Pagina principala / Opinii / CRĂCIUNUL

CRĂCIUNUL

DEDICAŢIE: Cei ce şi-au făcut o profesie de viaţă din a scrie, n-au uitat să facă legături între contemporaneitate şi timpul arhaic-primordial, cu sacerdoţiile sale. În lumina acestui dat oferim  cititorului, un mare sacerdoţiu precreştin într-atât de performant încât a fost preluat de succesorul civilizaţiei precreştine, creştinismul.

*CRĂCIUNUL*

Ne consumăm demersul cu o modestă punere în pagină a eseului„Amintiri de  peste două mii de ani” („Bănişorul mitic” Editura Călăuza v.b.-Deva 2007 pag. 38-42) inspirat de obiceiurile de crăciun ale trăitorilor din Bănişor- Jud. Sălaj.

În actele de comportament ale bănişorenilor pot fi identificate manifestări cultuale cu o vechime de peste două mii de ani, precum  şi  sechele ale unor evenimente terifiante ce nu s-au şters din memoria lor  de peste şapte sute de ani. Acestea există în obiceiurile locului sau în  practicile de raporturi ale sătenilor, ca o moştenire ancestrală. Sunt  acte şi fapte practicate mecanic în necunoştinţă privind izvorul istoric  al acestora. Pentru a ne face înţeleşi ne vom referi la un eveniment  ritualic şi la o sechelă multiseculară:

I. În localitate există o formă particulară de salut în timpul  sărbătoririi Crăciunului. Cei ce salută se adresează: „Bună ziua lui  Crăciun!”, iar cel căruia îi este adresat răspunde „Sănătos Crăciun  Bătrân!” Potrivit lui Victor Kernbach în „Dicţionare de mitologie  generală” Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, pag. 118,„Crăciun” este o divinitate mito-folclorică românească, arhaică, din  categoria Moşilor, a cărei origine a fost identificată cu ajutorul unui  colind dobrogean, cules de Niculae Densuşianu. „Sus îndalbe mânăstiri/(şede) Bunul Dumnezeu,/ lângă Bunul Dumnezeu/ Şede Maica Precista,/Lângă Maica Precista/ Şede Bătrânul Crăciun,/ Lângă Bătrânul Crăciun,/Şede Ion Sânt-Ion,/ Lângă Ion Sânt-Ion,/ şed toţi sfinţii de-a rândul/”

Crăciunul este un eveniment cultual preluat de creştinism, în anul 354  de către Biserica Romei, iar în anul 375 de Biserica Bizantină, prin  suprapunerea sărbătorii Naşterii Domnului peste un eveniment precreştin aparţinând miturilor mithraice, serbate anual pe 25 decembrie (Mithra: zeu arhaic, zeu al soarelui şi al luminii). Evenimentul precreştin al  Crăciunului, determinat de teologi a fi „păgân” ne naşte  rezerve,întrucât păgân în luminadicţionarelor de limbă română, are şi  conotaţia de om fără suflet, rău, şi nemilos, ori nu avem dreptul să ne  caracterizăm stră-străbunii noştri , de peste milenii, cei ale căror  gene le purtăm, încă, cu un astfel de termen greu, pentru vina de a se  fi născut şi de a fi trăit, înainte de venirea Fiului lui Dumnezeu pe  pământ). Se oficia la 25 decembrie, pentru că , potrivit calendarului  Iulian, la această dată cădea solstiţiul de iarnă „Sol Invietus”, la  romani, moment în care populaţiile precreştine invocau zeităţile  mithraice (la noi Crăciunul Cel Bătrân),creşterea zilei, domnia luminii  şi a soarelui.

După ce am făcut acest incurs pentru a da cititorului posibilitatea să  descopere divinităţi precreştine şi sacerdoţiul multimilenar peste care  s-a suprapus, în secolul patru, după Hristos, manifestarea creştină a  Naşterii Domnului, putem conchide că, în ciuda încreştinării  evenimentului în urmă cu şaisprezece secole, serbarea precreştină n-a  dispărut din conştiinţa oamenilor. I se spune Crăciun după numele zeului  de acum peste două mii de ani, zeu din categoria Moşilor (în textele  vechi, spune Victor Kernbach, în acelaşi op, la pagina 407, Moş are sens  de „strămoşul cel mai îndepărtat întemeietorul neamului, de arhetip  familial sau tribal)”. Istoriceşteprimii Moşi sunt „Moş Adam” şi „Moaşa  Iova”, nimeni alţii decât Adam şi Eva, strămoşii primordiali ai  omenirii, iar patronul manifestării, (Crăciunul) era identificat cu un  bătrân, un humanoid, divinizat.

Acestea fiind spuse, dăm cititorului posibilitatea să observe că  bănişorenii au transportat în memorie, peste milenii, un eveniment  cultual precreştin, că au conştiinţa, pe de o parte, a identităţii  patronului sărbătorii şi că acesta este un Moş Venerabil, împrejurare  căreia nu i se va putea găsi nici o legătură cu sărbătoarea creştină a  Naşterii Domnului.

II. În Bănişor există şi o manifestare de mânie, un fel de blestem pe  care-l prezentăm „Lua-te-ar Han-Tătarul!”. O zicere a unuia ce este  contrariat de actele şi faptele celui care-l intrigă. Pentru a înţelege  originea acestui act de mânie, vom folosi o informaţie din istoria  satului. Anuarul „Fii satului” din 2004 ne oferă la pagina 35 o adendă  ce prezintă date importante din istoria localităţii. Autorul căutării de  referinţă spune că localitatea a fost supusă în anul 1241 marii invazii  tătare şi că sătenii s-au salvat refugiindu-se în Biserică. Pornind de  la această informaţie, trebuie să spunem că tătarii acelor vremi  practicau poligamia. Motivaţi, pe de o parte, de interesul de a-şi  racola cadâne pentru harem, iar pe de altă parte robi sănătoşi pentru munci în regim de sclavie, năvălitorul răpea copilele frumoase şi  flăcăii în putere pe care-i ducea în robie. Ofensiva tătară s-a realizat  prin atacuri succesive pe un calendar extins, în vreme, astfel că  populaţia le-a citit interesul, după groaza pe care au semănat-o în  familiile din care au extras şi dus fără întoarcere, fecioare şi flăcăi.

Durerea dezrădăcinării fiilor şi a fiicelor, credinţa că nu-i vor mai  vedea, că vor fi folosiţi şi pentru satisfacerea unor orgii sexuale şi  destinaţi unei vieţi, alta decât cea moştenită de la moşi-strămoşi, în  totală contradicţie cu morala locului, a făcut ca răpirea de către  căpetenia barbară, Hanul, să devină cel mai nefast eveniment  existenţial. Acesta a fost motivul pentru care populaţia se ascundea în  păduri, prin smârcuri neumblate. De teama de a nu le fi răpiţi copii,renunţau să-şi mai apere gospodăriile cărora năvălitorul, contrariat că  nu găseşte ţipenie de om, le dădea foc. Chiar dacă agoniseala de o viaţă  le era făcută scrum, aveau mângâierea că şi-au salvat copii.

În acest climat „Lua-te-ar Han Tătarul!” a devenit în spiritualitatea  locală cel mai crâncen blestem. Faptul că acest gest de mânie a fost  transmis din generaţie în generaţie cu aceeaşi încărcătură timp de  secole, dovedeşte ce suferinţă imensă a produs victimelor, încât durerea  respectivă a încărcat genetic generaţii după generaţii până în zilele  noastre.

Materialul de faţă dovedeşte că lumea satului este strâns legată de  trecut. Că nu a abandonat nici o clipă instituţiile cultuale puse în  circulaţie de strămoşii de peste milenii. În situaţiaCrăciunului,Biserica a dus o luptă susţinută împotriva unor din duratele acestei manifestări, colindele, văzându-le drept manifestări „păgâne”, incompatibile cu creştinismul, colinde ce în civilizaţia în care s-au  născut erau oraţii de alungare a duhurilor sau de susţinere a moralei  timpului de referinţă. Prigoana împotriva celor ce practicau colindul a  mers atât de departe, încât în anul 692 d.H., la Sinodul Prolan de la  Constantinopol, s-a hotărât excomunicarea tuturor celor ce ar mai comite  delictul antecreştin al colindatului. Cum măsura n-a dat nici un  rezultat, mai marii Bisericii au hotărât să încreştineze colindele,astfel cum au încercat în timpul ultimei dictaturi comuniştii care au  procedat la laicizarea acestora. Urmare încreştinării colinzilor în tezaurul folcloric regăsim, alături de oraţii supra persistente  precreştine şi oraţii creştine, din care unele, printre care colindul dobrogean, citat de noi, aduce un mixaj creştin cu elemente precreştine.

Amintim, Dumnezeu, Maica Precista, Sânt-Ion, ceilalţi sfinţi şi instituţii precum mânăstirile, şi firesc, elementul precreştin,„Bătrânul Crăciun”, în Dobrogea şi„(Sănătos) Crăciun Bătrân!” în Bănişor.

Dacă „Crăciunul” în cultura teologică este un eveniment ce prezintă  instituţia eveniment biblic „Naşterea Domnului”, în cultura folclorică a  bănişorenilor „Crăciunul” priveşte o persoană fizică istorică, „Bătrânul  Crăciun”.

  Tiberiu   Vanca