Ungaria hortystă a vrut Ardealul pământ românesc acum 82 de ani

• publicat la: 17 august 2022
Ungaria hortystă a vrut Ardealul pământ românesc acum 82 de ani

La 16 august 1940 începeau tratativele româno-ungare de la Turnu Severin, al căror eșec avea să deschidă calea Dictatului de la Viena din 30 august, cunoscut și ca Al doilea arbitraj de la Viena – act internațional impus de Germania nazistă și Italia fascistă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial sub titlul de “arbitraj”, prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate (43.492 km²) din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste. În urma primului Dictat de la Viena (2 noiembrie 1938), Ungaria horthystă obținuse o porțiune din Slovacia, iar la mijlocul lunii martie 1939 ocupase Ucraina Subcarpatică (Rutenia) autonomă …regiunea Transcarpatia de astăzi din Ucraina. Ungaria dorea, printr-o politică revizionistă, să obțină și celelalte teritorii – în special Transilvania – pe care le pierduse în urma înfrângerii din Primul Război Mondial, prin Tratatul de la Trianon.

“În iunie 1940, la o săptămână după capitularea Franței, Uniunea Sovietică a transmis României două ultimatumuri, prin care cerea evacuarea imediată și necondiționată a Basarabiei (fostă parte a Imperiului Rus între 1812-1917, care se unise cu România în 1918) și a Bucovinei de Nord. Somația sovietică se baza pe anexa secretă expansionistă a pactului de neagresiune germano-sovietic semnat la 23 august 1939 (Pactul Ribbentrop-Molotov). Guvernul român, pe fundalul conjuncturii internaționale nefavorabile intereselor (suveranității) României, a cedat presiunilor sovietice și germane.” Cedările teritoriale românești au fost facilitate de starea de derută determinată de presiunile externe și de incapacitatea guvernului condus de Ion Gigurtu și a cercurilor conducătoare românești de a angaja acțiuni politice ferme, de a organiza măsuri de apărare națională.

Lipsa de curaj a regelui Carol al II-lea, faptul că a evitat un contact direct cu Hitler, deși se impunea o expunere personală, au întărit convingerea cancelarului nazist că regele României nu va întreprinde măsuri de împotrivire hotărâte, ci va consimți treptat la toate pretențiile revizioniste formulate. “La 15 iulie 1940, Hitler îi adresează regelui Carol o scrisoare cu caracter ultimativ, avertizând asupra «gravelor primejdii la care s-ar expune dacă nu ar da curs cererii sale» de a începe tratative cu Ungaria și Bulgaria în vederea revizuirii frontierelor. Ion Gigurtu a declarat la radio că România trebuie să facă sacrificii teritoriale pentru a justifica orientarea sa progermană și aderarea totală a României la Axa Berlin-Roma. La 26 iulie 1940, la întâlnirea cu Hitler, de la Berghof, Gigurtu a remis scrisoarea de răspuns a regelui Carol II, prin care acesta accepta cererea Germaniei de a se începe tratative.”

Negocierile prin intermediul reprezentanților Germaniei și Italiei au început la 16 august 1940, la Turnu Severin. “Delegația română era condusă de Valer Pop (1892-1958), fost ministru al Justiției în guvernul Iorga și fost ministru al Industriei și Comerțului în guvernele Tătărescu, ardelean de origine, considerat un specialist în problemele Transilvaniei. Delegația maghiară era condusă de către András Hory (1883-1971), ardelean și el, născut la Cluj, diplomat de carieră și coleg cu Valer Pop la Facultatea de Drept din Cluj.

“Prima propunere a delegației ungare de rezolvare a diferendului dintre cele două țări a provocat stupoarea și indignarea reprezentanților români. Ungurii cereau, nici mai mult, nici mai puțin, decât un teritoriu de 69.000 de km², cu o populație de 3,9 milioane de locuitori, dintre care 2,2 milioane erau români și doar 1,2 milioane maghiari. Practic, din întreaga Transilvanie, României îi mai rămâneau județele Făgăraș, Sibiu, o parte din Târnava, un colț din județul Alba, dar fără Alba Iulia, județul Hunedoara și Banatul.” În plus, generalul Corneliu Dragalina, expertul militar al delegației noastre, atrăgea atenția într-un memoriu că frontiera propusă de Ungaria era foarte avantajoasă pentru aceasta din punct de vedere militar, forțele maghiare având posibilitatea să cucerească rapid Banatul și Țara Făgărașului în cazul unui conflict.

Germania era însă interesată să păstreze pacea în regiune, deoarece avea nevoie de exporturile acestor țări pentru necesitățile de război. Miniștrii de Externe ai României (Mihail Manoilescu) și Ungariei au fost convocați la 29 august la Viena, unde ministrul de Externe german, Ribbentrop, a impus părților preacceptarea necondiționată a arbitrajului germano-italian, care avea să devină cel de-Al doilea arbitraj (Dictat) de la Viena.

În dimineața zilei de 30 august 1940, Consiliul de Coroană convocat de regele Carol al II-lea a admis arbitrajul cu majoritate de voturi, în schimbul garantării de către Germania și Italia a noilor granițe. Trasarea noii frontiere a fost supervizată personal de Hitler, interesat de regiunea petroliferă a Prahovei, astfel că noua graniță ajungea la doar câteva zeci de km de ea. Miniștrii de Externe al Germaniei, Joachim von Ribbentrop, și cel al Italiei, Galeazzo Ciano, au comunicat separat decizia lor delegațiilor din România și Ungaria la 30 august 1940, în Palatul Belvedere din Viena.

“Din nefericire, ne-a lipsit atunci omul politic care să aibă abilitatea sau inteligența să înțeleagă ce carte importantă în jocul diplomatic și geostrategic îl reprezintă petrolul românesc și faptul că Reichul nu era interesat în dezmembrarea României, tocmai de aceea Hitler intervenise la Budapesta și la Sofia, pentru a tempera ardoarea războinică a vecinilor noștri.”

Lucrările conferinței de la Turnu Severin au fost reluate pe 24 august doar ca să se constate completul dezacord existent între cele două părți: ,,Ungurii voiau teritorii, românii, schimb de populații”.

Informați despre ruperea tratativelor, Regele Carol al II-lea, Gigurtu și Manoilescu, de comun acord, i-au cerut lui Valer Pop să-i propună lui András Hory reluarea discuțiilor pe 28 august, atunci când partea română avea să vină și cu o hartă care să ilustreze concepția etnică a guvernului român.

Aceste noi instrucțiuni echivalau practic cu acceptarea punctului de vedere horthyst, fapt inacceptabil pentru Valer Pop, care cere ministrului să-l înlocuiască din fruntea delegației. La rândul său, generalul Dragalina, considerând că cedările de teritoriu sunt «absolut incompatibile» cu punctul său de vedere, cere să fie înlocuit din delegație.”

În cursul zilei de 30 august 1940, cei doi miniștri de Externe ai Axei, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano, în prezența delegației României, compusă din Mihail Manoilescu, V. Pop, cât și a celei ungare, formată din Csaky Istvan și Teleky Pall, au comunicat hotărârea lor, prin care România este obligată să cedeze Ungariei un teritoriu în suprafață de 43.492 kmp, cu o populație de 2.267.000 locuitori, din care peste 1.300.000 de români. Trasarea noii frontiere a fost supervizată personal de Hitler, interesat de regiunea petroliferă a Prahovei, astfel că noua graniță ajungea la doar câteva zeci de km de ea. Miniștrii de Externe al Germaniei, Joachim von Ribbentrop, și cel al Italiei, Galeazzo Ciano, au comunicat separat decizia lor delegațiilor din România și Ungaria la 30 august 1940, în Palatul Belvedere din Viena.

La 15 septembrie 1941, exact la un an după punerea în aplicare a actului de tristă amintire, Dictatul de la Viena a fost declarat nul de drept de către Guvernul României. La o analiză atentă, Ministrul Afacerilor Străine, Mihai Antonescu, a constatat că Ungaria nu și-a respectat obligațiile asumate la 30 august 1940. Acestea prevedeau respectarea tuturor drepturilor etnicilor români din nord-vestul Transilvaniei și respectarea armistițiilor de presă. Conform acestora, atât statul ungar, cât și cel român se angajau să nu declanșeze atacuri prin intermediul presei și radioului. Dacă România s-a conformat, Ungaria a declanșat campanii fulminante de defăimare a guvernului român și de intimidare a etnicilor români din teritoriul ocupat.

Nu doar că românii din nord-vestul Ardealului au fost discriminați, dar, începând cu septembrie 1940, s-a trecut la asuprirea lor fizică, fiind cunoscute celebrele masacre din județul Sălaj, de exemplu. Guvernul român a avut chiar prea multă răbdare.

Pe parcursul unui an întreg a atras atenția Budapestei, Comisiei mixte de control, dar și guvernelor german și italian asupra nerespectării și încălcării flagrante de către Ungaria a prevederilor arbitrajului de la Viena. Neprimind răspuns, la 15 septembrie 1941, ministrul Mihai Antonescu declară caduc arbitrajul cu pricina, adică nul din punct de vedere juridic, nul, conform dreptului internațional. Începând de atunci, Ungaria nu mai avea niciun drept (inclusiv din punctul de vedere revizionist, forțat impus) asupra nord-vestului Transilvaniei.

Cu atât mai mult cu cât guvernele german și italian nu au combătut niciun moment decizia guvernului de la București. E adevărat că nici nu au aprobat-o oficial, dar în diplomație tăcerea e o formă de răspuns. Opinia publică din Germania, Italia și Elveția a salutat inițiativa României. Ungaria horthystă își încălcase de bună voie angajamentele asumate la 30 august 1940 prin semnătura ministrului Csáky.

Imediat după declararea caducității, Ministerul Afacerilor Străine a constituit o comisie de oameni de știință, în frunte cu Silviu Dragomir, C.C. Giurescu și, alături de numeroși diplomați (Brutus Coste, Nicolae Lahovary etc.), a declanșat operațiunea de contrapropagandă împotriva revizionismului maghiar pe plan mondial.

Așa că redobândirea ulterioară a nord-vestului Transilvaniei nu e doar un merit al lui Petru Groza, ci și al acestei comisii. Ceea ce făcuse guvernul Groza era un fel de “schimb”: renunțarea la “pretențiile” asupra Basarabiei și nordului Bucovinei, pentru redobândirea nord-vestului Transilvaniei. Cei care au aplaudat actul lui Petru Groza au aplaudat și renunțarea la Basarabia și la nordul Bucovinei.

Scriem ca să nu se uite!

sursa cuvantul-liber.ro

(Surse: Historia, Wikipedia, Dumitru Paraschiv, Aurică Simion, https://glasul.info/, ș.a.)

MARIANA CRISTESCU

Lasati un comentariu