Pagina principala / Istoric / Trei poveşti uitate despre Ion I.C. Brătianu

Trei poveşti uitate despre Ion I.C. Brătianu

Motto: „De cele mai multe ori, vinovăţia cea mare nu e a celui ce a făcut, ci a celui ce n-a împiedicat” (Nicolae Iorga)

Ţara mea îmi pare a fi foarte vulnerabilă în interior prin revenirea în prim-plan a acţiunilor planificate de partidele maghiare împotriva statului naţional unitar român, pe fondul neimplicării factorilor politici. Chiar o bună parte a forţelor politice sunt părtaşe prin acord politic cu această vulnerabilizare din interior a României, prin poziţia pasivă faţă de aceste acţiuni.

Cum spectrul politic românesc este lipsit de prezenţa unui lider politic veritabil, am ales să amintesc trei poveşti uitate despre Ion I.C. Brătianu. Sunt trei poveşti uitate, trei întâmplări din istoria noastră a primilor 30 de ani ai secolului trecut. Prima dintre ele, în ordine cronologică, este tăinută de manuale şi cărţi, dar s-a păstrat în memoria celor care le-au trăit. Este vorba de situaţia României din primăvara anului 1918, când, deşi Ion I.C. Brătianu nu avea guvernarea, cele întâmplate atunci au avut desigur şi consimţământul său politic şi mai ales uman. Tot efortul său început în toamna anului 1918, politic şi diplomatic, nu ar fi fost posibil fără reuşita unei solidarităţi sufleteşti unice în istoria noastră.

Marile împliniri sunt în primul rând sufleteşti. De aici se pleacă. Atunci când o dorinţă se regăseşte în alegerea unanimă a unei naţiuni, ea se manifestă cu o asemenea forţă încât politicul este eclipsat şi întotdeauna depăşit de întâmplări. Deoarece timpul sufletului este altfel valorizat de istorie, iar în Balcani pe “îngeri nu-i întrece nimeni la iuţeală”, a spus scriitorul sârb Milorad Pavič. Din astfel de nemărturisite idealuri se nasc proiecţii de viitor. Iar în spatele lor se desfăşoară extraordinare forţe de coeziune socială şi de solidaritate naţională. Decembrie 1918 a fost, dincolo de masca politică rezistentă în istorie, şi o altă poveste, rar întâlnită în istoria noastră.

Şi iată această primă poveste uitată. Într-o ţară învinsă şi retrasă din război prin capitularea din februarie 1918, trupele de ocupaţie au fost anulate doar în câteva zile de noiembrie, ale aceluiaşi an. Generalii noştri au avut o strategie senzaţională. Oficial au demobilizat trupele. A fost o armată aparent demobilizată deoarece soldaţii şi subofiţerii nu au fost lăsaţi la vatră, ci au fost trimişi să lucreze pământul ca muncitori sezonieri. Ocupantului german i s-a argumentat că trebuia adunată recolta pentru a întreţine şi trupele austro-germane. Românii, oamenii simpli, au ştiut şi au păstrat această taină. La decizia statului major, izolat şi sub controlul trupelor de ocupaţie, această armată ascunsă vreme de opt luni a apărut pe neaşteptate mobilizându-se în mai puţin de o săptămână, după revocarea tratatulului de pace din februarie1918, niciodată ratificat de regele Ferdinand cel Loial. A fost o armată care a apărut pe neaşteptate în preajma trupelor de ocupaţie, care au fost astfel neutralizate, iar frontul din 1916 a fost recuperat în mai puţin de două săptămâni. Aşa au fost posibile recuperarea Transilvaniei şi distrugerea Republicii sovietice ungare conduse de Bela Kun. Armata română a fost în toamna anului 1918 singura forţă militară organizată în preajma unor imperii aflate în destrămare. A fost singurul pol de stabilitate din Europa Orientală într-o vreme când în Europa se volatilizau trei mari imperii: rus, german şi austro-ungar.

Mobilizarea armatei române de la începutul lunii noiembrie 1918 a fost unică în istoria Primului Război Mondial. A fost o solidaritate fără precedent între elita politică, cu adevărat aristocratică, şi celelalte structuri ale societăţii româneşti, care au coabitat câteva luni, stingându-se barierele de cultură şi mentalitate. Atunci, cu toţii au fost români. În istorie se întâmplă. Şi noi, cei de astăzi, mai simţim uneori că ne-am pierdut solidaritatea, care ne-ar fi putut salva din haosul dirijat, oferit de saltimbancii politici, întru rutinarea şi prostirea naţiunii.

La aproape o sută de ani, viaţa noastră este mai dezbinată ca oricând. Trăim crepuscular, sărăcia s-a prăbuşit până şi ea în interior, a devenit cenuşie şi mizericioasă. În acest peisaj, chipurile oamenilor au pierdut candoarea sufletelor vii, iar supravieţuirea pare definitiv abandonată. Sărăcia progresivă care se extinde în multe straturi sociale se manifestă şi prin demoralizare faţă de propriul viitor, iar multitudinea problemelor sociale urcă în progresie geometrică pe scala indiferenţei oficiale.

Ion I.C. Brătianu şi anii de şcoală ai unul licean

Revenirea armatei române la Bucureşti în noiembrie 1918

 

Această a doua întâmplare s-a petrecut cu aproape trei luni înainte de dispariţia marelui politician. Era în luna mai 1927, când Ion.I.C. Brătianu era prim-ministru. El a vizitat atunci Colegiul „Sf.Sava” din Bucureşti. A dorit să vorbească celor tineri, din cursul superior al licelui. A vrut să viziteze şi să cunoască fiecare clasă a acestui ciclu gimnazial. Iar unul dintre elevii de atunci îşi mai aminteşte, la peste 70 de ani distanţă, această neaşteptată vizită. Este vorba de medicul Şerban Milcoveanu, trecut şi el între timp în celălalt hotar al acestei lumi. Dar care era atmosfera de şcoală a unui liceean interbelic al Colegiului naţional „Sf.Sava”? Milcoveanu povesteşte:

„Toţi profesorii ne iubeau, erau foarte devotaţi copiilor şi copiii îi adorau pe profesori. Ţin minte că liceul l-am început la Slatina, la «Radu Greceanu» şi aveam ca director pe profesorul de geografie Traian Biju, mare personalitate, iar ca profesor de istorie pe Daniel Mirodot. Viaţa din provincie era patriarhală. Învăţam tot timpul şi singurul lucru mai deosebit erau meciurile de fotbal, veneau echipe… singura noastră distracţie erau meciurile de fotbal. Dar nu participam decât ca spectator.

În anii ’20 la început era o sărăcie îngrozitoare! Ţin minte că ostaşii din Slatina, trei regimente, erau în opinci. Defilau de 10 mai tot aşa. Prima defilare a fost în 1922. Eram în clasa I de liceu şi ne-a încolonat directorul Traian Biju şi am defilat şi noi în faţa miniştrilor de la Bucureşti. După ce am defilat ne-au dus în coloană şi ne-au aşezat la picioarele tribunei. A urmat armata. Au defilat şi veteranii de la 1877. Erau mulţi în cârje, cu decoraţii, zdrenţuroşi. Ni s-a strigat să salutăm «sfintele noastre zdrenţe»! Şi toţi copiii ne-am ridicat şi am îngenuncheat: «trec sfintele noastre zdrenţe»! Era un mare entuziasm patriotic.

Apoi îmi amintesc când a venit la Slatina George Enescu. Elevii din clasele a VII-a şi a VIII-a de liceu, mai mari decât noi, după concert, l-au luat pe Enescu pe braţe şi l-au dus pe străzi, aşa în aer. Se întâmpla în 1923. Apoi îmi amintesc că a venit şi regina Maria, pentru că s-a ridicat o statuie pentru Ecaterina Teodoroiu. Regina a venit într-un automobil de culoare argintie iar noi copiii am crezut că este făcut din argint. Regina Maria era în estradă iar noi copiii, cu lume multă, eram adunaţi în jurul statuii. A fost un moment de linişte iar eu am făcut ceva. Aveam un aparat de fotografiat oferit de bunicul meu de la Bucureşti, profesorul Severeanu. Din proprie iniţiativă am ieşit din rând, am venit în faţa reginei Maria, am pus trepiedul, aparatul şi m-am aşezat la picioarele reginei Maria. Nu a zis nimic, s-a uitat la mine şi m-am fotografiat la picioarele ei.

Era mare sărăcie. Sărăcia a mers până în 1926-1927. Dar era un entuziasm extraordinar. Toată lumea era cu regele Ferdinand, cu regina Maria…

În mai 1927 a venit pedagogul liceului ţipând la noi să intrăm în clase că este inspecţie mare. De fapt, Ionel I.C. Brătianu sărbătorea cu foştii colegi 40 de ani de la absolvirea liceului. Directorul Liceului «Sf.Sava», Ştefan Pop, l-a rugat să intre în clasele cursului superior şi să vorbească elevilor. Asta era inspecţia. Eu eram chestorul clasei pentru că eram premiant şi când au intrat în clasă Ionel I.C. Brătianu, alături de directorul liceului şi profesorul de istorie, eu am dat raportul că suntem clasa a VI-a. Iar Brătianu a venit la catedră şi ne-a ţinut un discurs de 3-4 fraze, dar care mi-au rămas în cap: «Opt sute de ani am avut idealul pe orizontală să ne strângem cu toţii laolaltă în aceeaşi patrie. Am aceasta realizat în 1918. Acuma avem idealuri de construire pe verticală, pentru ca prin cultură şi civilizaţie să justificăm în faţa omenirii şi a istoriei posesia acestui pământ. De aceea sunteţi dumneavoastră la şcoală ca să învăţaţi şi apoi să creaţi cultură şi civilizaţie!». Mi-a rămas în cap. Şi asta a spus-o în toate clasele, din cursul superior.”¹

Frumoasă pildă pentru cei tineri, în comparaţie cu aceea a unui alt lider politic de azi, care îi trimite pe adolescenţi să facă tinichigerie, iar pe cei licenţiaţi îi îndeamnă să-şi părăsească ţara!

Profesorul Francisc Rainer şi naţional-liberalii

Paradă militară condusă de regele Ferdinand al României cel Loial, în faţa Arcului de Triumf din Bucureşti (Prima versiune). Imagine de la începutul anilor ’20

Următoarea poveste s-a întâmplat la aproape trei ani de la dispariţia lui Ion I.C. Brătianu. Dar are cumva legătură cu el. Este vorba de alegerea pe care a făcut-o unul dintre marii noştri savanţi, creator de metodă şi de şcoală, profesorul universitar Francisc Josif Rainer. Cine a fost însă Rainer?

Francisc Iosif Rainer (1875-1944) a fost un eminent profesor de Anatomie, antropolog de prestigiu internaţional. După finalizarea celor dintâi monografii de teren din lume, realizate asupra populaţiei de la Nereju, Fundul Moldovei şi Drăguş, alături de sociologul Dimitrie Gusti, profesorul Rainera prezentat publicului larg opiniile sale cu privire la problema varietăţii raselor umane. Francisc Rainer dezvoltă printr-o metodă interdisplinară de prezentare un excurs sintetic, limpede şi atrăgător, folosindu-se de demonstraţiile biologiei şi antropologiei – potrivit cu nivelul de cunoştinţe de la acea dată, ce corespund în mare cercetărilor actuale – pentru a confirma fenomenul istoric. În epocă, această metodă de argumentare sintetică a unui subiect căpătase renumele de „rainerism”. Metoda raineriană constă într-un demers interdisciplinar de a realiza un excurs sintetic ce pleacă de la biologie şi antropologie pentru a explica un fenomen istoric. Francisc Rainer a fost un evoluţionist convins. Pentru el, omul era într-o continuă corelare cu mediul înconjurător, iar rasele sau tipurile antropologice constituiau răspunsul fondului genetic ce se traducea în expresie fenotipică la integrări în mediu şi realizate în timp. Nu concepea înţelegerea fiinţei umane decât în completarea sa bio-psiho-socială. Considera că „orice concepţie a vieţii izvorâtă numai din biologie e subumană, dar nici o concepţie a vieţii nu trebuie să fie în contradicţie cu biologia” – concepţie de avangardă, nici astăzi bine înţeleasă, dar clar susţinută de cercetările de genetică moleculară, de neuro-endocrinologie, de paleo-antropologia şi antropologia zilelor noastre. Francisc Josif Rainer a revoluţionat anatomia pe care o considera „ştiinţa formei vii”.

Francisc Rainer nu a făcut politică. A stat departe de ea, însă nu a fost deloc pasiv faţă de suferinţele societăţii în care a trăit. Rainer a fost, totuşi, un om cu vederi de stânga, fiind un colaborator apropiat al lui Constantin Stere, înainte de 1914. Profesorul Rainer a semnat în aprilie 1944, alături de alţi intelectuali şi profesori universitari ai vremii, o scrisoare publică adresată mareşalului Ion Antomescu, pentru a opri distrugerea României într-un război care nu ne reprezenta; o scrisoare iniţiată altfel de PCR.

Rainer însă a fost întotdeauna ataşat de valorile morale, de gesturile sincere şi binefăcătoare poporului român şi de aceea a luat mereu atitudine împotriva direcţiilor pe care le considera a fi greşit orientate. De aceea, deşi a avut un ataşament constant faţă de vederile de stânga, a scris câteva rânduri unui lider al partidului naţional liberal.

continuare in cotidianul.ro