Pagina principala / Istoric / Muzeul Limbii Române sau tradiţia unei şcoli

Muzeul Limbii Române sau tradiţia unei şcoli

Existenţa unei şcoli de lingvistică la Cluj, al cărei act de naştere a fost semnat în urmă cu 95 de ani, este o realitate pe care istoriografia o consemnează cu exactitate. O asemenea mişcare umanistă, care se revendica de la spiritul Şcolii Ardelene, va fi lansată la 1 octombrie 1919, sub genericul de Muzeul Limbii Române, în urma unei  hotărâri a Consiliului Dirigent din 27 august 1919. Noua instituţie, concepută pe baze moderne, într-o conjunctură istorică şi politică extrem de favorabilă, era creaţia unui om de o mare prestanţă ştiinţifică, Sextil Puşcariu (1877–1948), a cărui deschidere înspre curentele europene ale epocii îi conferiseră o autoritate de netăgăduit. Creat pe lângă Catedra de limba română şi dialectele ei de la Facultatea de Litere a Universităţii „Regele Ferdinand I”, Muzeul Limbii Române a fost considerat, pe bună dreptate, „cel mai autentic institut de cercetări în sensul nostru de astăzi”, de altfel „singurul institut de cercetare lingvistică serioasă al ţării între cele două războaie” (Iorgu Iordan).

Reunind figuri reprezentative ale lingvisticii româneşti, pe care Sextil Puşcariu a reuşit cu multă abilitate să le strângă în jurul său, acest nucleu de cercetare fundamentală şi-a fixat în programul său câteva obiective generoase, între care: adunarea şi prelucrarea ştiinţifică a materialului lexicografic din toate timpurile şi din toate zonele locuite de români; elaborarea unor lucrări dedicate unificării limbii literare şi a terminologiei de specialitate; trezirea „interesului obştesc” pentru studiul şi cultivarea limbii române; pregătirea şi formarea de filologi români; publicarea unor monografii, dicţionare speciale, glosare, bibliografii etc.

Aceste deziderate erau expuse detailat în planul prezentat iniţial de către Sextil Puşcariu, în calitatea de director al noii instituţii, program ambiţios publicat în primul număr al anuarului „Dacoromania” din 1920–1921. Pe primul plan s-a aflat, aşadar, alcătuirea Dicţionarului limbii române (denumit şi Dicţionarul Academiei), cu care fusese însărcinat Sextil Puşcariu de Academia Română, încă din 1906, după încercările eşuate ale lui A. T. Laurian şi I. C. Massim, ale lui B. P. Hasdeu şi ale lui Al. Philippide. Aici, la Cluj, în acest mic panteon ştiinţific, se va stabili sediul şi şantierul Dicţionarului limbii române, la elaborarea lui participând, în principal, Constantin Lacea şi Theodor Capidan, secondaţi, în diferite etape, de Nicolae Drăganu, C. Diculescu, D. Evolceanu, Teodor Naum, Ştefan Paşca, I. A. Rădulescu-Pogoneanu, Al. Procopovici, Dimitrie Macrea, Ipolit Tarnavschi, Silvia Bălan, Aurel Vasiliu, N. Tcaciuc-Albu, Vica Procopovici, Petre Grimm, Yves Auger sau H. Lolliot,unele nume nedepăşind pragul anonimatului. În mod indirect, prin intermediul numeroaselor contribuţii lexicale şi etimologice, în care excelau, mai ales, Vasile Bogrea şi Nicolae Drăganu, al intervenţiilor din cadrul şedinţelor săptămânale de comunicări, la realizarea Dicţionarului limbii române au avut un cuvânt de spus aproape toţi membrii activi ai Muzeului Limbii Române. Este semnificativ de amintit faptul că, timp de 43 de ani, până în 1948, Sextil Puşcariu şi echipa sa au publicat 3.071 de pagini cu circa 60.000 de cuvinte şi variante, mai exact literele A, B, C, D-de, F. G. H, I, Î, J şi L, până la cuvântul lojniţă inclusiv. Din păcate, datorită vicisitudinilor vremurilor, lucrarea a rămas nefinalizată, trecând pe umerii generaţiilor care au urmat.

Cea de-a doua lucrare de referinţă a Muzeului Limbii Române este reprezentată de Atlasul lingvistic român. Iniţiată, gândită şi condusă de Sextil Puşcariu, această operă de pionierat a geografiei lingvistice româneşti a fost realizată de doi dintre discipolii săi, Sever Pop şi Emil Petrovici. Ei s-au implicat fără menajamente în munca de cercetare, cu toată austeritatea acesteia, au pregătit lucrările premergătoare anchetelor pe teren în cele 398 de localităţi selectate din ţară, au efectuat anchetele propriu-zise între anii 1930 şi 1938, redactând apoi hărţile lingvistice. Până în anul 1943, au apărut, în redactarea celor doi autori, 4 volume din Atlasul lingvistic român I (ancheta Sever Pop) şi 3 volume, plus un volum de texte dialectale din Atlasul lingvistic român II (ancheta Emil Petrovici), date care pot sugera imaginea unei lucrări monumentale.

O asemenea retrospectivă ar fi incompletă dacă nu am lua în considerare activitatea ştiinţifică prodigioasă desfăşurată în ambianţa revistei „Dacoromania”, care şi-a câştigat în scurt timp reputaţia de „cea dintâi şi cea mai importantă publicaţie periodică de lingvistică apărută în această perioadă” (D. Macrea). Între 1921–1948, din „buletinul” Muzeului au apărut 11 volume masive, însumând aproximativ 9.000 de pagini. Au fost puse în circuitul ştiinţific studii, articole, note şi ample recenzii consacrate, în primul rând, domeniilor de lingvistică (lexicologie, dialectologie şi geografie lingvistică, istoria limbii, onomastică, lingvistică generală, gramatică, fonetică şi fonologie) şi de filologie, alături de cercetări de istorie şi critică literară, istoria culturii sau de folclor. În fiecare volum se publica o bibliografie a periodicelor, un instrument de lucru în care erau inventariate analitic scrierile de lingvistică, filologie, folclor, etnografie şi literatură apărute în ţară şi în străinătate şi care se refereau la limba, cultura şi literatura română. Articolele apărute în paginile „Dacoromaniei” aparţineau in majoritate „muzeiştilor”, fiind prezentate mai întâi, în mare parte, în cadrul şedinţelor săptămânale de comunicări, ţinute, la început, lunea, iar apoi în fiecare marţi seara. Despre aceste întruniri regulate, atât de fertile, Sextil Puşcariu mărturisea, la un moment dat, că au profitat „unul de altul prin criticile reciproce, acerbe uneori, spirituale de cele mai multe ori, niciodată însă amărâte, căci spiritul de critică nu izvora niciodată din plăcerea de a distruge, ci din dorinţa de a completa, iar bucuria pentru descoperirea altuia era totdeauna mai mare decât ispita de a persista într‑o eroare. În această atmosferă s-a putut dezvolta acea adevărată emulaţie între noi, care a produs volumele «Dacoromaniei» şi cele publicate de cei mai mulţi dintre noi la Academia Română”.

Acest excurs istoriografic nu şi-a propus decât să recompună succint începuturile unei şcoli lingvistice de tradiţie. Fiecare dintre direcţiile de cercetare trasate atunci au fost preluate şi amplificate de generaţia actuală. Nu am invocat ideea de tradiţie în sensul în care am putea fi suspectaţi de un paralogism sau de vreo nostalgie postprotocronistă. Continuitatea în planul cercetării fundamentale, respectiv în cel al studierii limbii şi literaturii române, este, în ultima instanţă, confirmarea intuiţiilor excepţionale pe care un ctitor de şcoală de talia lui Sextil Puşcariu le-a avut cu aproape un secol în urmă.

Dr. Eugen Pavel,

Directorul Institutului de Lingvistică

şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu”