Autentificare • Abonati-va

Ziua tobelor sau cronica unei bucurii anunţate

• publicat la: 20 martie 2010

Şuruburi, clame, cineluri, stative nichelate şi scaune rotative. Genţi rotunde, mari, foarte mari sau obişnuite. O sală de mese, ca oricare alta, într-un restaurant, în care meniul zilei încă se simte în aer. Şapte băieţi calmi, cu mişcări lente, parcă în stare de hipnoză. Toţi au mănuşi şi fiecare ştie ce are de făcut. Nu e mai mult de ora 17.00, e vineri şi genţile acelea ciudate, ce aduc, suprapuse, cu un uriaş tort, încep să se golească. Din haosul iniţial, cei şapte, formează două seturi de tobe. Apar cablurile, se instalează bannere, microfoane, un mixer cu mai multe butoane ca părul din cap. Scena e pregătită, să vină publicul! Începe Ziua Tobelor – Big Drum Day, întâlnirea „tobarilor” careieni.

Ia-ţi un toboşar ca lumea şi ai o jumătate de formaţie, sună cel mai banal loc comun al muzicii. Dar ce te faci, când, dintr-o dată, ai şapte, la un loc, toţi pregătiţi să interpreteze ceva? Cel mai probabil îţi cumperi o bere, faci trei cruci în cerul gurii, te aşezi rapid la masa rezervată şi îţi spui în gând că eşti printre cei norocoşi. Dacă eşti meloman, pe deasupra, dacă poţi să faci diferenţa între un fus şi un premier, dacă o dată în viaţă ai ascultat şi altceva în afară de Marius Moga şi petreci, măcar 30 de minute pe zi, pentru a încărca ipodul cu ultimul album Gorillaz, cu puţin Frank Zappa, şi un unplugged Pearl Jam, e posibil să începi cele mai fericite trei ore ale vieţii.

Seara a deschisă de o decernare de diplome, care te încurcă puţin. Alooo, îţi vine să urli! Iar o dăm cu festivisme răsuflate! Aşteptaţi să vă laud eu, nu o faceţi între voi! Îţi revii rapid, însă, e doar turul de onoare pentru foştii profesori, ridicatul pălăriei în faţa celor care au tras tare, cândva, ca băieţii aia şapte, pregătiţi de cântare, să existe. Pentru ca tu şi ceilalţi, parcă prea mulţi şi peste aşteptările tale, să poată aplauda primul „tobar”. Semn că în muzică respectul încă există.

Aşteptarea e spartă de Marius Georgescu. Băiatul ăsta înalt şi subţirel, pare că a greşit instrumentul. Ce naiba să cauţi la 15 ani, la întâlnirea tobarilor, îţi şopteşte interiorul invidios, după doar primele lovituri. Iar ceea ce urmează te lasă cu gura căscată. Îţi roteşti capul după mâinile lui şi i le numeri, pentru că par minim patru. Juniorul e foarte concentrat şi atent, dar emoţiile îl ajută. Primele aplauze îl destind, iar în momentul în care îl vezi zâmbind şi găsind şi un răgaz pentru a-şi aranja ochelarii, în timp ce bate, devine clar: e seara unor fanatici. A unor obsedaţi, profesionişti. Oare aşa o fi început şi Mike Portnoy, nebunul de Danny Carey? Dar oare mai contează?

Marius e schimbat de Sandor. Binder Sandor, studentul pe care îl ştii, pentru că împinge şi trage după el Noir, Crew şi Koan, trupele acelea după care mor fetele îmbrăcate în negru, băieţii cu teniş şi baticuri arabe. La doar 19 ani, pare un pic cam matur. Momentul lui e ceva mai elaborat. Semn că adolescenţa e pe terminate, iar Nirvana a fost înlocuită cu Muse, Tool şi Pink Floyd, pentru Nick Mason. Nu e dornic să impresioneze neapărat, ci mai degrabă să arate că tobele însmeană mult mai mult decât ar crede cei mai mulţi. Poliritmie, măsuri compuse. Un recital solid!

Szuz Pop Alex începe abrupt. Odată cu el creşte şi media de vârstă. Are 23 de ani, a început la 9 ani, şi a trecut prin destule formaţii ca să ajungă acum într-una de jazz fusion, cu un excelent nume: One Minute Band (Oradea). Pune accentul pe viteză. O fii un „fast-drummer”, un John Bonham careian rătăcit pe meleaguri bihorene, sau e primul semn al diferenţelor dintre generaţii?

Următorul solist îţi crează şi prima dilemă. Barba şi părul lui te pun pe gânduri. O fii Tomas Haake? Te ajută prezentatorii şi apoi memoria: Gindele Gabor, Voices of Silence, Konock Out, dar mai ales Psycho Symphony. La ce să te ştepţi de la tobarul unei trupe de metal psihedelic progresiv? Să rupă tobele? Să creeze psihoze, transe, sau să le traiască el? Până la urmă se ajunge la ceva din ambele. Acest domn de 34 de ani, care a început să bată la tobe prin 1991, de unul singur, ca mai apoi să treacă şi pe la câteva cursuri, e fascinant. Vrăjeşte. Chiar are stil, vizibil şi pentru neiniţiaţi. Vâzându-l şi ascultându-l îţi vin în minte toate cele: sincopare, tehnică, filmuleţele şi concertele cu cei mai mari: Buddy Rich, Neil Peart, Tony Royster, Dave Weckl. Unde să mai pui că nu e singur? Alături de el, într-un duet al tizilor, Gindele Zoltan – Deity şi Mortuary – un adevărat băiat rău, dacă poţi să spui asta despre cineva care a împlinit 32 de ani, 100% autodidact, tatuat din cap până în picioare. Până acum cunoştinţele te-au ajutat, dar din moemntul în care cei doi o rup în solouri îţi aminteşti de Pavarotti, care spunea că nu e nevoie de minte ca să asculţi muzica!

Szucs Jozsef, profesorul lui Marius, al lui Sandor şi al lui Alex, tobarul de la In Extenso, referentul Casei de Cultură, unde predă muzică pentru vreo 100 şi ceva de copii, are o mare responsabilitate în beţe. Ca organizator, ca profesor, ca şi gazdă! Tricoul său alb se asortează cu „bateriile” lăptoase. Şi în numai câteva secunde, cam cât ţi-a trebuit ţie să îţi aprinzi ţigara, domnul profesor devine una cu instrumentul. Normal că nu seamănă cu nimic din ce a fost până acum. Jozsi nu are amploarea spectaculoasă a gesturilor lui Gabor şi nici nervul lui Zoltan. Dar sunetul tobelor lui preaiau ceva din soundul celor ce l-au precedat. E precis, elaborat şi rapid. Cu siguranţă s-a pregătit, dar cine nu a făcut-o în această seară! Încheie cum a început, lejer şi calm, cu mulţumirea de sine pe care ţi-o dau doar succesele. Reuşitele unui recital şi organizarea unei întâlniri greu de uitat. Dar mai ales de scos din urechi.

Minunăţia de seară o încheie Cserey Csaba. „Csabcsi” ne i-a pe sus şi ne poartă prin istorie. Muzica e timp sonor, scria Cioran, iar ritmurile lui Csabcsi pornesc din preistorie şi se se reîntorc în zilele noastre. Lipsa de ritm creează dezichilibru. Aşa că respiri cu el, te mişti cu el şi exişti prin ceea ce îţi oferă. Cine nu se joacă nu e om deplin. Seara e pe terminate, dar nu ai vrea să pleci!

Pentru cei şapte băieţi, urmează pusul mănuşilor, împachetatul în cutiile ciudate şi întoarcerea în sala de repetiţii. Pentru noi, ceilalţi, a şi început numărătoarea inversă până la următoarea Zi a Tobelor.