Pagina principala / Opinii / Cum și-au batut joc băncile de clienții buni – varianta românească a crizei

Cum și-au batut joc băncile de clienții buni – varianta românească a crizei

O lovitură de două miliarde de euro: cum au transferat băncile din România aproape întreaga povară a crizei pe spatele clienţilor bun-platnici.

Se întâmpla acum mai bine trei ani, într‑o dimineaţă de iulie, când Violeta Vasilioglu (37 de ani) s‑a dus la bancă să semneze actele. Era aproape convinsă că luase o decizie bună. Specialist în resurse umane la o companie privată din Bucureşti, Violeta considerase că îşi făcuse bine calculele. Având venituri peste medie, rata lunară pe care urma să o plătească la bancă pentru apartamentul cu trei camere pe care voia să‑l cumpere, circa 540 de euro pe lună, era la acea vreme relativ similară cu nivelul unei chirii. Soţul ei, care lucra la o companie IT, câştiga şi el bine, iar dobânda oferită de bancă părea avantajoasă. E drept, veştile care veneau din New York, centrul financiar al lumii, ar fi putut să‑i dea de gândit. Peste Ocean, preţurile caselor se prăbuşeau, oamenii erau arun­caţi în stradă pentru că nu‑şi mai puteau plăti ipotecile, câteva bănci dădeau faliment. Dar distanţa dintre Wall Street şi Drumul Taberei, cartierul în care îşi găsise locuinţa, este atât de mare încât era greu să anticipezi ceea ce nici măcar guvernatorul Băncii Naţionale şi preşe­din­tele României n‑au reuşit s‑o facă.

Criza pe care Isărescu n‑a văzut‑o.

Dacă ar fi fost să se bazeze doar pe declaraţiile guvernatorului BNR, de exemplu, Violeta n‑ar fi avut motive să‑şi facă mari griji.

Mugur Isărescu declara public în martie 2008, deci cu circa patru luni înainte ca femeia să ia creditul de la bancă, că economia românească are forţa de a creşte cu 5–6 procente în următorii şapte ani şi că în următorii doi‑trei ani creditele în lei vor scădea cam până la acelaşi nivel cu cel din Uniunea Europeană. Nici măcar prăbuşirea colosului financiar Lehman Brothers, în septembrie 2008, nu a părut să‑i schimbe guvernatorului perspectiva. În cadrul unui discurs rostit în faţa Parlamentului în octombrie 2008, Isărescu – care se află în fruntea Băncii Naţionale de peste 19 ani, fiind cel mai longeviv guvernator al unei bănci centrale din lume – spunea că criza care se profila la Orizont nu va afecta direct România şi că impactul turbulenţelor de pe pieţele financiare ale lumii va fi limitat. Dar la începutul lui 2009, când a deschis acasă plicul primit de la BCR, banca de la care luase creditul, Violeta şi‑a dat seama că e ceva putred şi în România. Banca o anunţa că noua rată pe care urma să o plătească era de 760 de euro. Iniţial, a crezut că e vorba de o greşeală. Mai târziu, însă, când banca i‑a majorat din nou dobânda, iar rata lunară pe care o avea de plătit a ajuns la 945 de euro, şi‑a dat seama că aşa nu se mai poate. De aici, dintr‑un apartament din Drumul Taberei, dar şi prin intermediul altor clienţi ai băncilor – cel mai cunoscut e cazul lui Marian Toma –, avea să se aprindă scânteia „revoltei“ împotriva băncilor. După marile scandaluri financiare ale anilor 1990–2000 (Caritas, SAFI, FNI), o nouă mulţime îşi cerea drepturile. Şi, mai ales, banii! Cum s‑a ajuns aici?

Întrecerea socialistă a băncilor.

Ne aducem aminte cu toţii, România anilor 2006–2008 era una în care economia „duduia“. Creşteri economice susţinute an după an şi perspective extrem de optimiste. Acesta a fost şi motivul pentru care unul dintre cele mai puternice grupuri bancare europene, austriecii de la Erste, n‑a ratat ocazia de a investi în România prin preluarea celei mai mari bănci de la noi, BCR. În schimbul a 3,75 miliarde de euro, Erste a devenit acţionar majoritar la BCR şi s‑a pus pe treabă. „Erste s‑a uitat la piaţa românească şi a ajuns la concluzia că nivelul de trai va creşte, vor fi investiţii, oamenii vor dori să‑şi crească nivelul de viaţă. A fost o proiecţie economică logică pentru perioada respectivă“ – îşi aduce aminte astăzi un „insider“, o persoană care are o poziţie importantă într‑o bancă austriacă din România şi care a acceptat să vorbească doar „neoficial“ pe această temă. Zi după zi, lună după lună, oamenii vedeau cum locul alimentarei, librăriei sau magazinului de încălţăminte de pe bulevard este luat de o bancă. În locul vânzătoarei adesea plictisite de la magazin găseau acum funcţionarul îmbrăcat la patru ace şi care te întâmpina cu un zâmbet larg: „Bună ziua, doriţi un credit? Vă rog, luaţi loc! Avem o ofertă foarte bună pentru dumneavoastră!“ Şi ofertele curgeau pe bandă rulantă. „Era o adevărată întrecere socialistă între băncile de retail. Sigur, campionul a fost şi este BCR, iar un al doilea campion este Volksbank“ – explică avocatul Gheorghe Piperea, cel care reprezintă astăzi clienţii în procesele deschise de aceştia împotriva băncilor. Cu buletinul în buzunar, oamenii au dat buzna în sucursalele băncilor, de unde intrau direct la Altex, Domo sau Flamingo, marii retaileri de electronice şi alte articole de uz casnic. De acolo, în noua maşină luată în leasing, se îndreptau spre un depozit de materiale de construcţii, iar cu gresia şi faianţa plătite cu banii de la bancă îşi refăceau băile, holurile, dormitoarele şi sufrageriile din apartamentele vechi. Era timpul să trăim şi noi bine şi chiar merităm asta, după atâţia ani în care am fost o generaţie de sacrificiu, îşi spuneau probabil, la acea vreme, mulţi dintre noi.

A doua eroare a guvernatorului.

„Aveam bănci care trimiteau scrisori de dragoste clienţilor, invitându‑i să vină cu buletinul să ia credite. De aceea a fost şi ruptura bruscă. S‑a sărit calul şi într‑o parte, şi în alta“ – avea să spună mai târziu Isărescu, după ce criza începuse să‑şi arate colţii. O constatare tardivă de vreme ce chiar Banca Naţională a fost cea care a permis băncilor, în 2007 – după câţiva ani în care a încercat, prin diverse măsuri, să tempereze setea de credite a românilor –, relaxarea condiţiilor de creditare. Invocând apropierea de normele de creditare din Uniunea Europeană, BNR a permis băncilor să împrumute clienţii în condiţii mult mai relaxate (garanţii mai mici, acceptarea unui grad de îndatorare mai mare, avans aproape de zero). „Să mă scuze domnul Isărescu, dar unul dintre vinovaţii situaţiei urâte în care sunt astăzi şi băncile, şi consumatorii, este chiar domnia sa pentru că a lăsat în 2007 posibilitatea băncilor de a împrumuta un consumator chiar dacă respectivul se împrumuta până la pragul de 70% din veniturile proprii. Ceea ce este absolut aberant“ – spune Piperea. Jurnalistul şi analistul economic Radu Soviani, de la postul tv The Money Channel, crede şi el că guvernatorul Mugur Isărescu este responsabil că nu a adaptat politica monetară la vremurile de exuberanţă iraţio­nală. „Atunci când creditarea era în toi, el a eliminat obligativitatea băncilor de a solicita avans de 30–40%. A pus gaz pe foc.“ În schimb, colegul său de breaslă de la TVR Moise Guran, realizatorul emisiunii „Ora de Business“, spune că reglementările nu au fost niciodată lejere şi că Isărescu le‑a mărit bancherilor costurile de creditare ca să îi împedice să dea credite. „Ajunseseră ca pentru 100 de euro împrumutaţi să dea 40 de euro la BNR, ca un fel de amendă, iar, în perioada de boom a creditului, bancherii erau cei care ţipau că la noi creditul este mai prohibit decât în Botswana“.

Prima lovitură a crizei.

Mai întâi, oamenii s‑au confruntat cu creşterea ameţitoare a cotaţiei euro în raport cu leul. Mulţi clienţi ai băncilor, în special cei care au contractat credite ipotecare, s‑au împrumutat în euro, în ciuda avertismentelor guvernatorului BNR, care pledase pentru creditarea în lei. „Dar oamenii ce să facă dacă dobânda la euro era mai mică? Ar fi plătit cineva de nebun 6–12% la euro, dacă la lei plăteai 15–20%?“ – se întreba retoric, într‑un editorial, în vara acestui an, directorul „Ziarului Financiar“, Cristian Hostiuc. De la un curs 3,6 lei pentru un euro la jumătatea anului 2008, cand Violeta Vasilioglu a luat creditul, cursul ajunsese la 4,2 lei pentru un euro un an mai târziu. A fost prima lovitură pentru clienţii băncilor, dar aceasta era, şi era logic să fie aşa, un risc asumat. A urmat apoi majorarea dobânzilor de către bănci, astfel încât, de exemplu, rata lunară a Violetei Vasilioglu avea să ajungă, după un an şi jumătate de la contractarea creditului, la 945 de euro. Practic, suma pe care era nevoită să o returneze lunar băncii ajunsese astfel la aproape 4.000 de lei, faţă de circa 2.000 de lei la început. Şi asta nu era totul.

Şmecheria cu EURIBOR‑ul.

Încă un fenomen ciudat se petrecea pe piaţa bancară românească. Dobânzile la creditele acordate populaţiei creşteau, deşi indicele de referinţă EURIBOR, cel care reflectă dobânda la care se împrumută între ele cele mai mari bănci europene, ajungea la mimime istorice. Povestea aceasta seamănă întrucâtva cu percepţia generală pe care o avem atunci când se scumpeşte benzina: când creşte preţul barilului de petrol pe pieţele internaţionale, creşte şi preţul la pompă, dar când cotaţia barilului de petrol scade, la pompele din România nu se întâmplă mai nimic. Deci, care să fie explicaţia că, în timp ce EURIBOR înregistra o curbă descendentă, dobânzile la credite intrau pe o pantă ascendentă? Încearcă să ne lămurească Moise Guran: „Aici a fost o şmecherie, dar ea este ceva mai sofisticată decât pare“. Riscul de ţară al României, explică Guran, a crescut şi acest risc se adaugă la dobândă atunci când faci costul creditului. Teoretic, băncile de la noi s‑au împrumutat aşadar mai scump, să zicem la un 4–5%. Asta în teorie. Practic, mai toate băncile au şi ele o «mamă». O «mamă» europeană ce a beneficiat de finanţare ieftină, să zicem la 1%, pentru a împrumuta apoi banca din România la costul real, cel care includea riscul de ţară. Poţi vedea această manevră fie ca pe o lipsă de scrupule în familia băncii respective, fie ca pe un export de profit. Depinde cât de dur vrei să fii cu banca «mam㻓.

Cum nici unul dintre reprezentanţii băncilor cu care am încercat să discutăm oficial pe această temă nu a vrut să răspundă solicitării noastre, singura explicaţie din partea bancherilor este una neoficialăDe ce nu a intervenit Isărescu?

Ţinând cont că România devenise stat membru al Uniunii Europene încă din 2007, se naşte următoarea întrebare: de ce au fost permise şi la noi aceste practici? E drept, sentinţa definitivă în „Clubul Lombard“ s‑a dat abia în 2009, dar putea, de exemplu, guvernatorul Mugur Isărescu să intervină astfel încât clauzele din contracte care raportau nivelul dobânzii în funcţie de evoluţia ratei de referinţă interne a băncii să fie interzise în România? „Bineînţeles că putea să intervină pentru că este autoritatea de supraveghere şi control“ – crede avocatul Piperea. „Isărescu nu a fost corect, s‑a ascuns sub jobul său de protector al monedei şi a dat mână liberă băncilor să facă ce vor. Deşi avea pârghiile necesare, nu a exercitat control asupra băncilor“ – e şi părerea Violetei Vasilioglu. L‑am întrebat şi pe Moise Guran dacă guvernatorul putea să impună reglementări privind clauzele abuzive sau comisioanele ascunse din contractele de creditare: „În privinţa comisioanelor, da, aveţi dreptate, ele sunt la limita dintre şmecherie şi înşelăciune penală. Aici cred că a greşit Isărescu, protejându‑i pe bancheri în momentul în care Protecţia Consumatorilor a făcut o lege aspră în acest sens“.

Majoraţi dobânzile „până la Dumnezeu“.

Aşadar, pe baza acestor prevederi din contracte, clauze care aveau ulterior să fie puternic contestate de către clienţi, băncile au majorat dobânzile „până la Dumnezeu“. Aşa au procedat, cu câteva excepţii, aproape toate băncile străine care au investit pe piaţa românească, plutonul fiind condus de BCR (Erste Bank), Volksbank şi Raiffeisen, după care urmează Bancpost, RBS şamd. „Din punctul meu de vedere, scumpirea creditelor a reprezentat doar un abuz de poziţie dominantă, uneori cu acoperire contractuală“ – spune Radu Soviani.

sursa money.ro