Pagina principala / Timp Liber / Cartea pentru toţi:“ADEVĂRATA MĂSURĂ A VIRTUŢILOR”

Cartea pentru toţi:“ADEVĂRATA MĂSURĂ A VIRTUŢILOR”

Am citit cu plăcere, această minunată carte, tradusă în limba română de preotul Vasile Mare, OFMconv. născut în satul Vezendiu, judeţul Satu Mare, în 1919 şi chemat la Domnul în 2004.

Consider că este un util îndrumător spiritual ce nu ar trebui să lipsească din nici o bibliotecă creştină, mai ales că a fost retipărită de patruzeci de ori în Italia şi tot de atâtea ori în Franţa, prin anii 1930.
Lucrarea este alcătuită din trei părţi, raportul cu Domnul, cu mine şi cu aproapele, în 24 de capitole având fiecare câte un motto, un citat din Cărţile Sfinte. Am să redau în continuare, câteva idei ce le-am considerat importante din fiecare capitol şi voi încheia cu concluziile autorilor.
I. ASCULTARE (Evrei13,17)
Este necesar să avem un îndrumător bun pe calea vieţii spirituale, un conducător înţelept şi credincios, pe care să-l ascultăm. Acesta, ca director de conştiinţă, poate fi diferit de confesorul de la spovadă. Pentru a-l găsi trebuie să-l rugăm pe Dumnezeu să ni-l scoată în cale, apoi să-l ascultăm cu multă încredere şi respect plin de evlavie, ca pe un înger trimis din Ceruri. Ne va lega în continuare, o prietenie puternică, blândă, pur spirituală şi foarte sfântă.
II. ISPITELE (Iacob 1,2-3)

Atât timp cât ispita ne displace, nu trebuie să ne temem de nimic. Este păcat de moarte doar atunci când ai conştiinţa deplină a ceea ce faci şi o faci cu propria voinţă.

III. RUGĂCIUNEA ( Imitaţia lui Cristos III,48)
Sfântul Augustin spune că nu e nevoie şi e imposibilă o rugăciune continuă, dar tot ceea ce facem să-I oferim lui Dumnezeu şi atunci reuşim să-L lăudăm prin munca noastră toată ziua. Dacă facem meditaţie, să nu ne forţăm să-I vorbim acestui Stăpân iubit, să nu ne obosim căci este suficient dacă stăm înaintea Lui şi să-L contemplăm.
Nu e nevoie să facem multe rugăciuni vocale, dar câte le facem, să le facem cu căldură, afecţiune. E recomandat să stabilim în suflet o atmosferă de pace şi de linişte înainte şi în timpul meditaţiei. Să ne ferim de a ne încărca sufletul cu prea multă rugăciune mentală sau verbală, căci poate aduce la un moment dat, o oboseală spirituală, chiar dezgust şi răceală pentru cele sfinte. Să nu repetăm niciodată o cerere de rugăciune către Domnul, fiind convinşi că aceasta a fost deja auzită, dar răspunsul va veni doar când vrea Domnul. “Noi trebuie să-L căutăm pe Dumnezeu mângâietor, nu mângâierile lui Dumnezeu”. “Vă veţi ruga adesea dacă veţi avea în sufletul vostru dorinţa de a-L lăuda pe Dumnezeu prin ceea ce faceţi.”(Sf.Augustin)
Uneori este mai meritoriu să înfăptuieşti anumite munci din iubire pentru Dumnezeu şi să I Le oferi, decât pur şi simplu să te rogi mecanic. Este bine să avem pe parcursul zilei rugăciuni scurte şi rapide ca nişte săgeţi trimise spre cer, rugăciuni jaculatorii, cum ar fi “Doamne, te iubesc!”, “Doamne, fi cu mine!”, “Doamne, ajută-mă!”.
Nu trebuie să ne obosim trupul să stea prea mult în genunchi, căci este important ca sufletul să fie cu adevărat îngenunchiat în prezenţa lui Dumnezeu, având sentimente de respect, încredere şi iubire.
Noi să ne prezentăm în faţa lui Dumnezeu, umili şi în linişte, ”să ţinem inima deschisă spre cer şi să aşteptăm să cadă roua cea sfântă”. Prin această atitudine, ne apropiem de Dumnezeu, urmărind două scopuri majore:
1. Ca să-I aducem lui Dumnezeu, lauda şi respectul cuvenit fără cuvinte, fără ca noi sau El să vorbească, aşteptând să ne facă să înţelegem ce aşteaptă de la noi, care este voia Lui pentru noi!
2. Ca să-I vorbim şi uneori să-L auzim vorbindu-ne, prin inspiraţii şi porniri interioare ce ni le dăruieşte.

IV. PENITENŢA (Matei 16,24)

Sfântul Toma, ne prezintă trei modalităţi de a face ispăşire sau penitenţă: ajunul, rugăciunea şi milostenia materială sau spirituală.
Virtuţile pot fi active când facem binele sau pasive când trebuie să suportăm răul.
„Să vă păstraţi cu grijă sănătatea şi să vă menajaţi puterile ca să le poţi întrebuinţa cu folos în serviciul Lui.”(Sf. Fr. Sales).
Bunurile care le-am primit, precum viaţa, sănătatea, puterile, trebuie să le îngrijim şi să dăm socoteală pentru modul lor de utilizare.
Dintre toate virtuţile, cea mai utilă este cumpătarea sau moderaţia care se aplică şi în mortificări şi în devoţiuni, altfel orice exces duce la boală, suferinţă.

V. MĂRTURISIREA (Luca 7,48), (Ioan 20,22)
Spovedania sau mărturisirea este important să fie bine făcută şi suficient de deasă. Cei ce se mărturisesc odată pe săptămână le este destul un sfert de oră pentru examinarea conştiinţei. Dar să nu ne acuzăm de imperfecţiune sau de defecte uşoare, care cu un simplu dar sincer suspin, Domnul ni le iartă deja. Să evităm acuzaţii de prisos, de genul: „Nu l-am iubit pe Dumnezeu de ajuns”, „Nu m-am rugat cu devotament”, „Nu l-am iubit pe aproapele”, „Nu am primit sfintele sacramente cu evlavia cuvenită”, etc. Este bine a ne păstra pacea sufletului, a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru iertare şi iubire şi să-I promitem îndreptarea noastră cu ajutorul milostivirii divine.
„Dumnezeu poate într-o clipă să preschimbe pietrele în fii ai lui Abraham şi să înalţe pe culmile sfinţeniei firile cele mai corupte.”(Fr. Sales).
Părerea de rău este un act de voinţă, care detestă păcatele din trecut şi se hotăreşte pe viitor să nu le mai facă. Poate fi cu sau fără sensibilitate (lacrimi, suspine), dar cu iubire autentică. Regele David, a folosit un singur cuvânt de căinţă şi a fost absolvit: „PECAVI!” (am păcătuit!). Cei mai mare sfinţi au avut momente în care credeau că nu au nici căinţă, nici iubire, dar în mijlocul întunericului minţii lor, voinţa urma flacăra ascultării cu o supunere eroică.
„Ar fi mare lucru dacă, de unele defecte ale noastre am reuşi să scăpăm măcar cu un sfert de oră înainte de moarte… Nu putem deveni îngeri înainte de vreme.”(Fenelon).
Frica excesiva de păcat, nu este niciodată un lucru salutar. Un suflet plin de defecte şi de mizerii, dar unit cu Dumnezeu, printr-o voinţă fermă, o doriţă sinceră de a nu-L supăra cu nimic, hotărât să lupte împotriva lor, este mai preţios în faţa lui Dumnezeu, decât dacă s-ar bucura în tihnă de practicarea virtuţilor. Să nu voim absolut deloc ceea ce este rău, dar nici pe cele bune, să nu le râvnim peste măsură.
„Vă implor să nu iubiţi nimic cu prea mare pasiune, nici chiar virtuţile, deoarece s-ar putea să le pierdem depăşind limitele moderaţiei.”
„Nu vă pierdeţi timpul şi energiile, privind într-o parte şi-n alta, aţintiţi-vă privirea spre Dumnezeu, care este bunătate şi asupra noastră, care suntem mizeria umană.”
Progresul sufletului nostru, se realizează mai mult prin umilinţa interioară şi neîncetată cerere de ajutor din partea Lui, decât prin bucurii sensibile.

VI. SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞANIE (Ioan 15,5), (Luca 14,17)
Sf. Francisc de Sales ne spune că sunt două categorii de oameni care trebuie să se împărtăşească des: cei desăvârşiţi, pentru ca să se unească şi mai intim cu perfecţiunea şi cei imperfecţi, ca prin ea să se întărească în efortul lor de a ajunge la perfecţiune.
Hrana sufletului este necesară a o primi cât mai des, cu dorinţa de a-L păstra pe Isus cu cele mai sublime sentimente. Uneori dorinţa preţuieşte înaintea lui Dumnezeu cât fapta împlinită. Oricine este îmbrăcat în haine de nuntă, deci are harul sfinţilor în suflet, este bine primit la ospăţul acesta. Când nu putem merge la sfânta împărtăşanie pentru că avem ceva pe suflet, este bine să ne mulţumim cu o împărtăşanie spirituală, iar această privaţiune de Dumnezeu, îi va fi foarte placută Părintelui Ceresc, iar pentru suflet, foarte folositoare.
Nu toţi credincioşii primesc sfânta euharistie la fel de des, dar toţi trebuie să aibă acelaşi scop: a se uni cu Cristos. Ascultarea de directorul spiritual ne face să ştim de ce are nevoie sufletul nostru, căci ceea ce este prea puţin pentru unul, poate fi prea mult pentru altul.

VII. DUMINICI ŞI SĂRBĂTORI
Toate zilele vieţii noastre trebuie folosite spre mărirea lui Dumnezeu, dar în zilele de sărbătoare şi duminici să-I oferim un cult exterior deosebit. Putem sfinţi aceste zile prin acte de caritate, participarea la sfânta liturghie, lecturi spirituale, etc. Excesele sunt de evitat chiar şi în lucrurile sfinte, căci orice virtute încetează unde începe lipsa de măsură. Dacă suntem în călătorie, sau avem de îndeplinit o muncă neprevăzută, sunt suficiente rugăciunile jaculatorii. Uneori este necesar să-L părăsim pe Domnul nostru pentru ca, din iubire pentru El, să facem bucurie altora.

VIII. LECTURA SPIRITUALĂ
Cărţile spirituale pot oferi sufletului hrana cea mai bună şi trebuie alese cu grijă. Este important să nu ne lăsăm aprinşi de extraordinarul din vieţile sfinţilor şi să nu ne umplem sufletul cu dorinţe orgolioase, râvnind graţii şi minuni. Putem doar să ne mulţumim a admira faptele miraculoase ale sfinţilor, caracterul lor şi să ne străduim să le imităm virtuţile. Deci să acordăm mare grijă la alegerea lecturilor pentru ca, acestea uneori pot să dăuneze mai mult decât să ajute la sfinţirea sufletului.

IX. SPERANŢA CREŞTINĂ
Slăbiciunea sufletului omenesc izvoreşte din lâncezeala speranţei. Cel ce nu nădăjduieşte nimic, nu va primi nimic; cel ce nădăjduieşte puţin, va primi puţin; cel ce nădăjduieşte totul, va primi totul. Sfântul Augustin spunea că speranţa şi iubirea sunt întotdeauna mai plăcute lui Dumnezeu decât frica. Chiar Isus a spus: „Noli timere!”. Sfânta Tereza: „Dumnezeu iubeşte sufletele curajoase, dar ele să nu pună prea mare preţ pe propriile lor puteri, ci curajul lor să fie numai în Domnul”.
Dorinţa fermă de a ajunge la scopul cel mai nobil şi cel mai înalt, dă sufletului hotărâre şi perseverenţă.

X. PREZENŢA LUI DUMNEZEU (Ps. 15)
Dumnezeul iubirii şi al păcii vrea ca tot ceea ce se face pentru El, să se facă cu dragoste şi în pace. Să nu ne îngrijorăm că nu ne gândim permanent la Dumnezeu, nici nu se poate. Sfântul Paul spunea că : „Este suficient a oferi lui Dumnezeu în fiecare dimineaţă toate acţiunile zilei, cu intenţia de a-L preamări.” Este mai de preţ a acţiona pentru Dumnezeu decât a ne gândi la El. Gândul nu este preţios decât dacă ne determină la acţiune, în timp ce acţiunea este meritorie în sine, în virtutea bunei intenţii de la început.

XI. UMILINŢA (Ioan 8,57), (Filipeni 2,3)
Această virtute se poate confunda greşit cu laşitatea sau josnicia. A atribui lui Dumnezeu ceea ce este al Lui, adică tot ce este bun, divin, iar nouă să ne atribuim ceea ce este al nostru, adică tot ceea ce este rău, omenesc, înseamnă a fi umil.
Creştinul cu adevărat umil, dacă este în vreo greşeală, regretă dar nu se tulbură deloc, el îi mulţumeşte lui Dumnezeu că nu a comis ceva mai grav. Să învăţăm să ne suportăm imperfecţiunile, dacă vrem să ajungem la perfecţiune, iar prin acest exerciţiu se hrăneşte umilinţa. Totuşi, să ne recunoaştem darurile, talentele pe care le-am primit ca să putem mulţumi Aceluia de la care le-am primit; noi nu suntem decât purtătorii lor, iar într-o zi vom da socoteală de toate aceste daruri, pe măsura valorii lor.
Cel ce refuză să facă operele bune la care îl cheamă Dumnezeu, din cauza grandoarei şi a strălucirii care le însoţesc, nu este un creştin umil, ci unul neîncrezător şi laş. Pentru a şti cu siguranţă la ce suntem chemaţi de Dumnezeu şi a ne feri de iluzii şi de iubirea de sine, singurul mijloc este ascultarea. Uneori este necesar a arăta darurile pe care le-am primit de la Domnul şi binele pentru care harul său ne-a folosit ca instrument, dacă această lucrare poate servi pentru gloria numelui Său, pentru binele Bisericii sau pentru a-i hotărî pe cei nehotărâţi. Aceste trei scopuri le-a avut în vedere şi Sfântul Pavel, când a vorbit despre oboseala sa apostolică şi revelaţiile supranaturale pe care le-a avut.

XII. RESEMNARE ADEVĂRATĂ (Matei 26,39)
În tot ce ni se întâmplă să recunoaştem întotdeauna voinţa lui Dumnezeu. Toată răutatea oamenilor şi chiar a diavolului nu poate să facă nimic împotriva noastră dacă Domnul nu ar fi permis. Astfel în orice situaţie penibilă pentru natură, să ne înălţăm sufletul ca să înţelegem voinţa divină şi să spunem, cu o inimă iubitoare şi supusă: „Fiat voluntas tua!” Să facă Domnul cu mine ce va vrea, cum va vrea şi când va vrea.
Încercările vieţii, nu numai că ne vin de la Dumnezeu, dar ele ne sunt trimise pentru binele sufletului şi pentru înaintarea noastră în viaţa spirituală. Ceea ce ni se cere este să suferim cu o răbdare evenghelică şi o resemnare generoasă, tot ceea ce displace naturii noastre.
După ce L-am rugat pe Tatăl să ne mângâie, dacă aceasta nu este în planul Lui să o facă, să nu ne mai gândim la suferinţă, ci înnoindu-ne curajul, să îndeplinim ceea ce avem de făcut, acolo pe Cruce, de parcă nu ar trebui să coborâm de pe ea niciodată. Ce importanţă trebuie să aibă pentru noi, că drumul merge prin pustiu sau prin câmpie, cât totul este ca Dumnezeu să fie cu noi şi drumul să ducă spre Paradis.
Să fim ceea ce Dumnezeu ne vrea şi pentru aceasta să ne silim a-I fi întru totul devotaţi, să nu fim ceea ce dorim noi, împotriva aşteptărilor Lui.

XIII. SCRUPULE
Scrupulul este un defect foarte primejdios, el falsifică judecata, tulbură pacea sufletului, naşte neîncrederea şi îndepărtează de sfintele sacramente, dăunează sănătăţii trupului şi a sufletului. Omul scrupulos are o frică neraţională de păcat, acolo unde nu este deloc vorba de păcat. Scrupulosul nu vede în tot ceea ce face, decât o serie neîntreruptă de păcate. Unicul remediu este o ascultare totală şi curajoasă.
Tristeţea şi neliniştea fiilor lui Dumnezeu, este o mare jignire, pe care aceştia i-o fac părintelui lor ceresc.

XIV. NELINIŞTE ŞI NERĂBDARE (Luca 10,41)
Să fim atenţi la zelul nostru ca să nu alunece în nelinişte şi în nerăbdare, căci aceste defecte ne fac să uităm în acţiunile noastre de Dumnezeu. Numai lucrând cu linişte în suflet, il putem servi pe Dumnezeul păcii aşa cum îi place Lui.
Nu-i de ajuns să faci binele, el trebuie făcut bine; adică din iubire şi cu pace. Dacă încerci să învârţi fusul prea repede, acesta cade şi firul se rupe. Când lucrăm bine, să fim siguri că întotdeauna lucrăm destul de repede. Cei ce se agită şi sunt nerăbdători, nu fac mai mult şi nici mai bine. Să ne păzim, să nu cădem nici în încetineală şi nepăsare; toate extremele sunt rele. Să avem o activitate liniştită şi o linişte activă.
Pentru a ne asigura liniştea în acţiune, trebuie să măsurăm bine ceea ce suntem în stare să facem şi să nu ne angajăm la mai mult. Iubirea de sine, deghizată în zel, se întristează dacă nu reuşeşte.

XV. TRISTEŢEA (Filipeni 4,4)
Cea mai dăunătoare stare sufletească după păcat este tristeţea. Este opera spiritului rău, a spiritului întunericului. Este un lucru păgubitor pentru suflet să te lipseşti de orice destindere sau distracţie. Un refuz categoric a oricărei plăceri oneste poate deveni chiar păcat. Distracţiile constituie condimentele în mâncare, în hrana pentru trup. Cantitatea de distracţie să fie cu măsură, fiecare să ia atât cât are nevoie şi ceea ce are nevoie, ţinând cont de felul său de a fi, de natura ocupaţiilor sale. Ideea e, să fim mereu veseli!

XVI. LIBERTATEA CREŞTINĂ (2 Corinteni 3,17)
Libertatea creştină constă în a nu ne lăsa înrobiţi de nici un lucru, chiar bun, înafară de ceea ce Dumnezeu vrea de la noi. Astfel, vom putea imprima în tot ceea ce facem o încredere plină de voioşie şi o îndrăzneală sfântă. Această libertate ne învaţă să înecăm remuşcările sufletului pentru păcatele trecute în oceanul milostivirii divine.
Pentru ca un suflet să se poate angaja la anumite obligaţii pe care să le întărească prin vot (jurământ) se impun 3 condiţii:
1. Directorul spiritual să aprecieze dacă persoana este capabilă să respecte voturile.
2. O inspiraţie supranaturală.
3. O linişte nealterată pentru a păstra pacea sufletului.

XVII. PERFECŢIUNEA CREŞTINĂ (Efeseni 4,15)
Creştinul nu este obligat să fie perfect ci să se străduiască permanent pe drumul perfecţiunii, adică să muncească constant şi din toate puterile pentru înaintarea sa în virtute. Aceasta nu constă în multiplicarea rugăciunilor apostolilor şi a celorlalte exerciţii de pietate. Să căutăm să ne perfecţionăm în practicarea celor mai obişnuite exerciţii de pietate, cu mai multă afecţiune, cu mai multă linişte sufletească, cu o mai mare puritate de intenţie.
Sf. Bernard spune că spiritul perfecţiunii nu constă în a face lucruri mari sau în a face cât mai multe, ci în a face bine, perfect pe cele comune şi obişnuite. „Communia facere, sed non comuniter.”
Să ne străduim să ne perfecţionăm felul în care ne îndeplinim obligaţiile stării de viaţă în care ne-a aşezat Providenţa, pentru a produce roade de sfinţenie specifice. ” Justa gemus suum”. Scopul perfecţiunii este unic, şi anume, iubirea lui Dumnezeu; dar sunt diverse căi pentru a ajunge la ea. „Omnis spiritus laudet Dominum”.
Să nu ne fie frică să mergem cu hotărâre pe calea perfecţiunii, pe motiv că permanent constatăm defecte în suflet şi pentru că, mereu comitem atâtea greşeli. Mai cădem încă în unele păcate din slăbiciune sau prin surprindere, ceea ce s-a întâmplat chiar şi celor mai mari sfinţi.
Sf. Grigore cel Mare spune că Dumnezeu lasă să persiste defecte mari în aceste suflete atât de iubite Lui, mai ales la începutul vieţii lor spirituale, pentru a le învăţa să-şi pună toată încrederea în El. Când ştiţi să scoateţi roade de umilinţă din greşelile voastre, corespundeţi întocmai sublimelor scopuri ale inefabilei Providenţe. Dacă vă cuprinde teama că nu mergeţi pe drumul adevărat ce duce la perfecţiune, consultaţi-vă directorul spiritual şi liniştiţi-vă prin ceea ce vă spune.
În general, numai după un urcuş lung şi greu ajungem la culmea perfecţiunii. O astfel de persoană trăieşte la fel ca toţi ceilalţi, fără afectare, fără aparenţe de austeritate, cu o manieră sociabilă şi plăcută, dar şi cu o grijă permanentă faţă de toate datoriile sale, cu o renunţare fără şovăire la tot ceea ce, dintr-un moment în altul, nu se potriveşte cu ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la el, în sfârşit, cu o viziune clară a lui Dumnezeu, căruia îi sacrifică toate pornirile dezordonate ale firii. Aceasta este adoraţia în spirit şi în adevăr pe care Domnul o caută! A trăi după spirit, înseamnă a îndeplini acţiunile, a spune cuvintele şi a urma gândurile pe care Spiritul lui Dumnezeu ni le cere. Înseamnă ca în toate împrejurările să facem ceea ce ne cere credinţa, speranţa şi iubirea.
XVIII. CARITATEA (Ioan 13,35)
Isus a spus că ucenicii Lui, se vor recunoaşte după dragostea dintre ei. Aceiaşi faptă poate fi privită sub mai multe aspecte diferite, dar un suflet caritabil presupune întotdeauna binele iar cel lipsit de caritate alege răul. Caritatea ne opreşte de la gânduri rele, neîntemeiate, dar nu şi de la vigilenţă şi prudenţă.
Fenelon ne recomandă să nu exagerăm iubirea ce o datorăm aproapelui în timp ce moderăm iubirea ce o avem faţă de noi înşine şi să facem ca ambele să fie dependente de iubirea lui Dumnezeu.
XIX. INFLUIENŢĂ DAR ŞI DISCREŢIE (Luca 19.10)
A dori neapărat să-i mântuieşti pe alţii, este o virtute sublimă, dar care poate genera numeroase greşeli. Spiritul Sfânt ne spune că este un timp potrivit pentru a vorbi şi un timp potrivit pentru a tăcea. Zelul orgolios, îngânfat, ne împinge a ne amesteca în intimitatea altor familii, dând sfaturi sau blamând pe unii sau pe alţii. Sf. Bernard propune să ne îndreptăm zelul spre reformarea noastră iar pentru ceilalţi să ne rugăm cu umilinţă. Să nu ne atribuim calitatea de apostol cât timp nu suntem nici măcar învăţăcei buni şi fideli.
Singur Dumnezeu cunoaşte adevărata valoare a fiecăruia şi noi nu avem balanţele altarului ca să cântărim sau să comparăm înţelepciunea şi sfinţenia unora şi altora.
Sunt persoane care se comportă în biserică ca nişte îngeri iar în viaţa de toate zilele, adevăraţi diavoli. Să nu uităm că ”adevărul nu merge înainte, dacă iubirea nu i-a deschis calea”.
XX. BLÂNDEŢEA (Matei 5.5)
Sf.Bernard spune că dacă un creştin nu are în jurul său nici o persoană care să-l molesteze, ar trebui să se silească să găsească una pentru a-şi procura ocazia în care să exercite virtutea blândeţii şi a răbdării. Mustrarea omului cu mânie, nu poate aduce nici un bine. Mustrarea are nevoie şi de calmul celui căruia i se face, altfel nu face decât să agraveze răul. Când trebuie să facem o observaţie aproapelui, să-l rugăm pe Dumnezeu să-i vorbească El sufletului şi inimii, iar noi vom vorbi urechilor.
XXI. CONVERSAŢIA (Matei 5,16)
Să însoţim conversaţiile noastre întotdeauna cu o sfântă şi blândă veselie. Buna dispoziţie să ne fie mereu constantă, liniştită şi binevoitoare. Chiar în faţa oamenilor din lume, flatarea este cel mai înjositor act de falsitate pentru om. Omul de bine nu aprobă cu gura, ceea ce condamnă cu sufletul. Să arătăm respectul cel avem faţă de demnitatea preoţească, indiferent de persoana lor. În conversaţii, să avem respect faţă de superiori, blândeţe faţă de egali şi bunăvoinţă faţă de inferiori.
Viaţa evlavioasă nu este nici tristă, nici austeră, ci simplă, blândă şi uşoară; ea facilitează relaţiile sociale şi le perfecţionează. Ucenicii lui Cristos pot trăi în mijlocul lumii, fără să devină mondeni, iar Evanghelia rămâne Codul suveran de perfecţiune pentru omul de societate ca şi pentru omul de interior.
XXII. NICI IPOCRIZIE, NICI RISIPIRE (Ioan 17,15)
Un creştin serios nu-şi permite acele distracţii care i-ar putea distruge echilibrul sufletesc, care a fost realizat cu atâta efort. E recomandat a participa rar la petreceri pentru a evita risipirea spirituală, oboseala precum şi trezirea şi dezvoltarea unor sensibilităţi foarte jenante şi în curând periculoase pentru libertatea spirituală. Să evităm cu aceiaşi grijă, pedanteria exagerată precum şi căderea în neglijenţă. Orice obicei care este general admis poate fi urmat doar în limita decenţei şi a modestiei.
XXIII. RESPECTUL UMAN (Matei 10,33)
Iubirea faţă de aproapele, toleranţa faţă de opiniile sale, indulgenţă faţă de defecte şi compasiune faţă de greşelile sale, nu permit laşitatea pentru credinţa noastră.
Să afirmăm odată şi pentru totdeauna, sus şi tare, că suntem creştini, că suntem hotărâţi să ne practicăm credinţa. Să ştie toţi că, tot ce facem este spre mărirea lui Dumnezeu şi binele aproapelui.

XXIV. HOTĂRÂRI ( Filipeni 3.13)
Ca să ne perfecţionăm viaţa, nu trebuie să atacăm toate problemele deodată. Ne vom formula detaliile şi vom lua hotărârile de schimbare pe rând, începând cu defectul dominant. Să ne respectăm hotărârile luate iar dacă nu reuşim, să ne impunem anumite mortificări sau acte de caritate. Aceasta este o recomandare, nu o obligaţie. Prin această metodă progresivă, vom reuşi încetul cu încetul să învingem toate pasiunile şi să câştigăm virtuţile, ce ne lipsesc.
CONCLUZII (2Timotei 3,14)
Aceste îndrumări sunt inspirate după înţelepciunea celor mai mari sfinţi şi cei mai respectaţi doctori ai bisericii şi se pot adopta fără teamă, ca regulă de viaţă sigură.
Sf. Francisc de Sales ne sfătuieşte să ne alegem un director de conştiinţă iar apoi să ne lăsăm conduşi de el de parcă ar fi un înger, venit din cer ca să ne conducă. Fără o regulă fermă de ascultare, cărţile şi predicile vor deveni pentru sufletul nostru un izvor de nelinişte şi îndoială.
Sf. Apostol Iacob ne spune: ” Fiţi împlinitorii cuvântului, nu numai auditorii lui, pentru a fi fericiţi.” Relaţiile cu aproapele sunt reglementate de virtuţiile morale: cumpătarea, tăria, dreptatea, prudenţa, iar relaţia cu Dumnezeu este reglementată de virtuţile teologale: credinţa, speranţa şi iubirea.
OMUL este chemat să-şi împlinească misiunea ca şi persoană socială dar şi ca Fiu de Dumnezeu, chemat a fi Lumina Lumii şi Sarea Pământului.

O.M.Groza