Pagina principala / Opinii / Diplomație sau prostie?

Diplomație sau prostie?

Dragi Feciori tomnatici,
m-am „deșteptat” cu fața la cearșaf și m-am întrebat: m-am prostit sau ăștia mă iau drept idiot?
Și mi-am amintit de Liceul Militar „Ștefan cel Mare” cu ora de istorie, când îl ascultam pe prof. Anghel Popa recitând din Apus de soare. Atunci, în 1971, clasa noastră a fost la Putna unde am serbat Centenarul – Congresului studenților români de pretutindeni din 1871. Și nu am uitat finalul din Delavrancea: „Moldova nu este a Mea, nu este a Voastră, ci a urmașilor, urmașilor Voștri! În veci Amin!”
Ieri, 23 septembrie 2026 am avut un coșmar: l-am, auzit pe președintele Nicușor Dan cuvântând la ONU așa: „Tara mea…”, am reascultat zicerea asta și m-am întrebat asta e diplomație ori vorbitorul e dus…
Dar, spre dimineață gândul mi s-a așezat. Mai anii trecuți am auzit „guvernul meu…” și i-a mers navetistului președinte Klaus Werner Iohannis. Apoi „alegerile mele…”, anulate în împrejurări care încă stârnesc controverse, dar au mers și astea. Acuma auzim la cel mai înalt for diplomatic: „Țara mea…”. Cum adică România nu mai este țara noastră? Hai, zi și tu camarade cum stă treaba…
Dacă vorbitorul spune în engleză my country, formula poate fi perfect uzuală. Dar dacă o redăm ca „țara mea”, întrebarea noastră legitimă este: ce raport exprimă posesivul „mea”?

Pentru un șef de stat republican, România nu este proprietatea președintelui. Constituțional, suveranitatea aparține poporului român, iar președintele exercită funcția de reprezentare a statului. Așadar, în limbaj politic românesc, diferența dintre: „România…” – statul; „România noastră…” – comunitatea națională; „țara mea…” – raport personal, posesiv, nu este lipsită de nuanță.
Pentru că zice Nicușor Dan „România este alături de…” – foarte bine. Dar când va fi alături de români? Un stat poate fi alături de aliați, organizații, cauze și parteneri internaționali – și trebuie să-și urmărească interesele prin aceste relații.

Dar reprezentarea externă are, în ultimă instanță, și o responsabilitate față de cetățenii statului pe care îi reprezintă. Diplomația nu începe cu „țara mea”. Diplomația începe cu „poporul pe care îl reprezint”.
Iar lecția lui Ștefan cel Mare din Apus de soare rămâne extraordinar de actuală tocmai pentru că desființează posesia personală asupra țării: „Moldova nu este a mea, nu este a voastră, ci a urmașilor, urmașilor voștri!” „Țara mea” sau „țara noastră”? Nu ridicăm problema ca să-l condamnăm pe omul care a rostit-o, ci ca să punem întrebarea pe masă: Cine este „alături” de cine? Statul de aliați? Președintele de stat? Sau statul de cetățenii săi?
Dragi „feciorii tomnatici” decideți voi dacă am auzit o simplă formulă diplomatică sau dacă, în această epocă a pronumelor posesive, ar trebui să ne amintim cu toții de „urmașii, urmașilor voștri”.
Colonel dr. Constantin Moșincat,
Oradea, 24.09 2026