S-au scurs 86 de ani de la tratativele româno-ungare ce au dus la Dictatul de la Viena din 30 august 1940
Intre 16 şi 24 august 1940, au avut loc tratative româno-ungare la Turnu Severin, în cadrul cărora delegaţia maghiară cerea alipirea la Ungaria horthystă a mai mult de jumătate din suprafaţa Transilvaniei iar delegaţia română susţinea doar principiul schimbului de populaţii. Tratativele au eşuat.
Eșecul acestora, previzibil, a dus la Dictatul de la Viena din 30 august 1940.
Alesandru Dutu
Iulie-august 1940. Germania nu oferă nicio șansă României!
15 august 1940. Hitler: ,,Mai devreme sau mai târziu – şi probabil într-un timp foarte scurt – rezultatul ar putea fi chiar distrugerea României“.
După ce presase guvernul român să accepte cererile sovietice privind Basarabia și nordul Bucovinei, Germania a reluat presiunile și amenințările (iulie-august 1940) pentru ca Executivul de la București să accepte și cererile Ungariei și Bulgariei, în ceea ce privește Transilvania și Cadrilaterul.
• 4 iulie 1940. Hitler cere lui Wilhelm Fabricius, ministru german în România, să afle dacă regele Carol al II-lea „ar fi dispus, în cazul că s-ar ivi necesitatea, să înceapă negocieri cu aceste ţări (Ungaria și Bulgaria – n.n.) în problema revizuirilor teritoriale“.
• 6 iulie 1940. Wilhelm Fabricius îl înştinţează pe Joachim von Ribbentrop, ministrul de Externe german, că Mihail Manoilescu, ministrul Afacerilor Străine, l-a informat că regele Carol al II-lea a acceptat „comunicarea Führer-ului, şi că în deplin acord cu guvernul român declară că acceptă iniţierea negocierilor cu guvernul ungar în problema Transilvaniei“.
Acceptul regelui român privind preconizatele tratative cu vecinii erau condiţionate de următoarele trei condiţii: „a) Hitler personal să influenţeze pe unguri şi pe bulgari în sensul ca aceştia să nu formuleze pretenţii dincolo de cadrul dreptăţii noastre naţionale; b) în soluţiile care s-ar adopta să nu fie încălcat principiul etnic; c) baza tratativelor să fie schimbul de populaţie realizabil într-un anumit timp“.
• 15 iulie 1940. Hitler răspunde lui Carol al II-lea că există două posibilităţi pentru „a preîntâmpina pericolele care provoacă nelinişte atât Majestăţii Voastre, cât şi întregii Românii: 1) abolirea tactică, adică încercarea de a salva ceea ce se mai poate salva printr-o adaptate abilă la situaţiile ce se vor ivi; 2) metoda unei hotărâri fundamentale pentru a căuta o soluţie finală şi aplicarea ei în practică, chiar cu riscul unor sacrificii“.
Füher-ul atrage atenţia că „orice încercare de a evita pericolele care ameninţă ţara dvs. prin manevre tactice de orice fel trebuie să fie şi va fi sortită eşecului. Mai devreme sau mai târziu – şi probabil într-un timp foarte scurt – rezultatul ar putea fi chiar distrugerea României“ şi recomandă împăcarea „de bunăcredinţă cu Ungaria şi Bulgaria“.
În situaţia în Carol al II-lea ar fi crezut că „acordarea unor concesii uneia dintre aceste două ţări se va putea crea o dezbinare dintre ele, lucru ce ar uşura rezistenţa în faţa celei de-a doua“ nu se putea realiza decât „cel mult un câştig temporar de timp“.
În situaţia în care „nu va exista posibilitatea unei înţelegeri pașnice între România, Ungaria şi Bulgaria, se înţelege de la sine că Germania ar putea anunţa că de acum încolo nu va mai manifesta niciun interes faţă de dezvoltarea ulterioară a evenimentelor din sud–estul Europei“.
• 26 iulie 1940. În cadrul întâlnirii avute, în Germania, cu Ion Gigurtu, prim-ministru roman, şi Mihail Manoilescu, Joachim von Ribbentrop, apreciază că cererile revizioniste ungare şi bulgare erau „cu totul justificate”, propune „negocieri directe“ româno-ungare şi declară că altfel „consecinţele ar putea fi deosebit de serioase“. Ion Gigurtu declară că va încerca să rezolve problema „pe formula revizuirii frontierei, plus un schimb de populaţie“, solicitînd din partea Germaniei garantarea frontierelor, ajutor economic şi în armament.
• 31 iulie 1940. Întors de la Berlin, Wilhelm Fabricius prezintă ministrului român al Afacerilor Străine o foiţă de hârtie, de culoare verde, cu următorul text: „Führer-ul socoteşte retrocedarea Dobrogei de sud în graniţa de la 1913, inclusiv Silistra şi Balcicul, ca o soluţie extraordinar de loială şi de dreaptă, care trebuie acceptată pur şi simplu; el însuşi a dat bulgarilor sfatul să nu pretindă mai mult, aşa ca să nu intre într-un sistem de târguieli cu românii“.
2 august 1940. Subsecretarul de stat Ernest Weuiszacker cere lui Alexandru Romalo ca România să înceapă și să finalizeze cât mai curând tratative directe cu Ungaria și Bulgaria. Presiuni asemănătoare face, la București, și Manfred von Killinger.
3 august 1940. Wilhelm Fabricius sugerează lui Mihail Manoilescu să înceapă ,,a spune poporului adevărul”.
• 19 august 1940. În urma întreruperii tratativelor româno-ungare (începute la 16 august la Turnu Severin și eșuate apoi), Wilhelm Fabricius comunică lui Mihail Manoilescu că ,,Berlinul refuză să arbitreze și invită cele două părți (România și Ungaria – n.n.) să se înțeleagă singure”.
21 august 1940. Întrebat de către Joachim von Ribbentrop care este poziția sa în ceea ce privește noua frontiera româno-ungară, Wilhelm Fabricius propune desprinderea de România unei regiuni de frontieră, locuită în majoritate de maghiari(?). Considerând acest teritoriu prea mic, ministrul de Externe german adaugă Clujul. La insistențele lui Carl Clodius a fost inclusă și regiunea secuiască. Decizia finală avea să fie luată de Hitler.
• 23 august 1940. Wilhelm Fabricius declară lui Mihail Manoilescu că pentru România pot exista două soluții: una minimală – cedarea a circa 21 000 kmp (fără județul Arad) și alta maximală – circa 27 000 kmp (inclusiv județul Arad). Românii răspund că ambele soluții sunt exagerate.
• 26 august 1940. Joachim von Ribbentrop telefonează lui Galeazzo Ciano și-i propune să convoace la Viena pe miniștrii Afacerilor Străine român și ungar și ,,să le dea sfaturile amicale ale Axei în vederea găsirii unei soluții”, oferta trebuind a fi însoțită și de un ,,avertisment”: ,,cel ce nu acceptă sfatul ia asupra sa întreaga responsabilitate a consecințelor viitoare”. Cu acceptul lui Benito Mussolini, ministrul Italian de Externe acceptă. * Hitler ordonă ca în trei zile să fie pregătite trupe germane care să ocupe zona petroliferă de la Ploiești ,,în cazul eșecului noilor încercări de mediere politică”.
• 27 august 1940. Joachim von Ribbentrop și Galeazo Cioano prezintă lui Hitler propunerile privind teritoriul românesc care urma să fie atribuit Ungariei. Se decide să nu se ducă ducă convorbiri cu niciuna din cele două delegații, ci ,,la un moment dat, să se supună părților română și ungară o hartă comună germano-italiană, cu linia de demarcație stabilită, care să nu mai constituie un subiect de discuție”.
,,Trebuie să impresionăm deci România și Ungaria – a declarant Hitler – cu urmările grave pe care le-ar avea pentru ele persistența într-o atitudine intransigent. Trebuie să li se arate limpede că un conflict ar fi în dezavantajul ambelor țări și că Germania și Italia își vor apăra în orice caz interesele, dacă va fi cazul. Este deci oportun pentru ambele țări să accepte compromisul. Ungaria trebuie să accepte efectiv orice compromis deoarece nu ar obține nimic prin propriile ei eforturi, ci datorează satisfacerea revendicărilor ei exclusive fascismului și național-șovinismului.
României trebuie să i se arate limpede că un compromis cu Ungaria înseamnă totuși salvarea unui teritoriu național, care, la urma urmelor, este încă destul de mare”. Prin urmare, conducătorii de la Berlin au decis să țină România și Ungaria ca ,,două bucăți de fier incandescente și de a le modela în interesul Germaniei”, așa cum avea să recunoască Joachim von Ribbentrop.
În final, s-a decis să nu se ducă convorbiri cu niciuna dintre cele două delegații, ci ,,la un moment dat, să se supună părților română și ungară o hartă comună germane-italiană, cu linia de demarcație stabilită, care să nu mai constituie un subiect de discuție”.
Odată stabilită procedura, Joachim von Ribbentrop și Galeazo Ciano au împachetat harta și s-au deplasat, în seara zilei, la Viena.
11 august 1940. Guvernul ungar este mulţumit de răspunsul guvernului român, prin care acesta a acceptat oportunitatea ,,deplasării de frontieră”, în cadrul schimbului de populaţie!
După ce la 7 august 1940 guvernul ungar înaintase guvernului român un Aide-mémoire prin care cerea soluţionarea ,,problemelor teritoriale” şi după ce guvernul român răspunsese la 10 august, tot printr-un Aide-mémoire, că aprecia ca fiind oportună ,,deplasarea de frontieră” (pentru a mări ,,spaţiul vital” al statelor care au de repatriat în cadrul lor teritorial conaţionali care s-ar afla în cadrul teritorial al unui alt stat”), guvernul ungar răspunde, printr-un nou document, relevând ,,spiritul de realitate” (?!?) al guvernului român şi făcând cunoscut că va delimita ,,printr-o nouă linie de frontieră” spaţiul vital al Ungariei. Mai precis va face cunoscut teritoriul pe care îl revendica de la România.
• ,,Guvernul ungar se felicită de a fi avut încredere în bunăvoinţa guvernului român în vederea reglementării cel mai repede cu putinţă a problemelor teritoriale existente între cele două state…
Spiritul de realitate al guvernului român se manifestă în mod concludent în fraza de Aide-mémoire-ul român din 10 august, care zice între altele: «deplasarea de frontieră nu poate fi oportună decât în măsura în care poate mări spaţiul vital al statelor etc.».
De altfel, acesta este scopul pe care îl urmăreşte Aide-mémoire-ul guvernului ungar din 7 august. Este însă o dovadă istorică că e vorba de un adevărat spaţiu vital pe care guvernul ungar îşi va îngădui să-l delimiteze printr-o nouă linie de frontieră, care, după părerea sa, va fi potrivită de a asigura pacea şi amiciţia durabilă dintre Ungaria şi România…
Guvernul ungar împărtăşeşte şi punctul de vedere al guvernului român că trebuie aşezate cele două state ale noastre în situaţia de a fi cât mai omogene din punct de vedere etnic, cuprinzând în limitele frontierelor lor cel mai mare număr posibil de naţionali.
Guvernul ungar este fericit de a fi de acord cu guvernul român de a face să înainteze negocierile şi se grăbeşte a numi pe delegatul său în persoana Excelenţei Sale domnul Andrei Hory, consilier intim regal ungar, trimis extraordinar şi ministru plenipoteniar, care va fi însoţit de un ofiţer de stat major ungar”.
Ion Aluneanu
Avram Iancu
Fundatia Werdnig Hoffman Carei