Pagina principala / Eveniment / Filmul „Avram Iancu împotriva imperiului” ajunge și la Carei

Filmul „Avram Iancu împotriva imperiului” ajunge și la Carei

Casa de Cultură Carei a reușit să rețină numele corect al filmului care îl are ca personaj principal pe Avram Iancu, film în care e vorba de lupta împotriva unui imperiu nu al unor imperii.

Documentarul „Avram Iancu împotriva imperiului”, recent lansat va putea fi vizionat la Teatrul Municipal Carei, miercuri, 27 martie 2024, după următorul program:

ora 10.00 – programare obligatorie,

ora 12.00 – programare obligatorie,

ora 18.00 – fără programare (intrarea în ordinea sosirii).

Preț bilet: 25 lei. Biletele se găsesc la biroul Centrului Cultural Carei.

Filmul a rulat deja peste tot în județ doar la Carei s-a tot amânat proiecția lui.

Pentru conformitate, pentru că informațiile oferite de Casa de Cultură nu sunt adevărate pe alocuri, vă oferim câteva detalii despre Revoluția română din 1848-1849 atunci când românii luptau împotriva armatelor maghiare nu a răsculaților maghiari cum greșit se specifică. Pentru că românii cereau drepturi egale cu celelalte nații deci maghiarii și sașii beneficiau de toate drepturile  nu era nevoie să se răscoale.

Parafrazând contemporanii ”Simion Bărnuțiu a fost mintea, iar Iancu sabia revoluției” de la 1848/1849. Totuși, realitatea și condiția lui Avram Iancu în cadrul mișcării de eliberare națională și socială a românilor din anii revoluției a fost mult mai complexă și mai importantă. Încă din primăvara lui 1848, Avram Iancu s-a afirmat ca un comandant de oști și un conducător lucid și pragmatic al românilor din Ardeal cuprinși între plăcile tectonice ale revoluției maghiare și reacțiunii austriece. Avram Iancu, încă din iunie 1848 s-a impus în fața Comitetului Național de la Sibiu reproșându-i că stă prea mult ”la discuții”, iar el merge în munți să ”facă revoluție”. Văzând cum acționează cumplitele ”tribunalele de sânge” maghiare, care au trimis circa 40.000 de țărani români la moarte și xenofobia guvernului de la Pesta al lui L. Kossuth, care în propria îngâmfare era orbit în refuzul de acordare de drepturi naționale și liberale românilor din Ardeal, Avram Iancu a fost cel mai pragmatic dintre liderii români de atunci, care a înțeles imediat că o alianță cu revoluționarii lui Kossuth este imposibilă. El cunoștea acest lucru și pe propria piele, fiind urmărit cu ferocitate de jandarmii unguri și comisarii guvernului Kossuth pentru a fi arestat. A scăpat datorită lucidității sale și cunoașterii bine a geografiei locurilor și având sprijinul unei rețele de țărani sau intelectuali rurali români. De asemenea, Avram Iancu a înțeles că guvernul austriac și împăratul nu vor fi în stare să oprească revoluția lui Kossuth, iar generalul Puchner, un ofițer egoist și limitat, nu va reuși să-i apere pe românii amenințați de furia armiei conduse de mercenarul polonez J. Bem. Așa că Avram Iancu din ”lagărul militar” din Câmpeni foarte bine organizat militar la începutul lunii septembrie se pregătește să plece spre a treia adunare românească de la Blaj. Liderii comitatului unguresc îl trimit pe pretorul Carol Meșter să-i spună că ei anulează ordinul de arestare ca ”agitator și trădător de țară”, dar să nu meargă la adunarea de la Blaj. Avram Iancu s-a uitat în tăcere la el, poate și cu milă, apoi către cei 6000 de lăncieri și glotași moți strigâ celebrul îndemn, care a intrat în istorie: ”No, hai” . (Horia Ursu, Avram Iancu, Ed. Tineretului, București, 1966, p. 112). Acest îndemn era în spiritul lui Iancu, un om destul de taciturn, dar cu voință de acțiune pentru dreptatea și libertatea poporului. Sunt cunoscute celebrele sale furii când vedea români nedreptătiți de străini. Comisarul guvernului de la Pesta, Nicolae Vay urla ca din gură de șarpe că va trimite 6000 de secui și patru tunuri să împrăștie adunarea de la Blaj anunțată prin chemarea Comitetului Național Român, coordonat de ideologul Simion Bărnuțiu. Țăranii români, care nu doreau recrutarea în armata maghiară și să mai fie iobagi la nobilii maghiari protejați de guvernul Kossuth, s-au îndreptat masiv către Blaj, unde au ajuns să fie circa 60 de mii. Erau furioși după ce la Mihalț au fost uciși 13 români, iar la Luna 20 de țărani nevinovați. Pe 21 septembrie în mijlocul acestei adunări sosește Avram Iancu în fruntea a 6000 de moți bine organizați și înarmați spre surprindera ofițerilor împărătești. Avram Iancu în stilul său direct urcă la tribună îmbrăcat în haine țărănești și cu cămașă orășenească, la gât cu lavalieră, iar la brâu cu două pistoale, și susține cunoscutul său discurs foarte scurt și extrem de penetrant: ”Pretențiile noastre sunt sfinte, precum e sfântă dreptatea și noi românii vom fi gata a le apăra cu orice preț”. Apoi spre încântarea celor prezenți, Avram Iancu își scoate pistoalele de la cingătoarea-brâu și trage focuri de armă în sus. Semnalul de luptă pentru apărarea drepturilor și libertăților națiunii române din Ardeal era clar, ca și calea armată de a le obține.

În zilele de 25 – 26 septembrie 1848, adunarea națională de la Blaj concepe un „Memoriu al poporului român din Transilvania” către parlamentul de la Viena considerat mai liberal decât curtea de la Viena. Românii ardeleni cer o „federație”, adică o „uniune a popoarelor libere”. Ei cer ca și românii din Principate să fie uniți cu românii din Ardeal în această federație de popoare din imperiul austriac liberalizat. Această idee „daco-română” a fost insuflată participanților de la Blaj de către revoluționarii munteni refugiați aici, dar și de către generalul muntean Gheorghe Magheru, care dorea să-și unească armata sa din Oltenia cu cea a lui Avram Iancu din Apuseni. După cereri sociale, politice și economice, adunarea de la Blaj aprobă două hotărâri care sunt ireconciliabile cu guvernul șovin al lui L. Kossuth: înființarea gărzii naționale române și respingerea uniunii Transilvaniei cu Ungariei, care s-a făcut fără ca românii să fie întrebați. Procesul-verbal al adunării de la Blaj e semant de cei în vârstă și apoi de tinerii revoluționari Laurian, Axente, Ioan Pipoșiu, Jovian Brad, Vasile Tămaș, în frunte cu Avram Iancu, recunoscut ca comandantul militar al românilor ardeleni. Comitetul Național Român într-o scrisoare-apel la 17 octombrie 1848 propune „scularea generală” și organizarea armată a poporului român, deoarece ”fără rânduială, nu poate fi unire, nu poate fi biruiță”. Trupele de țărani se formează pe ”turme” de 150 -200 de oameni înșirate în ofensivă pe „două rânduri” în vederea suținerii atacului. Sunt înarmați cu furci, lănci, puști și coase. În 19 octombrie 1848, Simion Bărnuțiu, ca lider al Comitetului Național Român dă a doua proclamație prin care se organizează armata românilor ardeleni după sistemul legiunilor romane. Pentru prima dată românii din Ardeal au un for politic conducător și o armată organizată. Pe fondul înfrângerilor rușinoase ale ofițerilor austrieci față de armatele revoluționare maghiare, românii creează o armată bine organizată, de sine stătătoare, care va ține piept generalului J. Bem și ofițerilor armatei revoluționare a lui Kossuth. (Ștefan Pascu, Avram Iancu, Ed. Meridiane, București, p. 111-120). Baronul Vay după ce încercase să mituiască fără succes pe liderii tinerilor români își dă seamă că situația guvernului maghiar e gravă în Ardeal. La Blaj când l-a privit cu o privire rece și tăioasă Avram Iancu, comisarul Vay s-a speriat și nu a mai avut curajul să încerce să-l mituiască pe Crăișorul Munților. Dacă ar fi încercat nu ar mai fi scăpat cu viață din mâna Iancului. Vay incită 6000 de secui să atace trupele imperiale ale generalului austriac Urban, care suferă înfrângeri succesive în diverse localități, mai puțin la Târgu Mureș. În focul luptelor se ia decizia în mersul evenimentelor sângeroase ca Avram Iancu să devină ministru de război de facto al Comitetului Național Român, un adevărat guvern al românilor din Ardeal. Iancu este rcunoscut de suflarea armată românească din Ardeal ca și comandantul militar al armatei Comitetului Național Român, iar țăranii înarmați îl numeau „ghinărar”, adică general. Istoriografia română nu a subliniat impotanța lui Iancu ca ministru de război și comandant al armatei române în acea etapă a revoluției române, poate că Crăișorul din modestie se numea doar „prefect al Legiunii Auraria Gemina”. Comitetul Național Român funcționa ca un guvern al românilor, care avea ca ministru de război în funcție și comandant al armatei române pe Avram Iancu. Liderii români recunoașteau Curtea de la Viena, dar acționau în Ardeal ca guvern al românilor de sine stătător. De aceea lui Avram Iancu ca destoinic comandant militar i-a fost greu să asculte de comanda colonelului austriac Losenau în atacurile de la Huedin și Ciucea împotriva honvezilor maghiari din noiembrie/decembrie 1848. Mai mult, Avram Iancu datorită ofițerului de legătură austriac Francisc Ivanovici, un perfid spion imperial ca să-l supravegheze, pierde luptele de la Traniș și Vișag. (Silviu Dragomir, Avram Iancu. O viață de erou, Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, p. 186 -189). Avram Iancu realizează că doar pe cont propriu va câștiga luptele cu armatele maghiare și retrăgându-se la Câmpeni își reorganziează armata de moți, țărani și intelectuali, care devine invicibilă în următoarea perioadă ianuarie – august 1849. Austriecii în iarna lui 1849 sunt împrăștiați de oștile maghiare, mai ales de cele ale generalului Bem. Austriecii fug ca lașii în Țara Românească și vor reveni mai târziu cu rușii, iar Comitetul Național Român după ocuparea Sibiului în martie 1849 se retrage peste munți în Muntenia. Doar Avram Iancu și-a dus mai departe cu succes misiunea de ministru de război și comandant militar în „republica de pe plaiuri” din „cetatea munților”, administrând și apărând o țară liberă românească în Transilvania după sute de ani de asuprire străină. Care a fost cheia succesului militar al lui Avram Iancu, pe lângă abnegația, entuziasmul și patriotismul țăranilor și intectualilor români ardeleni? Organizarea după modelul militar roman a fost una dintre cheile succesului militar a lui Avram Iancu împotriva unui general mercenar încercat ca J. Bem și a ofițerilor maghiari militari de profesie.