Pagina principala / Timp Liber / Vinerea Mare. Cea mai neagră zi a creștinismului

Vinerea Mare. Cea mai neagră zi a creștinismului

Astăzi este Vinerea Mare din Săptămâna Mare, ziua morţii şi îngropării Domnului. Vinerea Paştilor, Vinerea Seacă sau Vinerea Patimilor este o zi de mare doliu pentru întreaga creştinătate, pentru că în această zi a fost răstignit şi a murit pe cruce Domnul Iisus Hristos, spre mântuirea întregii omeniri. Biserica ne aduce aminte de patimile Mântuitorului care ce a fost scuipat, batjocorit și răstignit  între doi tâlhari, dar este pomenit şi tâlharul care şi-a mărturisit pe cruce toate păcatele în faţa lui Iisus.

Pe Cruce, Iisus, prin durerea și umilințele cumplite, a fost mai mult om decât Dumnezeu. Deși și-a prevăzut moartea în versetele și pildele evanghelice, pe care apostolii nu le-au înțeles, răstignirea este atât de reală și dureroasă încât și pe Iisus l-a cuprins deznădejdea. În batjocura iudeilor și fariseilor de la poalele crucii, care-L ispiteau pe Iisus cu blasfemii și provocator, El i-a privit cu milă. La acuzele ironice „pe alții i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască! Dacă este regele lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, și vom crede în El, Domnul Iisus le răspunde cu dragoste: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac“ (Luca 23, 34).

Scena crucificării de pe Golgota este atât de reală și crudă, repetându-se anual în Vinerea Mare de dinainte de Paștile Învierii în comuniune cu întreaga lume creștină. Și totuși, înainte de a muri, Iisus strigă la propiu cunoscutele cuvinte: „Eli, Eli, Lama Sabactani?” – forma aramaică – adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Poetul argentinian Borges, care era ateu și materialist-socialist, a ironizat strigătul de disperare al lui Iisus, ca pe o formă de lașitate. În schimb, poetul rus Vladimir Vîsoțki în celebrul poem ”Ale paradisului mere de aur” percepe crucificarea lui Iisus ca o perpetuă scenă a suferinței umane în care Mântuitorul plânge de durerea și mila dramei și nevolniciei omului.

Iisus pe Cruce nu a jucat teatru. Răstâgnirea nu a fost o scenetă, un spectacol, în care Mântuitorul știa că are să Învie a treia zi ”după Scripturi” așa cum le-a provăduit apostolilor la intrarea și la Cina de Taină din Ierusalim, ci o dramă cumplită, un calvar al Omului care a băut pâna la fund paharul suferinței și spălării păcatelor prin jertfă. E paradoxul creștinismului. Pe Cruce, Iisus a fost om până la capăt, cu durerile și slăbiciunile umanității răstignite la propriu de păcat și de cea mai cumplită pedeapsă din dreptul roman, țintuirea trupului cu piroane pe lemnul de supliciu. Iisus pe Cruce și-a asumat deliberat toată suferința umană în fața durerilor și a morții iminente, deși era Fiul Omului.

Pentru a spăla prin jertfa supremă, în durerile cumplite ale execuției păcatele căderii, Iisus a fost omul plenar, care a suferit la fel ca toți oamenii care trec printr-o astfel de execuție atroce. El a trăit toate ironiile și umințele făcute de cei din jur, de la militari, la farisei și trecătorii care l-au ales pe Baraba la judecata omului. Da, Iisus a avut prin strigătul său  un moment de îndoială, care este firească și umană. Tocmai această îndoială confirmă autenticitatea crucificării, care nu a fost un spectacol regizat sau o scenetă cu un Iisus, Fiul Omului, ce le-ar fi făcut semne ucenicilor să stea liniștiți că trece execuția și va învia ”a treia zi după Scripturi”.

Nu a făcut asta Fiul Omului, pentru că Iisus, care și-a asumat natura umană a suferit total și s-a îndoit ca tot omul. Pe Cruce, Iisus a fost cum ar spune Spinoza ”o trestie gânditoare”, care s-a îndoit la fel cum a făcut-o mai târziu Descartes – „Dubito ergo cogito, corgito ergo sum”.

Iisus strigând înainte de moartea pe Cruce nu a fost ”laș” cum a considerat poetul Borges, ci Omul răstignit care plânge de durerea și mila umanității, așa cum scria frumos poetul rus Vîsoțki. „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit” este strigătul lui Iisus, care confirmă realitatea dureroasă a crucificării naturii umane căzute din Paradis, că doar prin jertfă și suferință s-au spălat păcatele oamenilor pentru a se restaura Chipul Omului, atunci când se vor deschide porțile Judecății de Apoi și ale mântuirii.