Poftiți la teatru: Maidanul cu dragoste

„Sătmăreanul” George Mihail Zamfirescu (sătmărean măcar pentru că acum exact 100 de ani a înființat în Satu Mare „Societatea pentru teatrul și cultura românească”) a fost un Caragiale tandru și trist. În „Maidanul cu dragoste” ne arată – plin de empatie – imaginea nefardată, sau fardată prost de o mână nedibace, cu cosmetice uscate, într-o oglindă spartă, a sărăciei, simplității și efemerității umane… Ne dezvăluie tainele unei specii ciudate de oameni: țăranii rătăciți în migrațiune sau bejenie la marginile marilor orașe, rămași – nici cai, nici măgari – înțepeniți între carul cu boi și tramvaiul electric, cu papucii pe pragul clasei, care nu mai bagă gunoiul sub preș, ci sub carpete cu motive orientale și care trec bariera periferiei doar ca să meargă la muncă, dar nu s-ar întoarce, pentru nimic în lume, la coarnele plugului, pentru că – zic ei: „am dat vieții un dos de palmă peste gură!”.

Și totuși în această lume mizeră și fără orizont există credință, reguli de onoare, urme de înțelepciune și – mai ales – speranța că măcar copiii, adolescenții, nevinovații – neatinși încă de virusul renunțării – vor evada dincolo de barierele mahalalei. Din păcate, mahalaua orizontală de acum 90 de ani (romanul apare în 1933), fără vârfuri, ca un cer greu, căzut peste cocioabele fără etaj, din care nu poți să-ți ridici nici capul nici soarta, a „evoluat” într-o mahala verticală și, mai ales, interioară… Ba chiar într-o mahala virtuală, la un „like” distanță de o lume corect alfabetizată și cu unghiile sufletului curate… Dâmbovița – altfel un râu respectabil, cu o peșteră drăguță și o vale interesantă – a devenit, din cauza oamenilor, expresia superficialității și a lipsei de cuvânt…

În ce ne privește, am încercat să ne facem datoria de epigoni și am alcătuit, din cele peste 500 de pagini ale romanului, o oră și un pic de viață scenică personajelor din „Maidanul cu dragoste”