SECUII SUNT MOȚI?

• publicat la: 20 June 2020
SECUII SUNT MOȚI?

La ceas aniversar, 100 de ani de la semnarea Păcii de la Trianon,
de la 4 iunie 1920, un studiu cu semne de întrebare și exclamare.
Pentru început și limpezirea chestiunii vom așeza în cap acest Motoo:

„Luaţi-vă Ardealul și duceți-vă cu el
acolo unde înfloresc florile libertăţii”
Dr. Sigismund Kunfi

Analiza fenomenelor trecute şi reflectarea lor în actualitate întră în sfera de observaţie ştiinţifică a istoricului care are datoria să informeze corect şi complet opinia publică, mai ales despre evenimente de primă însemnătate. Iată de ce considerăm de actualitate şi de necesitate o argumentare ştiinţifică, obiectivă, a unui fenomen atât de disputat cum a fost tratatul de la Trianon. Este adevărat că el reglementa şi un contencios dintre Ungaria şi România, dar acesta ocupa un loc restrâns în ansamblul tratatului, deşi, desigur, nu lipsit de importanţă, diferend disputat, în perioada interbelică, la instanțele internaționale și tranșat în favoarea României. Nu vom insista cu prezentarea tratatului, fie şi numai rezumativă, dar vom reține din conţinutul său, cu scopul de a pune în lumină asupra părții sale esențiale Trianon-ul a reprezentat practic un tratat de pace între Ungaria şi restul lumii.
În cele 164 de pagini ale Tratatului toată chestiunea graniţei ungaro-române ocupa cam o coloana de text, pe o singură pagină. Manevra Ungariei s-a conturat inclusiv prin numirea delegaţilor semnatari – un ministru al Muncii şi al Prevederilor Sociale şi un funcţionar din Ministerul de Externe, cu rang de ambasador, în timp ce semnatarii din toate statele erau plenipotenţiari. În partea a treia intitulată Clauze politice europene, în articolele 45-47, era înscrisă obligaţia României de a insera în legislaţia sa dispoziţii pentru protejarea intereselor locuitorilor de alta rasă, limbă, religie, din teritoriile care cunoscuseră transferul de suveranitate în favoarea statului român. Pe lângă garanţiile de drepturi pentru minorităţile de orice fel, tratatul mai cuprinsese şi prevederi referitoare la aşa-zişii „optanţi” (locuitori care, după 1918, se strămutaseră în Ungaria, pentru care se pretindea recunoaşterea drepturilor lor de proprietate în teritoriile care trecuseră sub suveranitatea altui stat). Peste câţiva ani, de la producere, ele vor prilejui, în faţa Societăţii Naţiunilor şi a Curţii de Justiţie de la Haga, o celebră dispută între România şi Ungaria, în cursul căreia şi-a ilustrat marele talent oratoric, diplomatic şi juridic Nicolae Titulescu, faţă în faţă cu experienţa şi prestanţa bătrânului conte Apponyi.
Despre obiceiurile ungurilor, în relația lor cu românii, se cuvin câteva precizări care vin din veacuri, căci ei au stabilit și definit, după cum aveau interese, și arealul de locuire a teritoriilor de către români. Ei se considerau stăpâni. Chiar dacă statisticile i-au încurcat, chiar dacă toată lume vorbea despre autodeterminare națională, numai ungurii nu recunoșteau Transilvania și părțile ei ungurene, adică acele părți din Ungaria, care s-au pronunțat pentru unire și aderarea la România Mare, prin Rezoluția de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918. În mod oficial susțineau și nu recunoșteau: „din pustă până la Carpați altă națiune decât cea maghiară” . Document edificator, emanat de la Budapesta, chiar în timpurile de după capitularea Imperiului Austro-Ungar, prin care se încerca transmiterea unui mesaj peste ocean pentru susținerea NUMAI a cauzei maghiare.
O prezentare extrem de plastică cu privire la „închisoarea popoarelor” din imperiul bicefal rezultă din faptul real că: naţionalităţile reprezentau numeric tot atâția câţi erau și maghiarii, fără să fi fost pusă în practică o politică pentru naţionalităţi! Guvernul de la Budapesta a voit să ascundă naţionalităţile sub „covată” dar nu avut o „covată destul de mare”, iar la momentul „spargerii lumii”(armistițiul cerut), din 1918, totul era în zadar, căci cei care se aşezase în „vârful coveţii” au fost rădicați cu „covată cu tot”. Cu deosebire pe românii ardeleni, de la preluarea habsburgică a Transilvaniei, 1892, deși recunoscuți de guvernatorul Ungariei Nicolae Olahus: ca națiune cu independența recunoscută prin diplome leopoldine ignora bare mi că noi ne-am cuibărit mai bine; pre noi ne desconsidera mai mult, poate pentru trecutul nostru, baremi că noi eram cei mai tari; pe români i-a declarat ca cei mai periculoşi căci pretindeau un membru deosebit din trupul averii maghiare. Cum a încolţit sămânţa acestui necaz?, dintre români și unguri, care ar putea fi vindecat prin adevăr, vom încerca a puncta în studiul de față.

„Nu odată, m-am plâns că ungurii nu-şi cunosc, naţionalităţile din ţara lor propria. Aceasta e o eroare, ba pot zice un păcat, care mai curând ori mai târziu se va răzbuna însuşi pe sine”.
Grigoriu Moldovan

Pornind de la acest adevăr încercăm să clarificăm măcar în parte chestiunea. Istoria ungurilor este una fără rădăcini. Acest fapt i-a determinat, mereu, să scotocească prin lume pentru a se lega de ceva trainic și mai ales răsunător, magnific. Pentru dovezi vom apela la cele dintâi izvoare scrise despre prezența lor europeană.

HARTA Daciie și disputelor dintre Xenopol și Roesler
Pentru ca să poată combate vorbele vrăjite: „mult este a fi născut român”, au născocit de exemplu prin austriacul Franz Josef Sulzer (1727–1791), Josef Karl Eder (?) Enghel Christian (1770-1814) precursori ai germanul Roesler (1836–1874) cu teoria „deșertării de locuitori a Daciei” prin Aurelian, iar românii să fie așezați în Ardeal după maghiari. Corifeii școlii ardelene S. Micu Klain , Gheorghe Șincai și Petru Maior au combătut cu argumente istorice, lingvistice, geografice, etnografice, etc. Lor li s-au alăturat o serie de cercetători străini care au respins acele invenții. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, controversata teorie a lui Roesler privind romanizarea Daciei și continuitatea populației romanice la Nord de Dunăre a trezit interesul istoricilor români. Mai întâi Xenopol , apoi și Dimintre Onciul, au combătut pas cu pas teoria roesleriană, aducând contra argumente pentru fiecare dintre ideile susținute de istoricul austriac. Teoria a fost preluată și de către istoricul ungur Hunfalvi, dar fără a aduce alte dovezi, decât ipoteze care falsificau prin propagandă adevărul.
Ne reamintim faptul că în toate timpurile, toate cuceririle lumii nu au pustiit populațiile, în cel mai rău caz le-au asimilat, ori au fost ele însele absorbite, le-au luat în captivitate ca trofee de război, etc, după nivelul de civilizație și cultura timpului, dar distrugerii totale nu au fost consemnate în istorie. Sunt cunoscute metodele folosite de turci, de exemplu, după căderea Imperiului Roman de Răsărit, când pe lângă turmele de vite și oi, corăbiile în convoi erau încărcate cu copii – băieți pentru a fi instruiți ca ieniceri, fetele (uneori și femei tinere) pentru haremul din Serai al Sultanului. Bărbații, care scăpau cu capetele „nescurtate” erau osândiți în ocnele de sare, sau la munca câmpului, iobagi ai „nobililor” vremii.
Cunoaștem și motivul pentru care după cucerirea Daciei, despre acest mare regat care a dat populația primordială a Europei, și prin „roiuri” de neamuri dacice, tracico-getice, posesori ai scrierii cu litere și cifre datate ante Biblice, au populat lumea nici o rudă scăpătată n-a mai vrut să pomenească. A rămas doar respectul pe care marele cuceritor roman l-a sculptat în Columna de la Roma. Prin steagul dacic și prin Columnă strămoșii noștri au rămas nemuritori! De ce s-a lansat în secolul XIX această teorie a laptelui de oaie și a transhumanței românilor de la sud de Dunăre? Un posibil răspuns ar putea proveni din însăși apariția pe harta Europei a Imperiului Romano-german, a cărei origini se ciocneau cu cele ale unor „neamuri de geți”, stabiliți prin acel locuri și care în lipsă de rădăcini își revendicau întâietatea.
Până la descoperirea Cărților geților, a lui Nicolo Zeno (1575) apelam la surse maghiare, care fiind izvoare scrise, „legitimau” originea și așezarea ungurilor în Câmpia Panonie și în Ardeal. Una dintre acestea, des amintite este cronica lui Anonimus , notarul regelui Bella, autorul cronicii „Gesta Hungarorum” (Faptele ungurilor). Dintre regii care purtau acest nume, istoriografia mai nouă şi mai deplin cunoscătoare a problemelor izvoarelor 1-a eliminat pe cel dintâi şi pe cel din urmă (Bela I şi Bela al IV-lea). Rămâneau în discuţie ceilalţi doi Bela, al II-lea şi al III-lea, iar dintre aceştia, în perioada interbelică era preferat un notar al regelui Bella al III-lea, probabil un prepozit de Strigoniu cu numele Petru, iar lucrarea sa scrisă pe la anul 1200, pe baza unor cronici mai vechi din anii 1066 – 1067; sau poate un călugăr cu numele Posá (Pousa) ajuns mai târziu episcop al Bosniei şi apoi mare vornic în perioada Bulei de aur (1222).
O scurtă incursiune în istoria hunilor e necesară. Niebelungenlied (Cântecul Niebelungilor), epopee eroică germană, capodoperă a literaturii medievale europene, care datează, probabil, de la începutul secolului al XIII-lea şi a fost redactată de un poet anonim originar din Austria. Alcătuită în 39 de cânturi, epopeea cuprinde două părţi distincte, prima narând aventurile şi omorârea lui Siegfried, cavaler curajos, fiu al regelui Siegmund, şi a doua relatând acţiunile de răzbunare întreprinse de Kriemhilda, văduva viteazului cavaler, cu ajutorul lui Attila .
De la huni vine și butada folosită de Nicolo Zeno, în capitolul dedicat istorie hunilor, după ce Aetius a zdrobit în bătălie armatele lui Attila, cel care-și pregătise baricada din șei de lemn ca să-și dea foc, mai bine pentru a nu rămâne viu și captiv în mâna inamicului. Viteazul ce dusese cu faimă la moarte peste un milion de oameni, atunci când gândirea și istețimea sa tactică l-au părăsit, avea să spună cum că „odată învinsă roata norocului, nu ni se va mai putea opune nimic”. Și alesese soarta cea crudă a arderii de viu, deoarece „norocul ascuns în iarbă” nu-i mai era alături. El, Attila, dușmanul lumii avea să scape cu fuga din pustiitoarea bătălie, în care peste 250.000 de soldați au murit (după istorisirea lui Blondus Fabius). Dar cum vântul nu bate totdeauna în aceeași direcție, romanii care tremurase în fața hunilor lui Attila, și a amenințării sală că va da „calului ovăz, din Pocalul de la Roma” l-au învins prin forța destinului. Visata „monarhie perfectă, din orient în occident” nu putea să fie prădată cu totul, după cum o promisese „biciul lui Dumnezeu”. Puterea hunilor se întemeia pe violența fatală a trupului și a „ puterii minții, ce nu poate fi dărâmată niciodată”, potrivit îndrumărilor date de regele hunilor. După ce luase, prin mituire, toată putere în mâna sa, Attila pe la 450 se îndreptase spre Aquilela, cu armata motivată cu „trofeul bogat al pradei de război”. A distrus tot ce a întâlnit în calea sa, până când Papa Leone, care l-a alungat în Panonia. Dar tot nu s-a potolit. Și-a refăcut armata și l-a amenințat poruncit pe împăratul Marcian să-i plătească tributul promis de Teodosiu, altfel îl atacă. În acest fel voia să-i distragă atenția lui Torismund, care în fruntea vizigoților i-a dejucat planul, și l-a pus pe fugă. Din Panonia a continuat presiunile în Orient asupra lui Marcian pentru recunoașterea prin tribut a vasalității. Într-o noapte, împăratul ce la Constantinopole a visat „arcul rupt a lui Attila”. Când s-a trezit, în adevăr, Attila era mort, după ce băuse la nunta sa, cu o tânăra și frumoasa soție Ildiko, atât de mult încât a murit înecat cu sângele ce i-a obturat respirația. Să nu uite momentul tragic cei apropiați „fugeau, urlau și s-au tăiat pe față cu cuțitul, cum le era obiceiul, spunând că doar sângele bărbătesc poate deplânge pe regele lor” . Cât din astfel de comportamente sălbatice au preluat ungurii nu avem o exactă măsură. Dar obiceiul ca și la petreceri să curgă sânge l-au preluat și perfectat. Că au creat diversiune și au încăierat estul cu vestul sunt pilde continuate și în istoria recentă.
Ce spunea Nicolae Olahus în istoria sa Ungaria scrisă la 1536? Că în Ardeal locuiau 4 națiuni, și că înțelegerea „unio trium naționum” a fost o alianță politică a nemeșilor unguri, secui și sași pentru a se sprijinii reciproc împotriva răsculaților. La ce era necesară o astfel de alianță dacă oricum ei ar fi fost majoritari? Adică, niciodată românii, n-au pierit, fiind pomeniți în toate cronicile vechi și diplome medievale, nu s-au unit cu nici o altă etnie, decât prin căsătorie mixtă,ceea ce este o realitate în toate timpurile, ca să se apere la ei acasă împotriva altei nații!, din simplul motiv că numeric au fost cei care au dominat orice seminție pripășită prin Ardeal.
Căutări de unguri răzleți, printre românii din Transilvania, au tot făcut universitarii clujeni, cu sprijin și finanțare de la Budapesta, și cu toate sumele investite pentru maghiarizarea cu orice chip, tot s-au încurcat în propriile statistic. Atunci au concluzionat că ungurii fusese de fapt valahizați! Au căutat prin toate satele al căror nume fusese schimbate dar au dat peste sate în care nu era picior de ungur ori țigan, cum voit și răutăcios unii „cercetători” făceau confuzii. Etnografia Ungariei se reducea mai mult la articole singuratice provenite din pana unor laici, cărora le lipsea atât pre-cunoştinţa necesară a chestiuni, cât şi – într-un anumit grad – cunoşterea limbii (filologia), susținea redactorul revistei care se numea chiar Ungaria, în anul judecării celebrului proces al memorandiștilor români de la Cluj (1894). Naţiunea maghiară ar aparţinea, o parte de naţionalităţile printre care trăia, dar ungurul încă nu ştia, că în fapt, ce fel de elemente erau caracteristice lui: adică el nu cunoştea limba, literatura, datinile, moralul, aspiraţiile şi aplicările, cu un cuvânt „nu le cunoaşte lumea individuală internă şi externă” , scumpă viaţa a naționalităților! Așa au rătăcit și printre moții lui Avram Iancu, crezând că acolo erau secuii!
„Suntem români, de lege şi naţionalitate română. Români am fost şi români vom fi şi pe viitor. Caracterul acesta l-am câştigat prin naştere şi botez, îl biruim de la Dumnezeu, nu ni l-a dat nimeni, şi nu-l va putea lua nimeni, nu ne putem lepăda de el nici noi înşine”
Girgoriu Moldovan .
Odată încorporați în imperiul bicefal, drepturile și libertățile preluate din Constituția, 4 martie 1849, au fost doar texte pe hârtie. Parlamentarii unguri, în frunte cu președintele Academiei Maghiare, contele Ștefan Szecseny, se cam încurcau în explicarea conținutului unor noțiuni: Patrie, cetățean, patriot, etc. Se ridicau baricade, pe care unii le exploatau cu folos, pretinzând „datoria de a trăi cu ungurii în pace și iubire, pentru întărirea statului coroanei Sfântului Ștefan” și a trăi în frăție. Toate aceste „dorințe” erau puse în numărul de pornire al revistei social-științifice „Ungaria”, pe care o patrona Grigoriu Moldovan, în octombrie 1891, la Cluj.
El cerea încredere în „unguri care încă nu ne-au înșelat”, precum rușii, turcii, grecii, sârbi, nemții. Desigur că în „frăția fericită”! propusă de Moldovan, trebuiau incluse și celelalte naționalități din Ardeal, între care: sașii și secui! El facea dovada, citând din cronici vechi, cum că între 1257-1272, comitele de Cselleifi Trăscăianul (Toroszkó) a „dat cetatea sa spre folosința secuilor care locuiau lângă Arieș, câtă vreme vor locui acolo”. Nu se știe în ce împrejurări au părăsit respectivele locuri, după cum nu se știe nici cum veniră acolo. Cert este, după documente citate că la 1289 Ladislau al III-le „le-a donat pentru totdeauna secuilor locul numit locul numit Arieș, de lângă Turda” , ca răsplată pentru participarea la războiul căntra cumanilor și tătarilor, proprietate întărită prin nominalizarea comunelor de către regele Andrei la III-lea.
Desigur că Paul Hunfalvi avea o bogată imaginație de povestitor, căci tot ce nu se putea dovedi, verifica, era atribuit ungurilor, ca de pildă numele lcocalității Igrecz, de la muzicanții regești, că țigani încă nu călcase pe acele tărâmuri. Cu numele de Feldioara, mai multe sate în Ardeal, erau botezate Főldvar. Și trebuia crezut faptul că secuii ocupau cetățile, locuite anterior tot de ei. Despre limba secuilor, ea a fost maghiarizată.
Comuna Muhács, sau Mohács, a fost negreșit ungurească, zicea academicianul ungur. Dar iată ce surpriză. În 1642 s-au făcut „Urbárium seu liber. Lustralis sedis Aranyos” care conţinea în sine numele nobilimi comitatului Arieşului sau primipili vechi şi noi (nobiles quam primipili veterani et recentes), pedestri (pixidarii), vechi şi noi şi călăreţii acestora, deşi nu aveau „cărţi de nobili”. Toţi, excepţionându-se băieţii mai mici de 12 ani, au depus următorul jurământul de fidelitate: „Eu mă jor pe Dumnezeul cel viu, că graţiosului meu Domn, măriei sale Domnului George Rákóczi junior, ducelui Transilvaniei, din îndurarea lui Dumnezeu, Domnului părţii Ungariei şi fişpanului secuilor, Măriei sale, în toată viaţa mea îi voi fi drept şi credincios, amicilor lui îi voi fi amic, inamicilor lui inimic, şi nu voi practica pacta nici pe faţă, nici într-ascuns contra persoanei Măriei Sale şi a ţării lui, ci chiar dacă voi înţelege ceva rău faţă de măria sa de la alţii şi prin alţii, că cineva ar voi a aţâţa, a practica, sau a face contra, acela lucru îl voi face cunoscut sau măriei sale, sau oamenilor concreduţi ai lui, sau superiorului meu, şi cu toată năzuinţa încă voiesc a mă opune. În Summa, din toate puterile mele voi fi intr-acea, ca se pot fi serv drept şi fidel (sic) măriei sale. Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi aşa să-mi binecuvinte mântuirea sufletului meu“ .
Adică, regula fidelității avea veche tradiție. În adevăr satul Măhaciu, că despre satul românesc era vorbirea, avea 2 nobili: Kozma Péter, Kozma Kirilla, și 18 pixaderi, toți cu nume ungurești. Pentru care motiv să fi depus localnicii din Măhaciu jurământ în limba română!, dacă toți erau secui? Chestiune neluminată cu știință de academicianul Pal Hunfalvi. În lustra de la 1702, adică la nici o generație distanță de la jurământul mai sus citat, nu s-au regăsit derivate ale numelor anterioare, iar la 1879 Ștefan Colceriu (Kulcsar?), popă în Măhaciu îi scria lui Bogdan Petriceicu Hajdeu: „Măhaciu este primul sat românesc în fostul Scaun al Arieşului, atât sub raportul situaţiunii, având apă bună, aer curat, păduri multe – mai toate de goron şi puţin mesteacăn, precum şi prin vinul său cel bun, grâul cel mai greu şi vite frumoase. Aici se produce cea mai bună calitate de crumpene (cartofi – n.n.), pe care Măhăcenii le numesc „picioici”, iar în satul învecinat Dumbrău se cheamă „cucuie”. Măhaciul este aproape de calea cea veche a Transilvaniei, care astăzi ca și în trecut, primind toate căile laterale, duce spre Urbea-Mare. Comuna are acum abia 185 case, cu 876 suflete” .
Satul era curat românesc, afară de 3 țigani, nu exista nici un locuitor străin, ultimul izraelit plecând pe la 1869. Despre originea satului nu existau dovezi foarte lămuritoare. O legendă lega locul de revenirea, din oastea, lui Iancu de Hunedoara. După bătălia de la Mohaci, 11 ostași, scăpați din bătălie, probabil, găsind locul pustiit de turci, să se fi stabilit. Dintre acea ar fi fost: „Mircea, Mirea, Stâncă, Cordoş, Pocol, Şuşman, Raţ, Părduţ, Bărbos, Popa şi Hegedűs. Cel din urmă Hegedűs, a murit la 1831, mărturisi părintele satului. Cei din urmă „Stanca, Pocol şi Cordoş, eu i-am înmormântat. Toate aceste familie îşi au cărţile lor nobilitare de la Mihai Apafy şi Francisc Rákoczy şi le place a se făli prin diplomele lor de nemeşug cu slove de aur şi pe pielea de câne” . Ei se remarcau prin curățenie și eleganță, în rest portul nu se deosebea decât la suman, cernit negru, cusut cu pănură fină, pieptar din piei de miel. Până la 1849 Măhăcenii serveau ca grăniceri în „regimentul călări de Szekely huszár”.
Ca într-un tribunal al științei, Grigoriu Moldovan, a intrat în luptă deschisă cu toată lumea: cu tineretul din regat, Academia Română, dar și cu cercetătorii unguri, combătând în primul caz amestecul celor de peste Carpați în „treburile românilor ardeleni” în diferendul lor cu ungurii, respectiv cu sărăcăcioasele acțiuni culturale și cu agresiunea de maghiarizare și însușire de către unguri a valorilor românești din Ardeal. Lupta sa pe tărâm lingvistic și etnografic a avut unele accente critice, alte luări de poziție aveau ca bază puținătatea informațiilor, cum a fost cazul față de români ardeleni refugiați în Regat. Nu a iertat nici deviațiile unor „unioniști” cu cauza altora.
Despre Andrei baron de Șaguna spunea că „si-a schimbat ideile sale după vânt, a ţinut totdeauna cu puterea, n-a suferit nici patimi, nici dureri, nici oarecare incomoditate pentru ideile sale, n-a adus nici o jertfă spre binele comun, n-a pribegit precum a pribegit un Klein, un Lemenyi şi alţii, care nu și-au strămutat ideile, simțămintele în favoarea intereselor private, dar s-au luptat. Neînvingând, au avut totuși tăria sufletească a pribegi, a mânca pâinea amară a exilului, a muri în străinătate, dar totodată pentru a-și mântui liniștea sufletească. Ideile de care și azi suntem pătrunşi. Au fost tari ca o stâncă! Șaguna n-a fost de pănura asta” . Chiar dacă unele critici nu sunt fondate, relătările gazetarului ardelean aduceau multe și interesante aspecte ale luptei deschise pe toate fronturile îmotriva despotismului austriac, camuflat de vârful luor de lance de la Budapesta.
Critica lui Moldovan venea din faptul că Șaguna, născut grec, s-a naturalizat sârb, după care ungur, apoi român și neamț. El exemplifica atitudinea duplicitară a episcopului ortodox. La Abrud, în 1848, a fost cel mai „slugarnic față de unguri”, prinzând-o pe Caterina Varga, doamna românilor din munți. El scrisese în raport contelui Iosif Teleky, cum a pus la cale „pe ascuns” prinderea Caterinei. La 1837, iobagii români au refuzat prestația, iar pentru nesupunere a fost trimisă armata împotriva lor. La sosirea soldaților în Bucium, căpitanul Vizner a poruncit celor 200 de husari să atace pe săteanul Cozma, să-l bată cu sabia în cap, iar a doua zi să-i aplice 100 de bastoane, până a rămas schilod. Au sechestrat 50 de vite și 20.000 florini pentru „dreptatea făcută” la Bucium, Abruzel, Cărpeniș, fruntașilor confiscându-li-se averea. Atunci apăruse Caterina Varga în zonă, despre care se credea că-i unguroaică. Ea a luat apărare românilor, semnând o petiție. Ungurii se temeau de ea, ca de Horea, fapt pentru care nu permiteau întruniri neanunțate. „Doamna” plănuise de Bobotează o asemenea întrunire. La această întrunire s-a auto-invitat și Șaguna, pentru a o prinde, după cum plănuise.
La 1848, Șaguna a fost în tabăra acelora care au luptat pentru „idea de stat maghiar”, a fost zelos apărător al unirii românilor cu ungurii!, fiind omul lui Kossuth și al regimului unguresc, era de părere la jumătate de veac de la evenimente redactorul și fondatorul revistei Ungaria, Grigoriu Moldovan. El susținea că Șaguna a făcut „elogiul preabunului împărat care ne asigură naționalitatea, să jurăm credință” , pentru bunătatea sa de a-i slobozi pe români din iobăgie. Binele și folosul Patriei, în acțiunea lui Șaguna au fost privite prin prisma foloaselor personale. Când românii erau sub presiunea ungurilor, i-a abandonat în voia soartei. El era un fel negustor pentru sine, după părerea lui Moldovan pentru că: „a vrut scaun de mitropolit? L-a obținut!”. S-a sucit după ce ungurii au fost bătuți, și din „amicul unirii” devenise propovăduitorul zicalei: „Mindig van igaz a mondásban (adică, întotdeauna există adevăr în provebul): vox populi vox Dei, (a nép szava Isten szava – vocea poporului, vocea lui Dumnezeu), spunea în materialul său de studiu referitor la amintiri din regiunea Hunedoara . Acolo, fiecare își continua profesia la pădure. Geologul bate cu grijă pietrele studiate și zice ca românul: „Apa trece pietrele rămân”.
Și totuși pentru serbarea mileniului, Iancu de Hunedoara urma a juca un rol, fixat prin portul popular. Portul nu avea nevoie de prezentare picturală, căci curentele, modele trec întotdeaun, dar tradițiile se conservă. Pe stâlpul recunoștinței, care marca serbarea mileniului, era scris: „Hunyadi János 15.000 vitézével az 1442 év szeptember 6-án e szorosban verte szét Schabeddin beglerbég Erdélybe nyomuló 80.000 főnyi török seregét. E dicső fegyvertény örök emlékezetére állitá ez oszlopot Hunyadvármegye közönsége a honfoglalás ezredik évében, 1896.” (în tălmăcire: „János Hunyadi, cu cei 15.000 de cavaleri ai săi, a învins armata turcă de 80.000 de oameni puternici a Schabeddin Beglerbeg care a invadat Transilvania în acest defileu în septembrie. Această coloană a fost ridicată în veșnica amintire a acestei fapte glorioase de arme, de publicul județului Hunedoara, în anul 1896 “).
Ungurii și Românii
Cunosc terenul în care au încolţit sămânţa acestui necaz, căuşele care au produs aceasta încolţire, sinceritate și vindecarea prin adevăr. Entuziasm: nici n-am iubit, nici nu-i vom iubi pe unguri. Dar, s-a pus vreodată întrebarea: vor avea oare nevoie sa-i iubim? Ori doar interese ca să-i amăgească pe români?
În urechile românilor, în special al celor din Ardeal, cuvântul «ungur» sună foarte şod. Sensul acestuia e: sânge străin, unul care nu-i de religia ta, care nu-ţi vrea binele; e aşa ceva, din a cărui spirit, nimic nu-i iertat a lua, cu care e păcat a-te amesteca. Și ar mai fi și altele. Dar să le luăm cu binișorul. La auzul cuvântului «ungur» românul deja şi-a auzit necazul. La auzul aceluia îl străpung sulițele prin inimă prin necazurile suportate de generațiile trecute. În aceasta vorbă este concentrată amărăciunea, chinul şi durerea multor secole de împilare. Până la 1848 toate chinurile iobăgiei le-am datorat »ungurului», suferinţă dură, de aproape o mie de ani, și peste ei suprapus <>, vreo 300 de ani. Îşi poate închipui cineva ce catalog lung de suferinţe, câte mai pot fi acolo însemnate şi câte lacrămi au putut muia hârtia?!
Au ştiut românii că iobăgia nu era invenţie ungurească? Orizontul european românii nu-l vedeau. Prevederile de la Viena, și pacea de la 1815, unde nu avusese reprezentare, le-a barat orice speranță. Erau trecuți sub protectoratul Marilor Puteri de atunci. Și pentru că multe căpetenii erau cu dibăcie înlăturate pe români numai suferinţa lor i-a interesat, numai pe stăpânii locului îi vedeau din an în an, din secol în secol. Un „animal sălbătăcit” nici atunci nu se apropie cu iubire de acela care l-a sălbătăcit, când îl îmbie cu pâine. În zadar se lăudau ungurii că la 1848 au dus „războiul de independență” și au eliberat pe români. Nu a crezut nimeni că răsărise un popor nou, cu idei noi, cu administraţie nouă, cu o lume nouă. Nu au crezut, nici naivii, cu toate că citiseră pe drapelele ungureşti ideile: «libertăţii – egalităţii – fraternităţii», pentru că pentru a fi, în adevăr, egali cu stăpânii, să fi fost „fraţi” cu aceia care ieri, alaltăieri, mânau românii pe brazdă.
Nici ungurii, nici nimeni altcineva, nu putea scrie, nici din greșeală, un asemenea text, deşi s-a greşit, pentru că nu s-a valorizat cultura și perspectiva politică care s-a deschis în vremea aceea, cu acea inteliginţă puţină şi necultivată, în mijlocul atâtor înşelăciuni şi amăgiri, românii s-au aliat cu inamicii ungurilor, care erau provocatorii răului originar. Și acea alianță nu viza faptul că românii erau împotriva independenței ungurilor. Nu, ei s-au ridicat la luptă împotriva acelor care voia să-i supună, să le șteargă neatârnarea. Ori ungurii tocmai voiau să le pună obroc. Aceia care, în decurs de secole, au scurmat pământul ca iobagi, în primul moment al libertăţii nu cugetară, nu judecară situația decât prin nevoia proprie. Ei au priceput, flexibil, ca să-şi răzbune suferinţa prin comună acțiune. Dar nici ungurii nu i-au băgat în seamă. Ei se voiau stăpâni.
Iobăgia n-a fost paradis. Ținerea de minte, înregistra în memoria colectivă că izvorul din deal se revarsă dacă nu-i îngrijit avea să le motiveze acțiunea. Dar după 1848, românii din toate provinciile locuite de ei, au ajuns pe aceleași mâini străine. În Ardeal au împărtășit ordinea constituțională și au fost trădați chiar de Împăratul de partea căruia s-au așezat la vremea revoluției.
S-au ridicat și apărut din nou ungurii, cât s-a putut politic, crezând în Viena, de la dualismul din 1867, și implementând toate dorințele lor. Împăratul a fost indulgent și pentru salvarea monarhiei sale, noțiunea de „Patrie” – echivala cu trădarea românilor, prin nerezolvarea dorinței mai vechi: „împărate fă dreptate, dacă crezi în Zeitate”, striga poporul, și se făleau ungurii cu Viena după dualism, și unii din interes de apărare a privilegiilor dobândite.
O bună vreme s-a vânturat ideea că „românii sunt de vină că Ungaria nu și-a cucerit independența”. La 1878 Dieta ungară scoase legea pentru naționalități dar n-a aplicat-o, ea a rămas doar „praf în ochi”, căci naționalitățile pretindeau drepturi: limba! Oamenii din Dieta de la 1868 nu au fost de acord cu cerinţele ideii de „stat naţional maghiar”, căci altcum nu ar fi făcut legea de naţionalităţi. Barem mare pagubă fu a nu cumpăni bine lucrul atunci şi, a nu pune atunci fundament pe care să se poată edifica succesive. Naţiunea trebui atunci să cumpănească: ce are de făcut?
Nu suntem noi de vină că în acel stat unde atâtea îs naţionalităţile câţi maghiarii, nu au fost politică . de naţionalităţi! Guvernul voi a ascunde naţionalităţile sub covată, dar nu avu covată destul de mare; acum în zadar şede în vârful coveţii căci îl rădică cu covată cu tot. Cu deosebire pe noi ne ignora barem că noi ne-am cuibărit mai bine; pe noi ne desconsidera mai mult, poate pentru trecutul nostru, barem că noi eram cei mai tari, pe noi ne-a declarat de cei mai periculoşi căci pretindeam un membru deosebit din trupul averii maghiare.
Am ajuns istoricește, cu povestea, până la 1893!, în tabăra Triplei Alianțe. Ce au făcut cu românii, unde i-au aruncat împrejurările și Marile Puteri semnatare a Păcii de la Viena din 1815? Ce a făcut din ei dispreţul, neiubirea, tratarea rea, precum ți erorile proprii ale românilor, patima rea şi lipsa totală de politică pentru naţionalităţi a ungurilor după dualism? Vom schița doar câteva repere.
Cu ceva temei rămâne valabilă afirmația că Regele Carol I și Tripla Alianță au înșelat idealurile națiunii române! În scrisoarea deschisă adresată lui V.A. Urechea, președintele Ligii Culturale, care număra atunci peste 200.000 membrii, cu o avere colosală, i se reproșa lipsa de fermitate și ezitarea în apărarea drepturilor românilor ardeleni, considerând interviurile date jurnalului „Deutsches Vlolksblatt” o „mare copilărie”, dar cu fală făcute înaintea Europei că „jertfesc 2 milioane de franci pe altarul patriei, pentru cultura poporului tânărului stat român (referirea era la Regatul România care-și cucerise independența – n.n.)” . Dar acestea fiind doar vorbe, căci țăranul „ajuns schelet” nu simțea decât aventură, de vreme ce declarația prezicea: „nu avem tendințe daco-române”, și dorința ca Austro-Ungaria să „primească constituțiune federalistă, acesta fiind siguranța pentru susținerea monarhiei”, prin urmare și a românilor. Mai bătătoare la ochi, din toată declarația, era cea referitoare la Basarabia, „în care jumătate de milion de români s-au înstrăinat”, adică nici un gând de-a cuceri, fie și cultural, provinciile în care românii erau în grea suferință. Iată o primă greșeală ce se reproșa Ligii culturale.
Critica era îndreptățită căci autorul interviului cu pricina o lua pe cărări ocolitoare, în loc să adopte stilul direct de dezvelire a adevărului, care să fie cunoscut în toată Europa, era de părere Grig Moldoveanu. Și el pentru a sugera curajul și fermitatea necesară pentru președintele unei Ligi Culturale, cu două sute de mii de membri, a așternut următoarea povestioară: „A fost odată un împărat (Traian) care avu trei feciori. Înainte de ce i-ar fi trimis în lume, tatăl lor le-a dat trei năfrămuri (baticuri), unuia roşie (Romania) altuia galbenă (Bucovină) şi celui din urmă vânătă (Ardealul), toate trei rupte din una întreagă şi le zisă: Când veţi uni aceste trei năfrămi iarăşi pe o singură hampă, atunci împărăţia mea va fi a voastră. Haideţi dar copii să alcătuim aceasta împărăţie! (Zgomot asurzitor și imense aplauze din public)” . Poveste goală, ca o ciorbă rece, susținea polemic redactorul ziarului din Ardeal, care era doar „încălzită” la granița țării ungurești. Dacă lipsea acțiunea toate versurile și îndemnurile poetice erau doar stihuri, pasaje pentru foile din biblioteci. Iată altă greșeală a românilor.
Statul federal propus și de A.C. Popovici, în lucrarea sa de consiliere a împăratului Francisc Iosif, era „un moft politic” de moment, care aburea orizontul popoarelor din monarhie, mai degrabă decât unul realist. proverbul „pestele cel mare, înghite pe cel mic” nu mai era aplicabil, era mai degrabă o acomodare cu puterea celor 4 mari puteri europene. Atacul trebuia concentrat asupra Austriei și Ungariei în egală măsură, căci românii umblaseră destul cu „pălăria în mână” pe la curtea de la Viena, ca acum să-o mototolească și pe la Pesta. Deci, șansa românilor într-un stat federal, avea aceeași soartă. Egala îndreptățire, nu putea fi atinsă decât între aceia care vorbeau aceeași limbă. „Babilonul” naționalităților, experimentat la Sibiu, semăna mai degrabă cu o „casă de nebuni”, cu chip european, susținea cel care cunoștea din interior revărsarea politicii interne a monarhiei bicefale, și aplicarea constituției ei.
Ce nevoie aveau oare ardelenii de ajutorul fraților de dincolo de Carpați de vreme ce ai voia a trăi în „federație”, cum era gândirea alianțelor, pe care proaspătul regele le parafase cu blazonul Regatului Independent al României. Neamestecul. Numai Liga culturală „era văzut ca fiind la fel ca politica de stat”. Cu amăgiri politice lupta românilor „nu era nici mai ușoară și nici suferința mai ușor de dus de oamenii mâniați pe glorificarea politicii europene, care voia să se auto-vindece” , lucru pe care nu-l putea admite cel care cunoștea, din interior, opresiunea oficială maghiară.
Cugetul că, maghiarul ne e cel mai mare inimic, s-a copt în conştiinţa fermă: în trecutul stăpânului tiranizator, apăsătorul permanent, piedeca viitoare a aspiraţiilor de unitate. Românii s-au trezit acum 100 de ani și au făcut unirea, apoi, devenind prea mari și tari, iar au fost loviți de ruși, unguri și bulgari în 1940. Ce a urmat se știe. Cine ne-a ruinat din interior?: Monarhia, străină!, care n-a luat pulsul poporului.
Cum suntem astăzi? De sub coaja arborelui conștiinței naționale cedând din suveranitate, oferind europenilor resurse umane…, dar încă bine cuprinși de rădăcinile adânci ale Edenului românesc. Patriotismul, dreptul la libertate și cultură națională: «Din opincă tu / Te ai rădicat, / Opinca deci nu / E chiar de uitat / Ci e de iubit. / Şi e de stimat / Cu ea ’i de simţit / Cu ea de lucrat! / se amintea în versuri, după atârnarea ei pe catargul de la Budapesta, în august 1919.
Istoria românilor, tratată pe bucăți, reprezintă un întreg cu frânturi de povești, cu bordeiul și obiceiul fiecăruia, ce dă farmec întregului. Odată făcută de toţii, România Mare, căci nimeni nu poate spune că „el e autor”, au jurat că aceea, numai aşa-i dreaptă şi adevărată, cum și-au închipuit-o, cum o scriem şi propagăm noi. Uităm noi oare că există, în ştiinţa istoriei, diferinţă de păreri și nu numai credinţă comună. Ne-am format o credinţă care nu poate fi răsturnată prin cercetări ştiințifice. Vai acelui învăţat care nu ar crede în asta, căci ca şi cum nu ar crede în Dumnezeu atotputernicul. Chemarea absolută a istoricilor este pentru a întări pe fiecare în credinţa altuia şi a zbiciui, ca pe vremuri, pe aceia care formează opinii dubioase în privinţa trecutului. Conform credinţei acesteia pământul Transilvaniei, e vatră românească, locuită neîntrerupt, rămasă urmaşilor lui Traian. „Ne-am creat sfinţi şi eroi. Aceşti sfinţi şi eroi sunt călăii maghiarilor Horea şi Cloşca. Acolo le e portretul pe par oțel e casei noastre alăturea cu a lui Raţiu şi Lucaciu care lucră făţiş ca inimicii juraţi ai constituţiei maghiare. Numai un ce este drept, frumos, bun şi acela e: idealul nostru”
Care-i scopul? Încotro ne ducem?, după ce am fost oropsiți, liberi pe deplin 20 de ani, în interbelic, apoi dominați de sovietici, sub influență ideologică și regim sever, spre haos și dezbinare, manipulați oribil din afară, cu interes vădit economic!
Europa, ne-a dezamăgit și tratat cu indiferență și dispreț pentru a-și crea avantaje economice: ne-a fărâmițat creând iluzii de productivitate, eficiență și bună gospodărire; i-a îndoctrinat prin îndatorare pe unii puși să tragă sforile politice, pentru a-și crea avantaje și maxim de profit; a creat animozități, în special cu ungurii. Ne-au sechestrat zăcămintele și acaparat forța de muncă activă. Ne-au creat iluzii diplomatice și de integrare, punându-ne mereu condiții. Ne-au lăsat, ca în trecut, în bătaia vecinilor;
Revenind la cealaltă parte a ungurilor: secuii. Datina secuilor spunea, conform scrierilor vechi de cronici, că ei nu datorau regelui nici o altă dare decât pentru casă, colibă și o piele de bou! Cea mai veche informație aparține literatului Szabó Károly, care citează din epistolele de răscumpărare ale mitropoliei din Strigoniu (1254 şi 1263). Bonfini, conform traducerii lui K. Szabó, scria despre secui că „atâta venerau libertatea încât mai bine erau gata a muri, decât să plătească regelui Ungariei vreun soi de dare; la aceasta nu i-a putut constrânge [astrânge - în text, n.n.] nici o forţă” .
Din grația Regelui Matei Corvin, „s-au înduplecat a da, din când, în când, câte un bou” . Pentru a afla câte ceva despre originea și arealul lor ne întoarcem la izvoare, după cum le rostuise Academia de științe maghiară. Astfel, cum recomanda Hunfalvi, să se organizeze tabere în locuri îndepărtate ale Finlandei, pentru descoperiri eventuale filiații, posibil înrudite cu limba maghiară. Studierea românilor cădea în sarcina „învățaților” germani. Profesorul August Weigand, călătorea prin Macedonia pentru a identifica teritoriul locuit de români. Ungurii cercetau Finlanda și Volga, dar fără a fi dispus în echipa din Ardeal de vreun lingvist român, ori slav. Ei căutau „înrudiri și sinonime” ale limbii, și cum găseau ceva ce suna aproximativ, era pe loc ungurizat. Și în căutările disperate socoteau terenul locuit de „moţi şi de sași” pământ propriu. Cercetările din teren trebuiau să constate, ce influență și cum a fost atins de popoarele conlocuitoare spiritualitatea maghiară, în statul milenar – cum s-a schimbat: „limbă, datinile, moralul, etc. – de atâtea secole” ? N-ar trebui să se ocupe științele numai de prezența „tezaurului” altor popoare și invers în credința, poezie, datini, moral și influența maghiarismului. Acel studiu era necesar pentru a putea stabili „politici de influențare” în direcția ca toți „să simtă ungurește”. Bâlbâind prin terenuri neumblate, de exemplu pentru studierea colindelor, poeziilor populare și cântecelor românești, ungurii . Și era firesc ca într-o conviețuire de opt-zece secole să fie o reciprocă influențe pe tărâm etnografic.
Până și unele poezii, ghicitori, balade aveau conținut comun: românești și secuiești, cupă cum și jocurile copiilor erau aproape identice. Dar particularitățile puteau fi receptate numai de cel care cunoștea limba vorbită de popor. Pe moți „în fiecare an îi inventează, măcar odată” câte un călător-cercetător, distribuiți în alte zone, decât cele pe care le ocupă. Și asta se datora faptului că odată ce nu rezulta din cercetările de teren o anume prezență, asemănătoare ipotezei de început, studiul nu era interesant și nici difuzat, astfel că reprezenta o noutate și un nou început pentru fiecare echipă.
Originea moților, de exemplu, de care se ocupase Dr. Jankó, cu studiul Igriciek a Biharhegysegben , apărut în fascicola I a Muzeului din Transilvania pe 1894, cuprindea câteva erori, pe care Grig Moldovan a ținut a le corecta, în sensul că nu „doar în două locuri există colinde: unul dincolo de Dunăre în Gőcsej și altul în Kénez (Odorhei), ci și în alte vreo 10 localități”, pe care le numea. În seara de Crăciun, feciorii în cete de 16-20, colindă pe ton popular, iar gazda dacă îi poftește „să pășească”, pleacă fără să colinde. O altă greșeală a cercetătorului maghiar consta în faptul că ritualul era plasat la chijlegi, și nu din pre-seara Crăciunului și până la anul nou. O altă eroare se referea la preluarea numai a unor fragmente din datinile românești precum: turcă, taur, plugușor, numai așa acelea capătă adevăratul înțeles. „Boul rumen” ne era altceva decât provocarea la buhai (taur), îmbrăcat în toată costumația. Perioada colindelor era identic consemnate. Împrejurarea că patria colindelor era în secuime și la Gőcsej și că textul colindelor era asemănător, confirmă că ele au fost „împrumutate de la români”.
A răsturna o asemenea realitate era imposibil de acceptat, și numai pentru că asemenea colinde erau la toți românii, inclusiv în Macedonia. Analiza textului abia dacă inventariază ușoare adausuri inovative, datină ce ieșea din uz, pe când la români se conserva. „Consonarea textului colinzilor din Gőcsej şi din Secuime ne face a conchide, că Gőcsej e colonia secuiască, apoi că influenţa acelora a putut ajunge acolo numai prin Secui, deoarece românii în lipsa totală de co-atingere n-au putut exercita o atare influenţă” .
Pentru documentare profesorul Ioan Jankó a umblat prin zona muntelui Găina-Vidra, și Munții Bihorului, având legătură cu profesorul Gomboș care i-a spus că de n-ar fi fost vremea rea ar fi „adus niște igreți”, denumire pe care n-o pricepea oaspetele său. Interpretarea maghiară a termenului era: muzicant țigan! Pentru a-l combate Grigore Moldovan cita studiul „Moții”, apărut la București, în 1888, în care autorii Teofil Franc și George Cadrea explicase cuvântul „igreț” ca fiind vorba de : „români din munții apuseni”! Deși nu văzuse nici un igreț (țigan) viu în Vidra, profesorul ungur a scris: „pentru a avea o dovadă am chestionat 5 sate și toți locuitorii au confirmat că „igreți” erau muzicanți” . Vasăzică, cuvântul se menținuse în satele de moți, ba și în depărtare, deși era pustiu de „igreți”, iar pentru secui cuvântul era complet necunoscut. Dar dacă era vorba de „muzicant” ungurii ei trebuiau socotiți: „țigani”.
Cercetătorul ocazional botezase și sate, ca de3 exemplu: Vidra mijlocie, care nu exista. Muzicantul „igriț” mai era cunoscut printre moți și ca „ceatarâș, jucăuș, heghieduș”, mai ales prin satele din Munții Bihorului. Cercetarea făcută de Ioan Jankó scotea în evidență faptul că „igriți” în zona moților erau muzicanți români, nu țigani, care nu au putut fi identificați de loc, în zonă. Moții bistreni, după cum a constatat pe văzute profesorul, „cântau cu abilitate la vioară, clarinet, fluier, pe la târgurile de prin Căpâlna, Lupșa”, deși el scrisese că în afară de Bistra nici una nu avea muzicanți români.
Eroarea de plasare a țiganilor printre locuitorii munților provenea din faptul că numai în zona specifică culturii viței de vie puteau fi aceștia întâlniți. La munte nu. Locuitorii ocupându-se cu creșterea animalelor, cu exploatarea și prelucrarea lemnului cântau și la instrumente. Petrecerea din crâșmele de pe Arieș, era întreținută de muzicanți români. Orchestră era, pe atunci doar în Bistra, în rest câte o bandă, cum li se spunea. De la Câmpeni, la Abrud era „patria muzicii țigănești”. Acolo, „igriți” erau țigani, la munte numai români, botezați mai modern ca muzicanți.
Deși în comitatul Dăbâca exista un sat Igricze (și nu Igricsá, cum îl botezase ungurește profesorul), nu exista picior de țigan, toți erau români. Unde să fi dispărut unguri din sat? Românii n-au putut fonda un sat cu așa nume dacă nu cunoșteau termenul de „igriți”!. Din punctul de vedere al etnografilor români „igriți” erau ceterași, lăutari, în timp ce profesorul detașa „igriți” – țigani care nu puneau sub arcuș doine, ci numai jocuri de bună dispoziție. Cântările melancolice fac ca igriți să fie sobri, iar jocurile să fie vesele, plăcute. Ungurul e serios la supărare și vesel la petrecere, când interacționează cu „igriți”. A trecut cu vederea faptul că un convoi de căruțe cu românii, care se îndrepta spre târg, aveau cu ei și un igriți, iar ceilalți cântau după el. Acel obicei era specific numai românilor, după cum cântatul în mers, ori doinitul îl practicau la ocazii. Cimpoiul, deși folosit în Marșul lui Iancu, era rar folosit ca instrument muzical, în zona Crișenilor, Mocanilor și al Moților.
O altă chestiune luată în studiu se referea la numele de familie ale moților și varianta maghiarizată a lor. Bucșan, a devenit Tőkéafalva, Vidra (cu numele împrumutat de la vidra de apă), ar fi de origine ungurească, de vrem e ce a văzut o vidră domesticită, jucăușă, ca o mâță. Concluzia însemnă că la Vidra erau ungurii românizați. Afirmația avea evident un fundament alunecos. Păi dacă nu se putea dovedi vreo influență secuiască, cum nu era nici la igriți, influența putea proveni de la ungurii din Zărand.
Cuvinte ale moților: clacă, întâlnită la toți românii. Introdus de români s-a răspândit și printre unguri, deși în uzanță folosit doar de români. Claca nu era inventată de secui, răspândirea ei fiind făcută de români. Înainte de 1848, familiile românești nobile, aveau nume ungurești, prin adăugarea numelui localității. Câteva exemple: Șincai, după comună era: Sinkai, deși era român curat. Deși moții erau supărați pe unguri, acceptau numele ungurești: Hosszu, Kis, Nagy, Pap, Kovacs, Hideg, Puskas, Lantos, Lazar, ș.a., urmând numele ocupației.
E un fapt acceptat că în procesul de colonizare, ungurii „plantați” lângă români, fiind puțini, au fost românizați prin asimilare. Peste 20% din secuii trecuți în regat s-au contopit cu băștinașii. La întrebarea: oare secuii sunt moți?, răspunsul l-au dat chiar cercetările ungurilor, rămase fără urme, sau fără de rădăcini în locuri pe care abia dacă s-au pripășit să ia câte ceva, din ce nu era al lor.
(Fragment din Pași pe caldarâm. Incrustări istorice. De la pace la diktat: 1815 – Viena -1940, în curs de apariție)
Oradea, 03 iunie 2020

Colonel r. Dr. Constantin MOȘINCAT

.
Desemnarea unor personaje fără un rol cheie în politica ungară s-a făcut cu scopul, ca ulterior, să nu recunoască reprezentativitatea lor. Chestiunea poate fi explicată şi prin faptul că Ungaria era în haos ca urmare a revoltelor şi a acţiunilor bolşevice şi a gărzilor albe. Deci, vechile structuri nu mai funcţionau iar noile structuri nu aveau autoritate şi recunoaştere.
Romulus Seișanu, Alexandru Rațiu, România în timpul războiului 1916-1918, seria I, Fascicola nr. 1, aprilie 1919, p. 32
Franz Josef Sulzer (1727 Laufenburg (Baden) – d.1791, în Pitești) a fost un militar, publicist, scriitor, istoric și muzicolog elvețian de limbă germană. În baza studiilor de drept a fost numit în 1759 ca auditor în regimentul de infanterie Lattermann care a staționat o perioadă în Transilvania. În toamna anului 1774 a venit în Țara Românească la chemarea proaspăt instalatului domn Alexandru Ipsilanti care i-a promis că va preda niște cursuri de drept și filosofie la Școala Superioară ce urma să se deschidă la București. Istoria Daciei transalpine, adică a Valahiei, Moldovei și Basarabiei. În legătură cu istoria restului Daciei, ca încercare de a scrie o istorie generală, cu libertate critică, vol. I-III, Editura Gräffer, Viena, din care o parte s-a publicat în 1781, iar o parte a rămas inedită, ea fiind păstrată în secția de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române. Sulzer criticând orice era în țară dorea să lovească în Alexandru Ipsilanti care nu l-a angajat ca secretar și nici nu i-a acordat alte favoruri, după cum era supărat și pe guvernul austriac, și pe români în general. Lucrarea sa conține de asemenea informații etnografice prețioase, precum și privitoare la folclor și muzica românească din cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Cele zece melodii populare românești culese de Sulzer se numără printre primele notații de acest fel consemnate de autori occidentali. S-a întâlnit timp de 3 ani cu Petru Maior, după numirea acestuia ca protopop la Reghin în 1784, și cu Inocențiu Micu-Klein discutând în contradictoriu diferite probleme de istorie și de limbă (în perioada când s-a reactivat în armata imperială, ca asesor, la regimentul de dragoni Savoia, cantonat la Reghin . La retragerea regimentului avea să moară la Pitești de febră tifoidă).
Johann Christian von Engel a fost istoric austriac de etnie germană. Preluând informații de la Johann Christian von Engel ca istoric ce-l evocă pe Levinus Hulsius – care a publicat în anul 1597 lucrarea Transylvaniœ, Moldaviœ et Valachiœ descriptio blazoanele familiei Basarabilor Țării-Românești și Moldovei – este consemnat de Bogdan Petriceicu Hasdeu în lucrarea Basarabii cine? – de unde? – când? Interesante sunt consemnările sale despre rolul de apărători ai creștinismului de către voievozi români. „Lăsând noi inscripțiile mormântului lui Mihai la o parte, mai bucuros vream să răsfirăm, și să presărăm flori, pre mormântul acestui Prințip Românesc, care interes istoricesc de lume minunat cuprinde în sine. Acesta mai cu putere au ajutat spre abaterea varvarilor de cătră celelalte părți creștinești ale Europei. De ar fi întimpinat acest bărbat mai faină creștere în tinerețele sale, și de nu s-ar fi născut în timpul așa feliu de stări înprejur grele și turburoase; de n-ar fi avut de lucru cu Basta, cu Batori, și cu Moghila, ar fi făcut minuni în lume, și s-ar fi asemănat cu Temistocles și cu Ioan Huniadi. Istoria lui cu mare plăcere am lucrat-o, pentru că aceasta m-au ușurat inima, cea scârbită despre alte istorii varvare și nenorocoase a Țării Românești, și a Moldaviei. El au fost român curat, și au dat adeverire cum că Pronia cerească arată în toate neamurile și limbele măiestria și puterile sale. De ar fi ținut stăpânirea lui mai mult, s-ar fi făcut țările cele de pe marginea Dunării minunate de toată lumea, și neînfrânte de putere omenească. Însă în al 43-lea an al vieții sale fu tirănește smuls prin silitoare putere din cursul vieții; urmările începutelor lui fapte se împiedecară, și se stinseră în sacul cuprins a timpurilor. Țara Românească și Moldavia și acum se află în stare ticăloasă; ca mai înainte de acesta, însă datorința Istoriei fie de-a pururea a păstra aducerea aminte despre acest Bărbat, și a proroci lauda lui. Lucrul Istoriei fie de a ținea putința înaintea ochilor, și de a deștepta adeveritoarea părere, cum că frumoasele acele țări oarecând vor înflori, și se va mângâia omenirea cu dânsele.” (Johann Christian von Engel / Geschichte der Moldau und Walachey / Halle / 1804 / pagina 268).
Teoria lui Rösler, potrivit căreia poporul român s-a format la sud de Dunăre, de unde o mare parte a populației a emigrat la nord de fluviu, inițiată de istorici austrieci (de origine germană din Sudeți) poartă numele său, ca urmare a publicării în 1871 a cărții sale „Romänische Studien”. Ocuparea Transilvaniei și apoi Unirea de la 1859 au determinat Imperiul Austriac să caute justificări ale ocupației și să înceapă o „luptă științifică” împotriva dreptului românesc, având printre exponenți pe Rösler. pe fundalul eforturilor românești de emancipare din Transilvania și Banat, populația românească pe atunci încă nefiind recunoscută ca națiune. Luările de poziție românești subliniau vechimea locuitorilor români din regiunile respective ale imperiului și descendența din coloniștii romani din antichitate. Vezi în acest context, spre exemplu, memorandumurile adresate curții de la Viena și intitulate Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae. Folosind izvoare istorice latine târzii și nesigure, el a susținut teza exterminării poporului dac odată cu cucerirea romană, precum și pe cea a retragerii complete a populației romanizate de pe tot cuprinsul provinciei Dacia în secolul III. Locuitorii fostei provincii ar fi fost strămutați în masă la sud de Dunăre, unde s-ar fi format limba română și poporul român. În principal, teoria lui Roesler are la bază ipoteze și speculații, combătute cu argumente arheologice temeinice de către istoricii români ai perioadei. Demonstrarea imigrării românilor după cucerirea Transilvaniei de către unguri trebuia să justifice o dată în plus politica de maghiarizare forțată dusă de Ungaria după realizarea în 1867 a dualismului austro-ungar în cadrul imperiului austriac și lipsa de drepturi naționale de până atunci. După Marea Unire din 1918, negarea continuității românești în Dacia și teoretizarea pretinsei inferiorități a lumii rurale românești în raport cu lumea urbană maghiaro-germană din Transilvania au alimentat masiv resentimentele pe care le-a provocat destrămarea Imperiului Austro-Ungar și politica revizionistă maghiară. În aceiași ani, școala românească produce opere științifice importante pentru înțelegerea etnogenezei românești, cum ar fi: „Începuturile vieții romane la gurile Dunării” și „Getica” de Vasile Pârvan, „Istorii ale românilor”, „Românii și ungurii de-a lungul veacurilor”, de Nicolae Iorga, „Istoria limbii române” de Alexandru Rosetti și „O enigmă și un miracol istoric:poporul român” de Gheorghe Brătianu. De dată mai recentă și alte lucrări dovedesc contrariul ipotezelor propagate de Roesler, ca de pildă: Principiul naționalităților, de Romulus Seișanu, „Transilvania pământ românesc” (sau problema Ardealului văzută de pe tărâm american – 1989), de Milton G. Lerer, Istoria Militară a poporului român (1980), „De la statul geto-dac la statul român unitar (1983), de Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, Ce este Transilvania? Civilizația transilvană în cadrul în cadrul civilizației românești” (1989), de Ștefan Pascu, „De la Esculeu la Alba Iulia”, de Mircea Dogaru (1993), Granița de vest, de Ștefan Manciulea, (1936, reeditare 1994), Transilvania ultima prigoană maghiară, de Ioan N. Ciolan (2008), Români și unguri (1940-2011), de Petre Țurlea, „Cărțile geților” de Nicolo Zeno, (apărută 2017, dar scrisă în 1575), listă foarte lungă la care cităm și lucrarea noastră: Războiul românilor ardeleni, (2018) și cele semnate de Mircea Dogaru: „Secuii, poporul furat”, „Între Alba Iulia și Trianon. Ungaria tuturor cauzelor și războaielor de succesiune (1918-1920)” și coordonator al volumului „Dimitrie Cantemir și conștiința unității românilor”! etc
Micu (Clain), Samuil (1745 -1806), istoric şi lingvist român iluminist din Transilvania, unul din corifeii Şcolii ardelene. A studiat la Blaj şi la Viena. A fost profesor de matematică, de etică, de filozofie şi de teologie dogmatică la Seminarul din Blaj, apoi director de studii la Colegiul „Sfânta Barbara” din Viena. Spre sfârşitul vieţii, a fost cenzor şi corector al cărţilor româneşti, care se tipăreau în tipografia Universităţii din Buda. Este autor a peste 60 de lucrări teologice, istorice, filozofice şi literare, majoritatea rămase în manuscris. Ca istoric („Brevis historica notiţia origini set progressus nationis daco-romanae”, 1778; „Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor”, 1796, şi „Istoria, lucrurile şi intâmplările românilor”, în patru tonuri, din care s-au publicat numai extrase, 1806), urmăreşte istoria celor trei ţări române, Transilvania, Ţara Românească şi Moldova, până la sfârşitul sec. Al XVII-lea, susţinând originea romană şi continuitatea neîntreruptă a românilor în Dacia. in lucrările sale lingvistice, printre care „Elementa linquae daco-romanae sive valachicar (1780), scrisă în colaborare cu Gh. Şincai, a susţinut introducerea scrierii cu litere latine, ortografie etimologică şi ideea purificării limbii române de elementele nelatineşti. in „Carte de rogacioni” (1779), a folosit pentru întâia oară în istoria tipăriturilor româneşti, alfabetul latin. A redactat şi un dicţionar român — latin, care a stat la baza „Lexiconului de la Buda”. A tradus şi a prelucrat lucrări de filozofie cu caracter iluminist („Logica”, 1799; „Legile firii” 1800 ş.a.) contribuind astfel la dezvoltarea în ţara noastră a unei gândiri filozofice cu elemente materialiste. A mai tradus „ Viaţa şi fabulele lui Esop”, „Varlaam 1oasaf’, romanul „Belizarie” de Marmentel ş.a. Dintre traducerile religioase făcute de el, cea mai importantă este „Biblia” (1795). ( Vezi Academia R.P.R., Dicţionar Enciclopedic Român, vol. III, K-P, Editura Politică, Bucureşti, 1965, p. 357-358).
Gheorghe Şincai (1754 – 1816), istoric şi filolog român iluminist din Transilvania, unul dintre fruntaşii Şcolii ardelene. S-a născut la Riciul de Câmpie. A studiat la Cluj, Blaj şi Roma (la Colegiul „De propaganda fide”), unde şi-a luat doctoratul în teologie şi filozofie şi la Viena (la Colegiul „Sancta Barbara”). A fost director (1782 — 1794) al învăţământului primar unit din Transilvania, ridicând numărul şcolilor la aproape 300. Preocupat de problema originii limbii şi a poporului român, a adunat, în timpul studiilor la Roma şi la Viena, un vast material documentar pentru a dovedi latinitatea limbii române şi originea romană a românilor, completat şi prelucrat apoi timp de 34 de ani. „Hronica românilor şi a mai multor neamuri”, apărută postum, prezentare analitică a istoriei românilor între anii 86 e.n. şi 1739, în care insistă ‘asupra continuităţii vieţii românilor la nord de Dunăre, este cea mai erudită operă de istorie a poporului român din câte s-au scris până atunci. A lăsat o colecţie de izvoare în trei volume. L-a ajutat pe Samuil Micu în elaborarea uneia din primele gramatici ale limbii române („Elementa linquae daco-romane sive valachicae”), a cărei reeditare (1805) a pregătit-o singur. A preconizat înlocuirea în scrierile laice a literelor chirilice cu cele latine şi a militat pentru învăţământul în limba română. A alcătuit manuale remarcabile de popularizare a cunoştinţelor ştiinţifice, ca „Istoria naturii sau a firii” şi „învăţătura firească spre surparea superstiţiei norodului” (rămase în manuscris), prelucrări după opere originale în limba germană. Pe plan-social politic, Gh. Şincai a preconizat emanciparea naţională şi socială a poporului român din Transilvania pe calea reformelor şi a culturalizării. ( Vezi Academia R.S.R., Dicţionar Enciclopedic Român, vol. IV, Q-Z, Editura Politică, Bucureşti, 1966, p. 580-581).
Maior, Petru. (c. 1761-1821), istoric şi filolog român iluminist din Transilvania, reprezentant de frunte a Şcolii ardelene. Doctor în filozofie şi teologie, a studiat la Blaj, Roma şi Viena în instituţii catolice. A fost profesor de logică, de metafizică şi de legile firii la Seminarul din Blaj, apoi protopop la Reghin şi în cele din urmă, cenzor şi corector al cărţilor româneşti la tipografia Universităţii din Buda. in operele sale istorice şi lingvistice a căutat să dovedească, cu unele exagerări de ordin purist, originea română a poporului român, continuitatea românilor în Dacia, latinitatea limbii române, militând pentru trezirea conştiinţei naţionale a românilor transilvăneni. Pe plan politic – social s-a manifestat pentru îngrădirea puterii nobilimii şi uşurarea situaţiei ţărănimii iobage, văzând în cultură unul dintre mijloacele de emancipare a maselor. Ideile cele mai înaintate ale lui Maior se găsesc în lucrarea „Procanon” (1783), în care se ridică împotriva infailibilităţii Papei şi critică clerul înalt catolic şi pe cel unit de la Blaj, de pe poziţiile iluminismului. A colaborat la „Lexiconul de la Buda” (apărut în 1825). Dintre operele sale mai importante enumerăm următoarele: „Istoria pentru începutul românilor în Dachia” (1812), „Istoria bisericii românilor, atât a acestor dincoace, precum şi a celor dincolo de Dunăre” (1813), „Ortografia romană sive latino-valachica” (1819), „Dialog pentru începutul limbii române între nepot şi unchi” (1819). (Vezi Academia R.P.R., Dicţionar Enciclopedic Român, vol. VI K-P, Editura Politică, Bucureşti, 1965, p.207; Vezi şi Dr. C. Diaconovich, Enciclopedia Română, Tomul III, K-Z, Editura şi Tiparul lui W. Krafft, Sibiu, 1904, p. 172).
A.D. Xenopol, Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană, reeditată București, 1998
Anonymus, magistrul P., a fost fără îndoială un cleric înalt, care era notar-secretar regesc şi în acelaşi timp – aşa cum se obişnuia în Ungaria acelor vremuri şi în alte ţări catolice – şi capelan al curţii regeşti. A fost notarul-secretarul unui rege Bela. În vremea din urmă se întreprind noi dezbateri, istoriografia revenind la identificarea mai veche a acestui notar ca fiind cel al regelui Bela al II-lea (1131 -1141). (Vezi Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Editura „Dacia”, Cluj, 1971, p. 26-28). Niebelungenlied (Cântecul Niebelungilor), epopee eroică germană, capodoperă a literaturii medievale europene, care datează, probabil, de la începutul secolului al XIII-lea şi a fost redactată de un poet anonim originar din Austria. Alcătuită în 39 de cânturi, epopeea cuprinde două părţi distincte, prima narând aventurile şi omorârea lui Siegfried, cavaler curajos, fiu al regelui Siegmund, şi a doua relatând acţiunile de răzbunare întreprinse de Kriemhilda, văduva viteazului cavaler, cu ajutorul lui Attila. Bogată în evenimente, isprăvi şi aventuri, unele de o violentă feroce, antrenând în conflict întreaga lume germanică, prezintă personaje puternic individualizate prin pasiunile lor mistuitoare şi prin moravurile aspre care le domină existenţa. Cântecul Nibelungilor este o sinteză a unor creaţii epice aparţinând mai multor perioade istorice, incluzând într-un tot unitar elemente mistice caracteristice comunei primitive, motive şi tendinţe specifice seminţiilor germanice din timpul migraţiunii popoarelor, evenimente istorice reale. Pornind de la nunta lui Attila, regele hunilor, cu Crimhilda, nuntă care, este descrisă în amănunt, cu amintirea tuturor oaspeţilor: „Din Rusia şi din Grecia veneau oameni mulţi călări, se vedeau poloni şi valahi…., ducele Ramunc din Ţara Valahilor, cu 700 de oameni ce vin ca păsările in zbor…” Rapsodul, care probabil trăia în vecinătatea unde ştia că în trăiau valahi, a socotit că ei nu puteau lipsi nici de la nunta lui Attila, aşezându-i alături de pecenegi, vecinii românilor din veacurile IX-X. Fiind, aşa cum menţionam mai sus, scrisă pe la anul 1200, pe baza unor poeme mai vechi de pe la anul 1160, este deci aproape contemporană cu cronicile notarului Anonymus şi a lui Nestor din Kiev, care pomenesc pe români în Transilvania. (Vezi Academia R.P.R., Dicţionar Enciclopedic Român, vol. III, K-P, Editura Politică, Bucureşti, 1965, p. 510; Vezi şi P.P.Panaitescu „Introducere la istoria culturii româneşti – Problemele Istoriografiei române-, Editura Minerva, Bucureşti, 2000, p. 117-118).
În timpul lui Attila, conducător al hunilor (434-453), aceștia au ocupat un vast teritoriu şi au silit Imperiul roman de răsărit să le plătească tribut. Sub conducerea lui, hunii au întreprins invazii pustiitoare în Galia, unde au şi fost înfrânţi la Mauriacus (Câmpiile Catalaunice) în anul 451. În anul 452 hunii au cotropit Italia, ajungând până la Roma. În anul 454 avea loc bătălia de lângă fluviul Nedao (Panonia). După moartea lui Attila (453), hunii sunt înfrânţi de o coaliţie a popoarelor supuse (ostrogoţi, heruli, ş.a.), condusă de gepizi. „Confederaţia hunică” s-a destrămat, rămăşiţe ale triburilor hune se refugiase în stepele nord-pontice, de unde vor participa, alături de alte popoare migratorii, timp de secole la diferite expediții de jaf, dar n-au lăsat nici o creangă de rudenii cu ungurii de mai târziu
Nicolo Zeno, Cărțile geților. Cartea a patra. Despre huni, Editura Uranus, București, 2017, p. 253
Grigoriu Moldovan, Oare secuii sunt moți?. în Ungaria, nr. 3, decembrie 1894, p. 7
Ungaria, nr. 15-16, mai 1894, Cluj, p. 22
Paul Hunfalvi, Monumente limbistice, în Ungaria, nr. 1, p. 3
Ibidem, p. 4
Ibidem, p. 5
Ibidem
Ibidem, p. 30
Ibidem, p. 33
A Hunyadiak emléke a románság közöt, în Ungaria, nr. p. 24
Idem, nr. 3, decembrie 1894, p. 75
Poveste rostită de V.A. Urechea, la Predeal cu ocazia predării stindardelor Ligii Culturale
Ibidem, p. 82
Grigoriu Moldovan, Ungurii, românii. Critica cauzei de naționalitate, în Ungaria,(Revistă social-științifică-literară), nr. 7-8, Cluj, ianuarie 1894, p. 9-141
Géza Kun, Suplimente la etnografia Asiei și a Europei estice din secolul IX și al X-lea, în Ungaria, nr. 3, p. 82
Idem, A régi Székelység, (Kolozsvár 1890.) p. 138—189.
Grig Moldovan, Oare secui sunt moți, în Ungaria, nr. 3, p. 90
Ibidem, p. 93
Ibidem

Lasati un comentariu