Pagina principala / Cultura Invatamant / Calendar cultural al lunii iunie. 102 de la naşterea dascălului careian, Paul Pteancu

Calendar cultural al lunii iunie. 102 de la naşterea dascălului careian, Paul Pteancu

Evenimentele culturale ale lunii iunie  au debutat  cu Ziua Internaţională a Ocrotirii Copilului, aniversată pe 1 iunie.

În literatura română, la  data de 9 iunie comemorăm 104 ani de la trecerea la cele veşnice a marelui dramaturg  român, I.L. Caragiale. S-a născut la 1 februarie 1852,în satul Haimanale, care astăzi îi poartă numele, fiind primul născut al lui Luca Caragiale şi al Ecaterinei.
Primele studii le-a făcut în 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploieşti, iar până în 1864 a urmat clasele primare II-V, la Școala Domnească din Ploieşti, unde l-a avut învăţător pe Bazil Drăgoşescu. Până în 1867 a urmat trei clase la Gimnaziul „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti, iar în 1868 a terminat clasa a V-a liceală la Bucureşti. Caragiale a absolvit Gimnaziul Sfinţii Petru şi Pavel din Ploieşti, pe care l-a pomenit, în „Grand Hotel”.

În zorii zilei de 9 iunie 1912, Caragiale a murit subit în locuinţa sa de la Berlin, din cartierul Schöneberg, bolnav fiind de arteroscleroză. Rămăşiţele pământeşti sunt expuse în capela cimitirului protestant Erster Schöneberger Friedhof şi depuse, la 14 iunie, în cavoul familiei, în prezenţa lui Gherea, a lui Delavrancea şi a lui  Vlahuţă. Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie, sicriul cu rămăşiţele sale pământeşti a fost adus la Bucureşti şi, la 22 noiembrie 1912, s-a făcut înmormântarea la cimitirul Șerban Vodă. Cortegiul funerar, format la biserica Sf. Gheorghe, a făcut un ocol prin faţa Teatrului Naţional şi a continuat apoi drumul până la cimitir, în fruntea miilor de bucureşteni care au luat parte la această solemnitate aflându-se toţi marii scriitori ai timpului: Alexandru Vlahuţă, Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Șt. O. Iosif, Ovid Densuşianu, Corneliu Moldovan, Barbu Șt. Delavrancea, Sandu Aldea, N. D. Cocea şi alţii.

În cuvântarea pe care a ţinut-o la biserica Sf. Gheorghe, Delavrancea menţiona: „Caragiale a fost cel mai mare român din câţi au ținut un condei în mână și o torță aprinsă în cealaltă mână. Condeiul a căzut, dar torţa arde și nu se va stinge niciodată.” Iar Mihail Sadoveanu adăuga: „Caragiale a însemnat o dungă mare şi foarte luminoasă în literatura noastră contemporană; ea a rămas asupra noastră şi va rămâne asupra tuturor generaţiilor.”

Caragiale s-a bucurat de recunoaşterea operei sale pe perioada vieţii sale, însă a fost şi criticat şi, uneori, desconsiderat. După moartea sa, a început să fie recunoscut pentru importanţa sa în dramaturgia românească. Piesele sale au fost jucate şi au devenit relevante în perioada regimului comunist. În 1982, între Groapa Fundeni și Dealul Bolintin, Lucian Pintilie a început filmarea peliculei „De ce trag clopotele, Mitică?”, inspirat din piesa D-ale carnavalului . Pelicula a fost interzisă de comunişti, în faza în care nu i se definitivase montajul, din pricina trimiterilor sarcastice voalate la adresa sistemului de atunci.

La 21 iunie sărbătorim Ziua Muzicii Europene. Începând cu 1982, în Franţa, s-a sărbătorit Ziua Muzicii, care a devenit în 1985 şi Ziua Muzicii Europene. Au loc manifestări în peste 110 de ţări unde se desfăşoară mii de concerte gratuite susţinute de muzicieni amatori sau profesionişti din toate colţurile lumii.

Ziua de 26 iunie a fost proclamată Ziua Drapelului Naţional prin Legea nr. 96 din 20 mai 1998.

Ziua Drapelului Naţional a fost instituită pentru a marca ziua de 26 iunie 1848, când Guvernul revoluţionar a decretat ca Tricolorul- roşu, galben şi albastru – să reprezinte steagul naţțional al tuturor românilor; cele trei culori împărţite în mod egal reprezintă principiul egalităţii, orientarea culorilor în sus semnifică verticalitatea, cifra trei este numărul perfect.
În fiecare an, în data de 26 iunie, la nivelul tuturor ţărilor membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite se marchează Ziua Internaţională împotriva abuzului de droguri şi a traficului ilicit.

 Dintre personalităţile locale care au fac cinste Careiului îl amintim profesorul Ioan Ciarnău, care, la data de 2  iunie  a împlinit  79 de ani. S-a născut în 2 iunie 1937 în Pişcolt. A urmat cursurile liceale la Şcoala Zootehnică ce funcţiona în Castelul Karolyi din Carei. Este absolvent al Facultăţii de istorie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj Napoca. A fost profesor de istorie la Andrid şi Dindeşti.

După pensionare, devine un prolific scriitor, publicând valoroase lucrări de recuperare a istoriei moderne a zonei de Nord-Vest. Astfel, în 2004 publică Ultima brazdă (Editura Fidelia, Simeria, 2004), în 2005,Comuna Andrid: condiţii naturale, istorie şi contemporaneitate, la aceeaşi editură. În 2005 îşi înmoaie pana în călimara literaturii, fructificând amintirile din perioada liceului în romanul Nu esti singur, Ionică (Editura Fidelia, Simeria, 2007). Anul următor îşi valorifică experienţa dureroasă a unei boli necruţătoare pe care, contrar tuturor pronosticurilor medicale, o învinge, Cum am învins cancerul (Editura Fidelia, Simeria, 2008), urmată de noi volume de istorie recuperată, Să nu uităm Tătărăştiul (Fidelia, 2009), Vremea Şerpilor(2010), 100 de ani de la naşterea marelui istoric român Francisc Pall (1911-1992), Citadela, 2011, Istoria Dindeștiului (Fidelia, 2011), Vânătoarea de spioni (Fidelia, 2013) şi Atac la Balta  Verde’’ (Fidelia, 2015).

Este iniţiatorul Muzeului din Dindeşti şi colaborator al muzeelor din Carei, Satu Mare şi Cluj-Napoca.

La 8 iunie comemorăm  19 ani de la trecerea la cele veşnice a  episcopului Vasile Hossu (1919 – 1997). 

S-a născut la Carei în 17 mai 1919.  Face studiile elementare şi  liceale în perioada 1926-1936, apoi se înscrie la Academia Teologică Română Unită din Oradea. Primeşte prin Episcopul Valeriu Traian Frenţiu tonsura şi lectoratul, prin episcopul Iuliu Iuliu Hossu subdiaconatul şi diaconatul, iar prin episcopul Ioan Suciu este hirotonit ca preot celib, în 1945. Îşi continuă studiile teologice la Blaj, unde îşi ia licenţa în teologie. A urmat cursurile Seminarului Pedagogic Universitar din Bucureşti, calificându-se profesor.  A funcţionat ca profesor la Oradea, apoi la Liceul „Simion Bărnuţiu” din Şimleul Silvaniei, fiind coleg cu preotul profesor Alexandru Raţiu, născut U.S.A, originar din Moftinul Mic, jud. Satu Mare. După scoaterea înafara legii a Bisericii Greco-Catolice de regimul comunist, se retrage ca profesor la Şcoala Generală din Traniş din Vale, de pe Valea Drăganului.

În 1952 este arestat pentru activitate pastorală clandestină şi condamnat la 10 ani de temniţă. După doi ani este eliberat şi reprimit la aceeaşi şcoală din Traniş – Valea Drăganului. S-a pensionat în 1979.

Din 3 martie 1990 i s-a încredinţat Ordinariatul Diecezei Oradea şi apoi este numit episcop de către Papa Ioan Paul al II-lea, fiind consacrat ca episcop la Baia Mare de Mitropolitul dr. Ioan Todea şi episcopul Ioan Ploscaru. Ca episcop a reînfiinţat la Oradea Institutul Teologic Universitar Român Greco-Catolic, Liceul „Iosif Vulcan”.

În 1995 a sfinţit locul pe care s-a construit noua biserică greco-catolică „Sf. Andrei” din Carei, oferindu-i un substanţial sprijin financiar şi tehnic.

La 10 iunie aniversăm 133 de ani de la naşterea scriitoarei  Kafka Margit. Primele studii le face în localitate şi la Satu Mare (Şcoala de călugăriţe), apoi la Budapesta. În 1898 îşi ia diploma de învăţătoare. Profesează la Miskolc, Ujpest, Budapesta.

La Carei a fost prietena Otiliei Marchiş-Cosmutza, fiica lui George Marchiş, paroh şi protopop de Carei, poet, redactor. Kafka Margit a fost o poetă şi o prozatoare promiţătoare, dar destinul tragic i-a întrerupt timpuriu ascensiunea literară. A trecut la cele veşnice la 38 de ani, pe 1 decembrie 1918, răpusă de o gripă spaniolă.

Pe 13 iunie aniversăm 102 ani de la naşterea  renumitului dascăl careian, Paul Pteancu. Născut la 13 iunie 1914 în satul Vezendiu, Paul Pteancu a fost elev la Liceul „Vasile Lucaciu”, înfiinţat la Carei ca una dintre binefacerile Marii Uniri şi ale României Mari.

La terminarea Facultăţii de Ştiinţe ale Naturii de la Universitatea din Cluj, a fost reţinut ca preparator şi apoi ca asistent la această facultate. Îşi extinde domeniul specializării ştiinţifice cu studii de fizică şi chimie la Universitatea din Iaşi. Şi-a dat doctoratul cu lucrarea „Munţii Meseşului”.

Spre cinstea învăţământului românesc ale acelor vremuri, Ministerul Învăţământului se preocupa de ajutorarea românilor din afara graniţelor ţării. În acest context, în 1938, Paul Pteancu este numit la Institutul Cultural Român din Sofia. Acolo l-au găsit evenimentele celui de-al Doilea Război Mondial. Deoarece Bulgaria dorea cele două judeţe din sudul Dobrogei, la Sofia se organizau mitinguri la care manifestanţii strigau „Sus Bulgaria! Jos România”. Auzindu-i, profesorul Pteancu s-a întors la Cluj, de unde, împreună cu Grădina Botanică al cărei angajat era, s-a refugiat la Timişoara.

În 1945, la dorinţa mamei sale, fiind fiu unic al văduvei din Primul Război Mondial, renunţă la cariera universitară şi vine ca profesor la Liceul „Vasile Lucaciu” din Carei.  În 1947 este numit director, funcţie pe care a îndeplinit-o până în 1951.  Schimbările făcute în acei ani în funcţionarea şcolilor din Carei l-au despărţit de şcoala în care a învăţat ca elev şi apoi i-a învăţat pe alţii ca profesor şi director. Din 1951 a fost profesor la Liceul Pedagogic, apoi director la Liceul de Cultură Generală, actualul Colegiu Tehnic „Iuliu Maniu”. De aici a ieşit la pensie în 1977.

Vitregiile vremilor i-au pricinuit multe necazuri, prin care a trecut cu demnitate. Înalta ţinută ştiinţifică şi morală a profesorului Paul Pteancu a făcut să fie cooptat într-un colectiv al Ministerului Învăţământului. A colaborat cu studii şi articole la reviste ştiinţifice de specialitate. Pe altele le-a condus.

În acele vremuri şcolile aveau câte un lot de pământ pe care se aplicau în practică cunoştinţele acumulate la orele de ştiinţe ale naturii. Profesorul Paul Pteancu s-a ocupat de lotul şcolar, iar în 1957 a obţinut locul I pe ţară pentru această activitate.

Deşi întotdeauna a fost un simpatizant al doctrinei social-democrate, oficialităţile politice comuniste au intervenit adesea brutal în viaţa lui, dar pe de altă parte aveau nevoie de marea personalitate intelectuală, ştiinţifică, morală întruchipată de dascălul Paul Pteancu. S-a bucurat doar 5 ani de pensie, pentru că într-o noapte, în timpul somnului, a trecut la cele veşnice în anul 1983.

La 24 iunie comemorăm 10 ani de la moartea uneia dintre personalităţile care au aşezat Careiul pe harta culturală contemporană a ţării, trecându-i graniţele în demersul de a aşeza în făgaşul prieteniei şi respectului naţia română şi cea maghiară conlocuitoare, Corneliu Balla. Profesorul, poetul şi traducătorul Corneliu Balla s-a născut la Olosig, judeţul Bihor, în 11 aprilie 1930, mama sa stingându-se din viaţă în aceeaşi zi. Memoria i-a fost cinstită de fiul recunoscător prin pseudonimul literar, Gabriel Raţiu, pe care şi l-a luat în debutul literar „aproape postum”, după cum mărturisea apropiaţilor.

În 1946, cu prilejul unei vizite la Beiuş a lui Petru Groza, Corneliu Balla a suferit prima arestare politică, fiind închis 5-6 zile pentru că „agitase” împotriva minciunilor proliferate de la tribună.

În toamna anul 1947 se transferă la Liceul „Vasile Lucaciu” din Carei, unde va rămâne până în trimestrul II al anului şcolar viitor, când va reveni la Liceul „Samuil Vulcan” din Oradea.

Va urma cursurile liceale cu întreruperi datorate arestărilor din 1948, în urma căreia este condamnat la un an şi jumătate de închisoare, şi din 1952, când a fost condamnat la 5 ani de închisoare pentru delictul de agitaţie publică. În cea de-a doua condamnare va cunoaşte calvarul închisorilor interne, Uranus, Craiova, Jilava, mina Baia Sprie, Aiud. În 1955 pedeapsa i-a fost amnistiată. Pus în libertate, a reuşit să se angajeze abia în anul următor la Intreprinderea de Stat Arovit din Valea lui Mihai. Aici o va cunoaşte pe soţia sa, Amelia, care i-a stat alături până la sfârşitul vieţii. A  muncit la diferite intreprinderi în Gherla, ca muncitor sau muncitor necalificat. Din 1962 se întoarce pe meleagurile careiene unde avea să-şi ducă întreg restul vieţii.

În sesiunea din iunie 1965 şi-a luat examenul de Bacalaureat la Şcoala Medie Carei, secţia reală, în toamna aceluiaşi an înscriindu-se la Facultatea de Filologie secţia limba şi literatura română, fără frecvenţă, a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Tot în acest an debutează ca dascăl, funcţionând ca profesor suplinitor la Şcoala Generală din Ianculeşti. În perioada 1971-1974 a predat la Şcoala Generală din Lucăceni.

Din 1974 şi-a început activitatea de profesor titular în Carei, profesând la Liceul Mecanic Agricol, Liceul Mecanic Carei, Liceul Industrial Carei, Liceul Pedagogic Carei, Liceul Agroindustrial Carei. În 1990 a părăsit învăţământul pentru un post la Inspectoratul pentru Cultură al Judeţului Satu Mare, unde va rămâne până în 1992, când va intra în pensie.

A avut o bogată activitate culturală, fiind mereu conectat la evenimentele literare naţionale. A publicat studii şi articole în reviste de specialitate, a încercat să înfiripe publicaţii printre care „Agora”, pe care, împreună cu prof. Ioana Câcu, dr. Neţa Iercoşan, pr. Florica Raţiu, o redactau pe un calculator primitiv, apoi o scoteau la imprimantă. S-a implicat în redactarea revistelor editate de către Inspectoratul Şcolar Judeţean, Sindicatul Salariaţilor din Învăţământ, Casa Corpului Didactic Satu Mare: Pagini sătmărene, Viaţa Şcolară, Şcoala Sătmăreană ( la aceasta din urmă alături de Nae Antonescu, Rodica Bucurescu şi Gh. Tarţa).

A militat pentru apropierea culturală din românii şi maghiarii din Carei, fiind prieten apropiat al prof. Fenyi Istvan. Plăcile comemorative care amintesc locuitorilor din Carei de cei doi mari profesori prieteni îşi zâmbesc pentru eternitate, fiind aşezate faţă în faţă pe cele două blocuri vecine unde aceştia au locuit.

Demn urmaş al lui Costa Carei,a făcut traduceri excepţionale din literatura maghiară: Aprily Lajos – Prinţul tristeţii, Editura Kriterion, Bucureşti, 1979; Szilagyi  Istvan – Cad pietre în fântâna seacă, Editura Kriterion, Bucureşti, 1984; Szavai Geza – Promenadă cu femei şi ţapi, Editura Pont publisher, Budapesta, 1997; Szavai Geza – Vă binecuvântez cu gloanţe (Postludiu), Editura Pont publisher, Budapesta, 1998. Alături de Nae Antonescu îngrijește volumul Sânge şi aur al poetului Ady Endre în traducerea lui George A. Petre, volum apărut la editura orădeană Cogito în 1996. În 1997 îngrijeşte şi prefaţează volumul Ady Endre, Itthon/ Hier/ Zu hause/ Aici, acasă, apărut la Editura Muzeului Judeţean Satu Mare.

Va debuta ca poet în 2001 cu volumul Logosclipuri, apărut la Editura Dacia din Cluj-Napoca. referindu-se la acest moment a afirmat că „am ajuns să debutez aproape postum”. În 2003 a publicat în regie proprie la Satu Mare al doilea volum de poezii, Jugul cel blând, poeme-rugăciune scrise în perioada detenţiei. În 2008, la Editura Citadela din Satu Mare, îi apre volumul Zarca, al doilea ciclu de poezii scrise în închisoare.

La 24 iunie 2006 s-a stins din viaţă, fiind înmormântat în Carei.