De sărbători, acasă

• publicat la: 18 April 2012
De sărbători, acasă

În preajma marilor sărbători religioase, Paștele și Crăciunul, care se petrec în familia lărgită, simți acut sentimentul de dor, acel dor românesc melancolic, de aducere aminte, dorința de a-ți revedea locurile natale.

Asta am simțit de vreo câteva săptămâni încoace, după ce tata ne-a rugat să-l ducem în satul natal, unde și-a petrecut doar primii 13-14 ani din viață. Sunt puțini, dar i-au rămas adânc întipăriți în minte. Știa să spună cu exactitate de ceasornic fiecare colțișor ce nume poartă, unde trebuie să fie o piatră mai mare, un colț de stâncă…„Numai aici cresc luștele și brândușele cele mai frumoase”…Rememora totul parcă învățase o poezie pe care ne-o recita dintr-o suflare.

Încercam să privesc în imaginație peisajul de basm pe care îl refăcea din mici piese ca de puzzle și ceva s-a deșteptat în sufletul meu. Mai fusesem în satul copilăriei sale, dar nu am simțit niciodată cum mă cheamă rădăcinile paterne, străbunii mei pe care nu i-am cunoscut. O dorință pe care o resimțeam fizic în coșul pieptului și creștea pe măsură ce se apropia ziua plecării.

În ajun de Florii, când se crăpa de ziuă, am pornit. Drumul era destul de lung și doream să ajungem devreme pentru a ne încărca de energiile nevăzute ale muntelui, venite din puterea străbunilor ce-și dorm somnul de veci sub covorul de flori primăvăratice. Am străbătut distanța de peste 150 de km. ca prin vis, în tăcere. La destinație un peisaj de vis, alimentat de o zi însorită, ni se deschidea privirii. Am părăsit satul pentru a urca sus la Ponor unde cresc aceste gingaşe flori de primăvară.


Lăsăm în dreapta Piatra Ciutii şi continuăm să urcăm pe o şosea lină ca-n Vest. Maşina parcă plutea. Nici o denivelare, iar gropile lipseau cu desăvârşire.

În sfârşit ni se deschide în faţa ochilor o pantă nici greu de urcat, dar nici uşor, pe care luştele şi brânduşele se întreceau să ne atragă privirea. Cât vezi cu ochii se întindea un covor de flori delicate: Luştele, de un crem tivit cu galben, iar lângă ele brânduşele-un violet crud bacovian.


Ne simţeam asemeni cerului: infiniţi şi liberi. Energia creatoare a primăverii ne invada. Tatăl meu, cardiac sub tratament, efectiv zburda. Nu-l mai durea nimic, nu mai simţea că moare, nu se mai plângea de nimic.

Orele au trecut pe nesimţite, trebuia să ne întoarcem acasă, dar nu ne-am îndurat. Am făcut un popas la Piatra Ciutii. Un soare strălucitor cu raze alergate de un vânt puternic ne-a făcut să fim mai prudenţi. Nu puteai să te aventurezi spre buza prăpastiei că riscai să te împingă vântul în hău.


Vântul nu ne-a împiedicat să admirăm alte minunăţii ale primăverii. Flori ale căror nume nu le cunosc îmi zâmbeau în razele călduţe de primăvară. Râdeau primăverii care a învins iarna.


Eram totuşi la 1200 de metri altitudine şi iarna nu ceda fără să lupte. Pete răsfirate de zăpadă păstrau amintirea unei ierni aspre de munte.

„Veşnicia s-a născut la sat” spunea inegalabilul Blaga. Mi-a răsărit acest citat în minte când am văzut o căsuţă de lemn despre care tata zicea că el aşa o ţine minte din copilărie. Şi sunt vreo 60 de ani de atunci.


Acum, când trăim aceste vremuri tulburi, când ne uităm rădăcinile-poate unii nu ştiu nici de unde sunt originari părinţii sau bunicii- să luăm exemplul gorunului, care supravieţuieşte solitar pe un colţ de stâncă adăpându-şi rădăcinile în seva strămoşilor. Nu renunţă şi creşte drept. Chiar dacă este  izbit de rafale de vânt puternice se încăpăţânează să reziste pentru că acolo îi este locul, acolo îi sunt rădăcinile.

Nicoleta Latiş

comentarii

de Horia Mărieș la 18 April 2012 - 10:32

Foarte frumos text. Dorim multă sănătate și viață lungă tatălui autoarei.

de Nicoleta Latis la 18 April 2012 - 12:35

Multumesc in numele tatalui meu si va doresc si dumneavoastra multa sanatate si bucurii alaturi de familie.

Lasati un comentariu