîţi la munci sâlnice, slab îmbrăcaţi şi flămânzi; că le-au fost dărîmate biserici, închise şcoli; că graiul lor era prigonit şi huiduit; că li-se pregătia un regim de exterminare.
Am ştiut, dar n’am putut să ne strigăm pân’ la ceruri durerea şi indignarea, pentrucă o cârmuire slugarnică ne ţinea căluşul în gură. Dictatorii sunt toţi la fel: Plini de sine înşişi, violenţi, scurt văzători. In nefastul consiliu de coroană din noaptea de 29—30 August 1940, glasul mărunţeilor sclivisiţi şi a sfetnicilor gata oricând să cădelniţeze Căpetenia pătimaşă, a înăbuşit energicul şi demnul protest al d. Iuliu Maniu, al mitrop. Nicolescu, şi încă al câtorva, cari au spus-o sus şi tare că odiosul dictat dela Viena trebue respins cu toată hotărirea și cu orice risc, dat fiind că e de preferit o
înfrîngere în luptă, decât o retragere ruşinoasă şi pierderea unei provincii fără o lovitură de tun (cum precizase d. Iuliu Maniu în acel consiliu de coroană). – După care au urmat cele știute, și cele ce se vor mai ști de aici încolo.
Vinovaţii de acest Calvar prilejit de o seamă de vanitoşi cocoţaţi la trepte ce nu erau pentru puterile lor, îşi vor primi pedeapsa. Ii vor judeca alţii, nu noi, aici.
Cum tot alţii vor trage la răspundere şi pe străinii ce au năpăstuit pe ai noştri în răstimpul celor patru ani de robie. Noi nu urâm pe nimeni.
Românul nici nu-i în stare de ură. Îmi aduc aminte de vorba unei bătrânice din Sâncelul de lângă Blaj: îndată după cotropirea Ardealului de Nord s’a întâmplat, într’o după amiază de sărbătoare, să-mi dau în vorbă cu o bunicuţă din satul pomenit.
M’a întrebat ce mai ştiu de pe la Românii apucaţi pe mâna duşmanilor, şi ce cred eu că are să mai fie?
I-am spus ce ştiam şi ce  gândiam, adăogând că toate îşi vor avea răsplata cuvenită, la soroc ce nu poate fi departe. „Românul ţine minte. O să le întoarcă celor răi răutăţile cu vârf şi îndesat”. Cugetam că icoana unei dreptăţi violent răsbunate va mulţumi pe bătrână. Dar n’a fost aşa.
M’a privit îngândurată: „Ungurii s’au purtat păcătos cu ai noştri. Noi însă nu le-om plăti Ia fel, pentru că pe noi nu ne Iasă firea noastră”.
Aşa este: pe Românul necorupt de ideologii străine de sufletul neamului său nu-l lasă firea să se preteze la nedreptate şi la sălbătăcie.
Aşa şi acum: deşi ne sângeră inima pentru câte şi cât am suferit, şi încă ignobil, dela rătăciţi de-ai noştri, şi dela străini vrăşmaşi, şi deşi păstrăm în cutele conştiinţei noastre pomenirea unor ameninţări ca aceea, în 1932, a deputatului ungur Urmanezy Nandor: „Slovacii, panslavii, Daco-Romanii vor trebui să dispară de pe teritorul maghiar”, noi, de data asta, ne oprim asupra fericirii momentului, ne strângem fraţii într’o larg îmbrăţişare, şi le zicem: Dumnezeu v’a adus din nou la sânul Patriei mame, dela care aţi fost smulşi samavolnic şi barbar!
Fie binecuvântat acest ceas!
De-acum toţi fiii Bisericei Române Unite suntem iarăşi împreună. Zările sunt încă înroşite de flăcările incendiului aprins de alţii, nu de noi.
Se va limpezi însă tăria, şi vom clădi mai departe, umăr la umăr, măreaţa capodoperă a neamului nostru.
Suferinţele îndurate ne-au călit şi ne-au înţelepţit. Despărţirea sâlnică n’a făcut decât să vădiască și mai bine cât de mare binecuvântare-i să fie fraţii împreună. Toţi fraţii. Toţi cei de-o limbă şi de-un sânge, cari cu vremea o să fie şi de-o lege cu toţii.
Căci aşa vrea Dumnezeu, şi aşa pretind şi interesele de neam latin, urzit pe fond de disciplină şi claritate.
Câtu-i pentru străini, nu Ie vrem pieirea. Ţinem la cuvântul rostit de d. Iuliu Maniu la
1 Decemvrie 1918: „Poporul Român e prea nobil, pentru a nu aprecia înţeleptul proverb care spune: Nu face altuia, ceeace nu vrei să-ţi fie făcut ţie. Noi vroim să fim fericiţi, dar vroim ca şi alţi locuitori ai ţării noastre să fie la fel. Noi am învăţat dintr’o crudă experienţă ce însemnează a sta în jug, şi nu voim să ne facem vinovaţi de nedreptatea pe care am suferit-o noi în decursul secolelor”.
Fireşte că nu dorim dragoste cu sila.
Cui îi place mai mult sub alt ceriu şi între alţi stăpânitori de ţară, slobod este să se ducă unde-l mână inima.
Bucuros îi stăm şi noi într’ajutor să-şi facă voia. Noi însă aici stăm, aici vrem să muncim şi să murim, pentrucă aici — şi numai aici — noi nis acasă.
Grigore Dascalu
_______________________
Sursa:
“Unirea”, 28 octombrie 1944
Ovidiu Vaida

Lasati un comentariu