Pagina principala / Opinii / Cât de „smart” este fierul meu de călcat?!

Cât de „smart” este fierul meu de călcat?!

Nu, că dacă nu e destul de smart nu îmi mai trebuie! Cum adică?! Să calci o bluză cu un fier prost? Ex-clus!

În ultima vreme (probabil un an-doi, pentru că nu am fost iniţial foarte atentă), un cuvânt s-a strecurat insidios în vieţile şi în vocabularul nostru.

Telefoane „smart”, oraşe „smart”, case „smart”, televizoare „smart”, autoturisme „smart”, frigidere + toastere + fiare de călcat + aspiratoare + roboţi de bucătărie + contoare de energie + ce-mai-vreţi-dvs. au devenit „smart”. Eşti realmente inundat şi înconjurat de o masă compactă de chestii smart (aşa cam ca în faimoasa carte „Solaris”, atenţie – nu mă refer la remake-ul cu George Clooney!).

Desigur că acest concept (ca oricare altul care intră în final într-un limbaj de lemn de marketing) a pornit de la nişte premise foarte corecte. O casă „inteligentă” managerizează singură consumul de energie, de apă potabilă, iar, tu, ca locatar, faci economie de resurse, reciclezi tot ce se poate, aşa fel încât te înscrii în noul trend eco pentru că planeta are resurse limitate de care noi şi epoca industrializării masive (începută în secolul al XIX-lea) ne-am cam bătut joc. Deci trebuie să economisim energie şi orice altă resursă în aşa fel încât să poată vieţui pe această planetă şi urmaşii noştri, mă rog, pe câte generaţii se va îngădui! Nimeni nu poate contesta aceste adevăruri despre care se vorbeşte şi se scrie la greu. Numai că… şi aici vine problema! Ce înseamnă de fapt „smart”? Se poate aplica oriunde şi pentru orice? Ce trebuie, de pildă, să facă prăjitorul meu de pâine care este musai să fie smart, altfel nu nimereşte felia?! Să îmi vorbească? Să mă anunţe cu o voce tandră că felia mea a ajuns la gradul de prăjire optimă pentru sănătatea mea şi că este timpul să o mănânc? Să mă informeze despre riscurile de creştere a colesterolului dacă îmi întind pe ea mai mult de 4 grame de unt? Să îmi pună muzică (de care îmi place mie) aşa fel încât neuronii mei să se relaxeze, digestia mea să fie mai bună şi starea mea de spirit să se îmbunătăţească? Să mă avertizeze de riscurile de îngrăşare (eventual cu statistici) dacă mai pun două felii de pâine la prăjit?

Să mă admnonesteze dacă mănânc ochiuri cu şuncă, explicându-mi riscurile la care îmi expun inima şi presiunea arterială? Să îmi ureze o zi bună (dacă l-am folosit la micul dejun) sau pur şi simplu să nu funcţioneze deloc dacă vreau să îmi prăjesc două felii de pâine după ora 6.00 PM? Ei, şi vine o pană de curent. Doamne, ajută-mă! Ce mă fac? Muzică nu pot să ascult, televizorul meu smart şi el este useless, de laptop nu mai vorbesc (mai are ceva baterie, dar nu vreau să risc), mai rămâne telefonul meu smart, care încă mai are ceva autonomie. Da, dar acolo nu îmi spune nimeni ce să fac cu colesterolul meu, nu pot să îmi prăjesc pâinea (că încă nu are această facilitate), slavă Domunului că am chibrite în casă (pentru că altfel nici aragazul nu l-aş fi putut porni), pe scurt, încerc să îmi regăsesc reflexele proprii de smart human, mă consolez cu ce se poate şi plec într-un târziu la birou coborând pe scări, pentru că, ştiţi, v-am spus, este pană de curent.

Într-o astfel de dimineaţă este evident că micile mele celule cenuşii (vorba lui Hercule Poirot – celebru detectiv din cărţile semnate de Agatha Christie) au fost puse la grea încercare pentru că au trebuit săracele să funcţioneze!

Să ne înţelegem bine! Progresul este foarte bun pentru că face ca multe aspecte ale vieţii noastre de zi cu zi (şi ale vieţii profesionale) să fie mult îmbunătăţite şi uşurate de corvezi uneori greu de dus. Totul este – vorba înţeleptului – să fim capabili să păstrăm calea de mijloc. În caz contrar (şi ambele extreme sunt periculoase pentru dezvoltarea noastră) cădem într-un fel de prizonierat tehnologic care în mod cert ne privează grav de lucrul cu cele două emisfere ale creierului nostru, pe care nu îl avem în dotare degeaba.

Trăim totuşi un mare paradox: lucrurilor din jurul nostru (toate cele enumerate mai sus + orice altceva) li se cere să fie smart şi e musai să fie aşa că – fără acest atribut – nu se mai vând. Iar oamenilor? Ce li se cere? Doar asumarea poziţiei de consumator?! Vedem în jurul nostru o creştere exponenţială a prostiei, a inculturii, a vorbitului chinuit şi cu acorduri gramaticale aproximative, a restrângerii alarmante a numărului de cuvinte din limbaj, a incapacităţii de a face faţă unor situaţii în care, de pildă, nu ai GPS, ţi s-a descărcat smartphone-ul şi ai rămas în drum (eventual într-o pădure).

Şi, deci, mă întreb, aşa ca Gânditorul de Hamangia: pe când vom face şi campanii de marketing şi pentru „smart human”? Nu de alta, dar cu atâta „smart” în jurul nostru riscăm să ne scape ceva, şi anume viaţa însăşi.

sursa cotidianul.ro