Pagina principala / Timp Liber / România amorțită: o radiografie a educației la sat, din perspectiva părinților și copiilor

România amorțită: o radiografie a educației la sat, din perspectiva părinților și copiilor

România se află pe primul loc în Uniunea Europeană în ceea ce privește abandonul școlar. Ponderea tinerilor care au părăsit devreme sistemul de educație și formare este de 16% la nivel național, în timp ce media Uniunii Europene este de 10%. Iar în mediul rural, acolo unde se află jumătate din potențialul uman al țării (51% din populație), abandonul școlar este și mai ridicat. Peste 600.000 de elevi nu merg la școală, în prezent, la nivelul la care trebuie să fie sau au renunțat cu totul la studii. Problema este agravată de numărul mare de tineri NEETs (ʻneither in employment, nor in education and trainingʼ), care nu sunt nici în școală, nici în câmpul muncii. Conform Eurostat, România are cel mai mare nivel de NEETs din UE (19,8%), în strânsă legătură cu rata uriașă de abandon școlar. Lucrând la negru, pierzând șansa de a se forma profesional, trăind din ajutoare sociale, acești tineri devin la rândul lor parte a unei probleme sistemice, perpetuând sărăcia, excluziunea socială, inegalitatea de gen și lipsa competențelor.

Pentru a înțelege cum putem crește nivelul de școlarizare și ajuta mai mulți copii să-și finalizeze studiile, Asociația BookLand și Unlock au realizat, cu sprijinul Leroy Merlin, o cercetare care a mers în inima României rurale (prea rar atinsă, de altfel, de studiile sociologice). Intitulat „Părinți la Sat”, studiul a privit în profunzime relația dintre copii și școală & modul în care părinții se raportează la educație: cât de importantă este pentru ei și ce fac (sau nu) pentru a-și susține copiii să învețe. Studiul arată și cum accesul la oportunități, dar și traumele din familie determină stiluri de viață foarte diferite. Părinții de la sat care au beneficiat de oportunități care să-i ajute să crească material și emoțional se pot gândi la educație și la valori pe care le împărtășesc apoi cu copiii. Cei fragili, aflați în sărăcie extremă și care nu pot asigura un trai decent, sunt prinși într-o capcană din care simt că nu pot face nimic.

Cum arată valorile și principiile părinților de la sat? 

Oamenii din satele argeșene încearcă să depășească cutumele înrădăcinate în generații prin care gura lumii guvernează. Cu toate acestea, procesul nu este simplu și necesită timp, rezistența la schimbare fiind mare. Există, însă, valori care par de neclintit. Copiii continuă să fie rațiunea de a fi a părinților, care își definesc valoarea prin aceștia; familia este valoarea centrală, iar copiii sunt sensul vieții. Asociată cu siguranța și statutul în comunitate, familia este valorizată până într-acolo încât unii adulți aleg să rămână în situații sau relații toxice pentru că ʻașa se face’. În același timp, statutul este dat și de bunurile deținute; inclusiv dragostea față de copii este exprimată prin ceea ce poți da mai departe (ʻsă ai ce să lași copiilor, căci pentru ei muncești’). Prin urmare, o casă mare (chiar și neterminată) este semn de bogăție, iar să ai haine frumoase (de brand, dacă se poate) înseamnă să fii un om valoros, care obține mai ușor recunoaștere socială.

De ce se tem părinții din mediul rural?

Pentru a înțelege blocajul în care se află România rurală, studiul a investigat și temerile părinților. Aceștia se tem, de pildă, că le vor fi marginalizați și discriminați copiii, dar și că tinerii o vor lua pe căi greșite și nu se vor ține de studii. Printre cauzele frecvent amintite pentru abandonul școlar sunt sarcinile adolescentelor (suntem nr. 1 în Europa în ceea ce privește numărul de mămici adolescente) și bullying-ul practicat. Părinții se tem și că nu sunt capabili să-și ajute copiii cu probleme comportamentale sau întârzieri de învățare. Iar în cazul celor care nu-și pot ajuta copiii la teme, teama de blocajul educațional al copilului este înlocuită de o atitudine de desconsiderare a școlii (= locul unde aceștia spun că se râde de copiii lor). Frica de a nu fi părinți buni, de a nu-și îngriji copiii ʻcum trebuie’ este asociată cu teama că le vor fi luați copiii și este mai puternică în rândul mamelor captive în situații de abuz. Prea multe familii continuă să trăiască din alocații, ajutor de șomaj sau muncă zilieră, iar teama de a nu (mai) avea un loc de muncă și un venit afectează părinții.

Cum arată casele familiilor intervievate?

Cele mai multe cazuri de abandon școlar sunt întâlnite în conexiune cu spațiul locativ. Copiii din familii sărace, la limita subzistenței, care locuiesc în case insalubre și nu au un spațiu unde să se spele sau un loc în care să-și facă temele, au un risc mult mai mare de a abandona școala, ca și cum educația ʻar fi ultima lor grijă’. Unii copii au spus că ar prefera să nu mai frecventeze școala și să-și îngrijească frații mai mici, pentru ca mama lor să poată munci și aduce un ban în plus acasă. Studiul arată și căinvestițiile în spațiul unde copilul învață nu sunt prioritare. Spațiul de bază al casei include o bucătărie, spațiul de dormit și un grup sanitar cu duș (wc-ul fiind, în multe cazuri, încă în curte), în timp ce spațiul de învățare este adesea „încropit” de o masă și un scaun unde se și gătește sau mănâncă.

Disconfort și nesiguranță în relația cu banii 

Respondenții spun că lipsa banilor le creează un sentiment de nesiguranță și teamă căci, în Argeșul rural, oportunitățile de lucru nu sunt atât de variate și sigure: ʻnu e ca la Mioveni unde ai acces la locuri de muncăʼ. De aceea, mulți săteni aleg să plece în străinătate. În lipsa predictibilității financiare, majoritatea se axează pe imediat (ʻce-i în mână nu-i minciună’) și rareori fac planuri pe termen lung. În mod paradoxal, părinții cu cei mai puțini bani au tendința de a ceda presiunilor copiilor pentru a cumpăra jucării sau haine de brand, comparativ cu cei mai stabili financiar, care sunt mai chibzuiți. Cea mai mare diferență între cei care reușesc să facă bani și cei care nu reușesc rămâne atitudinea. Cei care suferă de deprivare financiară cred despre ei că ʻnu potʼ și despre mediu că ʻnu se poateʼ.

Investițiile în educație nu sunt o prioritate pentru părinți

Indiferent de nivelul de trai, facturile și plata utilităților sunt priorități. Chiar dacă vorbim despre oameni care locuiesc la țară și au terenuri, sunt extrem de puțini cei care se bazează pe producția proprie pentru a-și acoperi întreg necesarul gospodăriei, apropiindu-se astfel de stilul urban de consum. Hainele sunt un subiect major de tensiune la sat, copiii fiind deseori judecați în funcție de îmbrăcăminte, cele mai multe cazuri de bullying fiind cauzate de acest aspect. Cheltuielile cu educația (rechizite sau transport pentru cei care studiază la oraș) ocupă o pondere redusă în bugetul familiei, nefiind o prioritate. Apropo, un alt studiu recent arată că românii cheltuie de opt ori mai mult pe țigări și alcool decât pe educație… Totuși, cu cât părinții sunt mai educați și cu cât au aspirații mai înalte pentru copii, cu atât crește și investiția în educație, în special în activități extra-curiculare: sport, o limbă straină sau excursii cu școala.