Pagina principala / Istoric / In Memoriam Ioan Bâtea

In Memoriam Ioan Bâtea

Motto:

”Când moare un despot, ia sfârșit și puterea lui.

Când se stinge un martir, stăpânirea lui abia începe”

(Soren Lierkegaard, filozof, 1813-1855)

 

La Simpozionul „ARDEALUL. PĂMÂNT ROMÂNESC.”, Ediția a IV-a, din 8 octombrie 2011, organizat de Asociația Foștilor Refugiați, Deportați, Evacuați și Strămutați din Ardealul de Nord, A.R.D.E.A.N. Timișoara în parteneriat cu Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național al Județului Timiș am avut deosebita plăcere să-l cunosc pe domnul magistrat-procuror Ioan Bâtea din Baia Mare.

Magistratul-procuror Ioan Bâtea a fost fiu de moț din „cel mai pur sânge daco-roman” de pe Valea Arieșului, cătunul Munună din comuna Gârda de Sus (AB), la cca 3 km de Peștera „Ghețarul” și de alte curiozități naturale de la Scărișoara. Bunicii paterni aveau o „gospodărie modestă”, formată dintr-o casă de lemn cu două camere, prispă și cămară de alimente, grajd și șură, cotețe pentru porci și păsări, 30-40 ari de pământ pentru cultivarea de cartofi, cânepă, in, varză și alte legume, fânaț pentru întreținerea unui cal, 2-3 bovine, 15-20 oi și brazi din care confecționau unelte agricole și obiecte de uz casnic și gospodăresc, pe care le vindeau.

Între anii 1924-1936 au fost împroprietăriți în Scărișoara Nouă 115-140 de familii de moți.

Bunicul Ioan Bâtea (1853-1918), cu porecla legală „Ciocoi” și vecinii i-au zis și „Răuțu” și bunica Ana (1860-1905) aveau 5 copii: Paraschiva (1889-1975), Rafila (1892), Ilie (1898-?) – tatăl magistratului-procuror Ioan Bâtea, Vasile (1900 – decedat la 3 luni) și Teodor (1902). După moartea timpurie a bunicii Ana copiii Ilie și Teodor au fost crescuți de o soră a bunicului Maria Berheț. Bunicul s-a recăsătorit și copiii Ilie și Teodor au fost aduși acasă și crescuți de mama vitregă.

Bunicii materni au fost Petru Negrea (1870-1952), zis „Crăiță” și Maria.

În 1919 Ilie de 21 de ani s-a căsătorit  cu mama de 15 ani (1904-?), care au fost părinții magistratului-procuror Ioan Bâtea. Ca urmare a Reformei  din 1921 au fost împroprietăriți în primăvara anului 1924, părinții și cu două fete Elisabeta (1920-1945) și Paraschiva (1922-?) cu familia bunicului matern au coborât din munți la câmpie în Scărișoara Nouă (atunci județul Sălaj, acum SM), cu o căruță cu un cal, o vacă, o vițea și 8 oi, cu lenjerie, veselă de bucătărie și unelte de uz casnic și gospodăresc. Au fost cazate mai multe familii, unde copiii dormeau „la grămadă” în conacul boierului Baranyi, azi Căminul Cultural. Aici s-au născut încă șase copii Iosif (1926-1994), Sofia (1928-decedată la 3 luni), magistratul-procuror Ioan (1 ianuarie 1930-27 august 2020), Lucreția (1932-2004), Aurelia (1934) și Maria (1938-decedată la 2 luni), au fost opt frați.

Magistratul-procuror Ioan Bâtea a urmat, a absolvit:

–   Clasele I-III (1937-1970) în Scărișoara Nouă, în primele două clase a fost îmbrăcat ca fetițele în „vigan”, iar în clasa a III-a a fost șef de grupă, echipă, la organizația străjerilor;

–   Clasa a IV-a (1940) în Făget (atunci județul Severin, acum Timiș), ca urmare a expulzării din sat a scărișorenilor în 1940; primul refugiu în Banat;

–   Clasa a V-a (9 oct. 1941-aprilie 1942) în Peștișul mare, la 7 km de Hunedoara, unde au ajuns după ce au plecat scărișorenii în Frata, neocupat de unguri (atunci jud. Turda) de unde iarăși au plecat în octombrie 1941 ca urmare a forțării granițelor de către armatele hitleristo-nazisto-horthyste în dorința acestora de a ocupa întreaga Transilvanie;

–    Clasele VI-VII (1942-1943) în Jadova Nouă, jud. Storojineț, Bucovina, unde au ajuns din Peștișul Mare;

–   Clasa I de liceu (1943-16.03.1944) la Liceul Comercial de Băieți din Cernăuți, la 60 km de Jadova Nouă, cu bursă de la Guvernământul Bucovina;

–   Clasa a II-a de liceu (1944-1945) la Liceul Comercial „Ion Popovici Bănățeanul” din Lugoj (TM); familia locuia în Botești, la 20 km N-E de Lugoj și la cca 5 km de Vârful Pohia (608 m) din Munții Poiana Ruscă, ca urmare a ocupării localității Jadova Nouă de către armata sovietică în „drumul său glorios spre Berlin”, unde a fost în gazdă la Azilul de Bătrâni Lugoj, condus de Silviu Benea, învățător refugiat din Baia Sprie (MM); al doilea refugiu în Banat;

–   Clasa a III-a de liceu (1945-1946), la Liceul Comercial de Băieți din Satu Mare (atunci județul Maramureș), învățământ particular, fără frecvență (numai 15-20 zile/an ca urmare a revenirii cu căruțele scărișorenilor în satul de domiciliu, natal;

–   Clasa a IV-a de liceu (1946-1947), la același liceu, dar la cursuri de zi, când învață limba franceză la nivel superior, ca examen de diferență, deși cunoștea limba germană și maghiară. A luat premiul II pe clasă la învățătură, a susținut examenul de capacitate „micul bacalaureat” și putea să intre în serviciu, contabil;

–   În lunile iulie-septembrie 1947 vindea „lubeniță roșie” în piața „Casa Albă” din Satu Mare, care era adusă cu căruțele împreună cu sora Aurelia de la Scărișoara Nouă (55 km);

–   Clasele a V-VII-a de liceu, curs superior  (1947-1950), face două clase în același an, la același liceu, cu aprobare; „10 iunie 1950 adio liceu, adio la tot ce a fost frumos, plăcut în tine”; au fost 23 de absolvenți; a participat la primele alegeri „democratice” 19.11.1946 ca simpatizant al P.N.Ț. . În 1948 a făcut prima operație de stomac la Satu Mare.

În 1949 a stat ascuns două luni în via de la Scărișoara Nouă la citirea în ziar despre colegul de liceu Smultea Gheorghe din grupul anticomunist din Munții Poiana Ruscă, care au fost arestați.

În anul 1950 reușește la Facultatea de Drept din Cluj la îndemnul domnului procuror Silviu Benea de la Tribunalul din Satu Mare și Conf. Univ. Dr. Ioan Bâtea, din Scărișoara Nouă, rudă a magistratului-procuror Ioan Bâtea, dar însă este sfătuit de alte persoane să renunțe la facultate pentru că părinții erau considerați „chiaburi”, este poreclit „Moțul”;

–   Între anii 1950-1951 este profesor suplimentar la Școala Gimnazială din Vășad (BH), fiind foarte apreciat;

–   Între anii 1951-1955 urmează cursurile facultății de Drept în limba română de la Institutul de Științe Juridice și Economice din Cluj, este membru în Biroul U.T.M. pe facultate;

–   În 1 august 1955 este numit la Procuratura Carei „procuror ajutor cu gradul de locotenent, unde muncește foarte mult;

–   În noiembrie 1955 a susținut examenul de capacitate, definitivare pe post la Parchetul General din București, obținând notă maximă;

–   În 1956 este numit procuror la nou înființata Procuratură a raionului Tășnad (SM); se căsătorește la 19 aprilie cu Ștefania-Emilia Bota, Pușa, este primit candidat P.C.R. în 1957;

–   Între 1956-octombrie 1957 urmează un curs de perfecționare la Facultatea de Drept din București;

–   În 1 martie 1958 este numit Procuror șef la Procuratura raionului Șomcuta Mare (SM), unde a avut „amintiri plăcute, prieteni cinstiți și corecți…”; soția este profesoară la liceu;

–   În 1 iunie 1962 este numit inspector la Parchetul Regiunii Maramureș, din care, în februarie 1968, s-a desprins județul Satu Mare;

–   În anul 1968 fac a doua operație de stomac la Baia Mare;

–   Între 1973-1985 a fost Procuror șef adjunct la Parchetul Județului Maramureș;

–   În 15 august 1985 a fost numit Magistrat-Procuror  șef la Parchetul Județului Maramureș, până la pensionare, la 1 iunie 1991.

În activitatea profesională magistratul-procuror Ioan Bâtea a fost caracterizat de colegii de serviciu și de toți cei care l-au cunoscut ca „un om minunat, cu calități deosebite, apreciat și stimat”.

O latură a vieții magistratului-procuror Ioan Bâtea a fost și activitatea de cunoaștere și răspândire a spiritualității românești, ca aceea din 2009 când organizează în 15-16 august o întâlnire cu fiii satului, cu ocazia hramului bisericii ș.a.

Magistratul-procuror Ioan Bâtea în anul 2019, la o întrebare a mea: „cum caracterizați povestea vieții dumneavoastră?”, mi-a răspuns: „Povestea vieții mele a parcurs o cale obișnuită, aș putea spune constantă, fără urcușuri și coborâșuri bruște, fără realizări spectaculoase sau decăderi regretabile. În familie am simțit iubire și dragoste permanentă, mă bucuram de liniște și bună înțelegere de la soția Ștefania-Emilia timp de 63 de ani fericiți de căsătorie. De la fiul Adrian (Adi), un copil fără vicii, cuminte, ascultător, bun, dar uneori cu mai puțin noroc și de la actuala lui soție, colegă de clasă, Geta Șchiopu, de care s-a împrietenit încă din clasa a X-a, care mi-au dăruit un minunat nepot Mircea, pe care-l iubesc foarte mult ca și pe toți nepoții de la surori, frate… Ca să știi mai multe despre familia mea îți recomand să citești cartea mea „Memorii”, vol. I și II, Editura Enesis S.A., Baia Mare, 2010, sau așteaptă până la anul, 2020, când ne vom întâlni la Mureșenii de Câmpie…”.

Da, am vrut să aflu mai multe despre refugiul familiei, între anii 1940-1945, cu aceiași căruță și cu aceiași cai, au făcut și mai puțin în „bou-vagon” împreună cu animalele, turul Ardealului/Transilvaniei prin apropierea graniței pe care și l-au dorit atunci ungurii și încă îl mai doresc și în zilele noastre. Au făcut „Înconjorul Carpaților” de la Scărișoara Nouă (SM) – Făget (TM) – Frata (CJ) – Peștișu Mare (HD) – Jadova Nouă (Bucovina) – Lugoj și Botești (TM) și înapoi la Scărișoara Nouă.

Magistratul-procuror Ioan Bâtea s-a logodit la 2 mai 1955 cu domnișoara Ștefania-Emilia Bota, cu origini nobiliare, alintată Pușa, studentă în anul I la Universitatea din Cluj și s-au căsătorit la 19 aprilie 1956.

A fost propus la Parchetul General ca șef la Direcția Judiciară București în 1965, unde a fost transferat 3 luni de zile, dar a refuzat funcția.

Între 22-25 decembrie 1989 a făcut parte din Biroul Consiliului F.S.N. Maramureș, a renunțat, a revenit la serviciu. La pensionare a avut gradul de colonel (rez.).

Am vrut să discut cu Domnia Sa despre proiectele premierului ungar Viktor Orban privind dezmembrarea României, despre cuvântările de la Băile Tușnad ș.a.

Domnia Sa a participat pentru prima oară la simpozionul organizat de A.R.D.E.A.N. Timișoara, Banat, a făcut parte din prezidiul simpozionului, a fost moderator și a prezentat lucrarea „Consecințele social-economice, cele de sănătate, de cultură și educație provocate de Dictatul de la Viena din 30 august 1940 asupra moților și maramureșenilor din Sătmar”. De asemenea a participat și la următoarele 5 simpozioane anuale (2012-2016).

În pauza de prânz de la ora 14:00, ca un adolescent, deși aveam 62 de ani, emoționat cu sufletul la gură, m-am apropiat de domnul magistrat-procuror Ioan Bâtea și m-am prezentat „sunt maramureșean din moși-strămoși materni din Medieșu Aurit, băimărean am absolvit la Liceul ”Gheorghe Șincai” din Baia Mare, bănățean din 1960 și basarabean, după moși-strămoși paterni, și locuitor (1942-1944) în Cetatea Albă”.

Domnia Sa avea 81 de ani, s-a ridicat în picioare, înalt (192 cm) ca bradu’ din Scărișoara, din Munții Apuseni, de unde au scoborât părinții și bunicii, și moții mult dragi lui, mai la vale, la Scărișoara Nouă (SM), în Câmpia Someșului, prin aplicarea reformei agrare din 1921. Eu, mic de statură (172 cm), mă uitam în sus la Domnia Sa, ca la un mare Patriot ce își iubește mult Poporul Român și ca la un Părinte al Refugiaților, Martir Ioan al Moților și urmaș demn al moților Horia, Cloșca, Crișan și Avram Iancu, care mă privea „de sus”. Ne-am privit „drept în față” câteva secunde suficiente pentru a ne apropia sufletește și apropiați am rămas până „…a murit și s-a adăugat la poporul său” (Facere 24,8).

Prima mea impresie a fost că în fața mea este un DOMN născut nu făcut, un OM care nu a uitat de unde a plecat, un ROMÂN moț/ardelean/transilvănean care a contribuit la pregătirea și formarea generațiilor tinere în spiritul dragostei de Neam, Glie, Credință și Limba Română…

După pauza de masă, Domnia Sa a prezentat lucrarea, eu am fost numai ochi și urechi, vorbea liber, am făcut o fotografie și mi-am notat câteva idei: „…între 1940-1945 în Ardealul de Nord, ungurii au avut un comportament agresiv, dur, cu populația românească ca să părăsească satele, locuințele, au furat din gospodării, au fost hoți; sătenii au fost atacați de bande formate din huligani unguri, atacau și noaptea casele oamenilor; autoritățile din Scărișoara Nouă spuneau românilor – nu vă putem apăra plecați în România -; se greșește cu retrocedările pentru unguri, deoarece Statul România a plătit Ungariei, i-a despăgubit; victimele sătmăreni care îmi sunt la suflet, nu mărturisesc despre ce a fost în acei ani negri pentru că: – dacă mai vin ungurii ce fac cu noi? – sunt traumatizați, le este frică; s-au maghiarizat numele și prenumele; s-a introdus limba maghiară în școli, ș.a., sunt probe ale realităților de atunci și ale izvoarelor istoriei românilor, să scriem cât de mult, să le repetăm ca ungurii, urmașii lui Horthy, să-și ceară scuze…”

Pentru mine îndemnul „…să scriem cât mai mult…” a fost ca un resort tensionat la maximum, care s-a deblocat și de atunci scriu pentru ca ce a fost să nu mai fie. A fost un început chiar în acel simpozion când la discuții am prezentat drama familiei mele refugiate de la Someș, via Ialomița, până la Bug (Transnistria) și înapoi. Am prezentat prima parte a calvarului familie mele „Plt.maj.adj. Andrei Șerban – salvatorul Dr. Vasile Lucaciu – Leul de la Sișești”, Șerban, bunicul matern, refugiat din Medieșu Aurit.

De atunci am căutat să fiu cât mai mult timp, inclusiv seara la agapa organizată pe lângă magistratul-procuror Ioan Bâtea, să aflu cât mai multe mărturii despre holocaustul românilor transilvăneni/ardeleni și nu numai a lor între anii 1940-1945, despre silniciile și atrocitățile suportate de moți și maramureșeni ș.a.

Prezint câteva momente emoționante de la cea de-a VII-a ediție a Simpozionului Internațional „ARDEALUL. PĂMÂNT ROMÂNESC.”, Timișoara, 3 octombrie 2015, comemorativ, care a început  cu intonarea Imnului Național „Deșteaptă-te Române” (29 iulie) care a trezit în rândul participanților un puternic sentiment de iubire de Limba Română (31 august), Neam și Țară (1 decembrie) și dorința de Libertate și Unitate Națională (puternic manifestată de la 1848) când se împlineau:

– 75 de ani de la Dictatul de la Viena (30 august 1940) „unul din cele mai dramatice evenimente din istoria României”, comemorat la cel mai înalt nivel la Satu Mare, un exemplu de urmat”… a fost, poate singurul județ și oraș din țară în care s-a comemorat cei 75 de ani (vezi Revista „Eroii Neamului”, S.n. Anul VII, Nr. 3 (24), septembrie 2015, pag. 2-29);

– 420 de ani de la strălucita victorie a lui Mihai Viteazu asupra turcilor la Călugăreni (13/23 august 1595), care a deschis calea spre „unirea celor trei țări române sub același sceptru”;

– 415 de ani de la un mare eveniment din istoria românilor, unirea tuturor românilor într-un singur stat (mai 1600) de către Mihai Viteazul „personalitate strălucită a neamului românesc”;

– Simpozionul a devenit simpozion internațional.

S-au salutat și prezentat nominal invitații din țară și din Serbia și s-a dat cuvântul:

– Preotul Zaharia Pereș, cu care participanții au spus „Tatăl Nostru”, a binecuvântat lucrările simpozionului și a dat citire mesajului trimis de Î.P.S. Ioan Sălăjean – Arhiepiscop al Timișoarei și Mitropolit al Banatului „de profesie român”, un mare ROMÂN;

– Prof. Univ. Dr. ing. Barbu I. Bălan, Președinte Executiv al Federației Naționale a Refugiaților și Director onorific, fondator și redactor al Revistei „Pro Memoria 1940-1945”;

– Dr. av. Vasile Moiș ex-senator în Parlamentul României, Președinte al Holocaustului din Ardealul de Nord – Satu Mare, Vicepreședinte al Federației Naționale a Refugiaților, a spus „cei ce uită istoria, riscă să se repete…”, felicită pe bănățeni pentru Mitropolitul Banatului nou ales;

– Magistratul-procuror Ioan Bâtea, Vicepreședinte a Federației Naționale a Refugiaților și a Asociației Maramureș – Baia Mare și Vicepreședinte al Asociației Cultural-Patriotice „Avram Iancu”, felicită Asociația Timișoara pentru organizarea simpozionului „…un lucru extraordinar, o obligație morală de a continua și organiza asemenea simpozioane și numai împreună cu Federația Națională a Refugiaților și cu Societatea „Avram Iancu” vom reuși…”;

– Prof. Vasile Barbu, membru al Consiliului Național al Românilor din Serbia, redactor-șef al revistei „Floare de latinitate” din Novi Sad, președinte al Societății Literar-Artistice al Societății „Tibiscum” din Uzdin…, a prezentat lucrarea „Uzdin din Voivodina (Serbia) vatră de spiritualitate și cultură românească”, cu multe noutăți și foarte apreciată de participanți;

– Ing. Ioan Ciama, Președinte al Societății Cultural-Patriotice „Avram Iancu” Filiala Timișoara.

Au fost prezentate 22 de lucrări/referate a unor mari specialiști în Istoria și Sociologia Refugiului Românesc din țară și Republica Serbia, urmate de discuții ale participanților.

Raportori încă de la primele două Simpozioane (18.10.2008 și 24.10.2010) au fost: Magistratul-procuror Ioan Bâtea (Baia Mare); Dr. av. Vasile Moiș și Prof. Univ. Dr. Ioan Corneanu (Satu Mare); Prof. Univ. Dr. Ioan Pușcaș (Zalău); Prof. Univ. Dr. Mircea Popa și ing. Alexandru Benea (Cluj-Napoca); Prof. Univ. Dr. col. (rtg.) Mircea Dogariu (București); publicist Vasile I. Bunea (Gherla, CJ); Prof. Vasile Barbu (Uzdin, Serbia); Prof. Univ. Dr. Radu Păușan, Prof. Univ. Dr. Tiberiu Ciobanu, Prof. Univ. Dr. Cornel Petroman și Ș.L. ing. Mircea C, Popa, Drd. Sorin (Timișoara) și mulți alții la simpozioanele III-VIII.

La această Sesiune, Domnia Sa, magistratul-procuror Ioan Bâtea, a prezentat lucrarea „Moții și maramureșenii din Sătmar – victime ale politicii horthisto-fasciste și a Dictatului din 30 august 1940” am notat ce mi-a mărturisit: „… după împroprietărire (1921), oamenii din Scărișoara Nouă, au beneficiat de o perioadă de liniște aparentă și de realizări social-economice și cultural-educaționale la nivelul cerințelor epocii. Oamenii cât și satele lor au fost apreciate pozitiv de populația autohtonă din zonă, cu care întrețineau relații bune și foarte bune. Se realizau chiar multe relații de familie (căsătorii). Nu au existat conflicte politice, etnice sau religioase. A domnit pacea, liniștea, buna înțelegere, sprijinul și ajutorul reciproc (1921-1938).

Unele state europene nu mai sunt mulțumite de tratatele internaționale încheiate la sfârșitul Primului Război Mondial. Se cerea revizuirea unora care priveau stabilirea granițelor și anularea altora (1938-1940). Se manifesta o politică naționalistă de asuprire și dictat. Germania fascistă, Italia nazistă și Uniunea Sovietică comunistă sunt inițiatoarele acestei politici imperialiste la care adera și Ungaria horthistă.

La 3 septembrie 1940 au intrat în satul nostru, grupul de ofițeri unguri care preluau teritoriul de la ofițerii români, care au fost insultați, iar la replicile românilor, ungurii au răspuns cu glasul armelor, împrejurări în care a fost împușcat lt. Gheorghe Lazea. În zilele următoare (până la expulzare) au apărut în sat tot felul de huligani, teroriști, șovini – cozi de topor – unelte ale iredentiștilor și revizioniștilor politici în formație de grup organizat din care nu lipseau 1-2 soldați, 1-2 membrii ale unor formații paramilitare, care strigau lozinci, alții chiuiau și agitau sticle cu băutură,  alții loveau cu biciul pentru că erau în căruță, alți paramilitari loveau cu armele de exercițiu pe săteni. Era un haos și o dezordine totală, pentru că pe lângă cei de mai sus arătați, mai acționa un grup format din „rongyosz garda”, „banda zdrențăroșilor” adică sărăcimea și țiganii satelor, organizate și instruite de politicienii revizioniști, revanșarzi și șovini. Oricâte jigniri și violențe au suferit și oricâte lucruri li s-au luat, furat, sătenii nu și-au părăsit locurile, casele, sperând ca lucrurile să se liniștească.

Săteanul Teodor Negrea, absolvent a șapte clase în limba maghiară, țăran inteligent, croitorul satului, trece pe lângă un grup de cetățeni, pe care îi salută în limba maghiară, îl iau la bătaie, batjocorindu-l că știe ungurește. Aceeași indivizi, pe care îi salută în românește de această dată, la întoarcerea spre casă iarăși este bătut, fiind întrebat dacă știe că este în Ungaria.

Miercuri, 20 octombrie 1940, a venit la noi în sat, în Scărișoara Nouă, un colonel ungur și a spus oamenilor să se pregătească de plecare în România. Scărișorenii au obiectat, au răspuns uimiți, neștiind ce să facă, urma iarna cea grea, fără bani și provizii, impunându-li-se oamenilor că nu sunt băștinași și că sunt coloniști ai României. În ziua de 25 octombrie, un grup de ofițeri, cu armata și autoritățile locale, cu grupuri de huligani sub impulsul violențelor fizice și psihice au scos din case și gospodării oamenii, care plângeau de necaz și durere, că nu se puteau desprinde de sat, un tablou tulburător și îngrozitor, iar grupurile de tâlhari și teroriști strigau de bucurie. Și azi mă gândesc, că acele zile parcă ar fi fost la 23 martie 1944 când am fost evacuați din fața frontului din Bucovina de Nord, din comuna Jadova Nouă, jud. Storojineț. Nu doresc nimănui să trăiască aceste zile. Adunați în mijlocul  satului, cei cu căruțe, au fost puși sub paza soldaților și am plecat. Lângă Diosig am fost atacați de un grup de levente (paramilitari) fiind grav rănite mai multe persoane, printre care și sora mea Paraschiva, lovind-o cu armele.

Am ajuns la Oradea, în zona de frontieră, fiind opriți într-o pădure și nu aveam voie să intrăm în pădure, era timp ploios și rece, unde am stat 3-4 zile. Stăteam înghesuiți în căruțele cu coviltir, prin care pătrundea ploaia rece, aveam 10 ani, eu și fratele meu am dormit sub căruță, fratele pe niște coceni de porumb, eu într-o covată. Eu și doi colegi ne-am dus în pădure, să aducem lemne pentru foc, o patrulă militară ne-a bătut crunt cu o cravașă și abia am scăpat din mâinile lor.

Aici autoritățile ungare ne-au obligat să ne debarasăm de căruță și animale, interzicându-ne să trecem cu ele în România, pe o motivație nereală, fiind o ultimă șansă de a ne umili și timora psihic. Mai mult, au decis că granița în România o vor trece numai mamele și copii mici. Scărișorenii au mers la Consulatul Român din Oradea, iar o alta a trecut clandestin granița pe la Turda, unde generalul Dragalina ne-a asigurat că ne va ajuta să trecem granița în România, dacă ungurii se vor opune.

De la magistratul-procuror Ioan Bâtea am aflat, în anul 2016, despre deportarea moților în Câmpia Banatului ca urmare a participării acestora la răscoala condusă de Horia, Cloșca și Crișan în anii 1784-1785. Această pedeapsă a fost „o pagină sumbră a răscoalei și a fost decisă de Împăratul de la Viena ca urmare a plângerii făcute de un dregător al Comitatului, Grigore Kesszley, sub pretextul că ar fi fost maltratat de răsculații români. S-a propus, ca măsură generală, ca toți românii cunoscuți că au comis maltratări să fie mutați cu vitele și ce puteau lua în doi desagi, în zona Regimentului româno-iliric din Banat, iar restul bunurilor să fie împărțite rudelor rămase în sat”.

Hotărârea ajunge la comisarul Mihai Brukental, care trimite o listă cu 94 de persoane din satele Comitatelor Hunedoara și Zarandului, la 10 decembrie 1785. Au fost deportate 160 de familii din care și oameni bătrâni și bolnavi abia ieșiți din închisoare. Au fost deportați,  forțați în plină iarnă, familii cu copii de 2-7 ani, cu tot ce au putut lua, iar copii sub 2 ani au rămas la rude în sat. S-a raportat împăratului că în 17-19 februarie 1786 au fost trimiși, colonizați în Banat, în ținutul Pančevo acum în Serbia, 122 persoane cu escortă militară, printre care și al doilea Căpitan al Zarandului.

Mulți au încercat să fugă înapoi în Ardeal, în primul an de deportare ca și Ioan, fiul lui Horea, supranumit „Horia cel tânăr”, a reușit să fugă de câteva ori, dar a fost prins, pedepsit și returnat, nereușind să se mai întoarcă niciodată unde s-a născut, în Țara Moților. Au reușit mulți să fugă, dintre cei deportați și să stea ascunși prin munți, dar au fost prinși, pedepsiți și duși din nou în Banat. De averea acestora rămasă în Transilvania s-a abuzat și a fost vândută, unii reușind, după 2-3 ani, să mai primească un preț de nimic.

Printre locuitorii Câmpiei Banatului se găsesc urmașii acestora, care continuă să ne amintească mesajul transmis de strămoșii lor pentru obținerea drepturilor legitime pentru români.

Subsemnatul în cartea, în două volume, „Din Munții Apuseni a scoborât: col. (rtg.) Ilie Herman (născut 06.11.1926), strănepot al căpitanului Cătăramă (alias Marcu Herman) din armata moților transilvăneni a lui Avram Iancu, 1848-1949”, Editura Eurobit Timișoara, 2018, am făcut referiri la viața zbuciumată a moților/românilor și cele 39 de lupte cu austriecii, ungurii, vrăjmașii lor de moarte, convins că am scris/spus/auzit adevărul.

În anul 2009 am vizitat Muzeul Imigranților din Ellis Island, New York, SUA și am găsit nominalizați 24 de mineri, moți care au emigrat între 1902-1910, numai din satul Brusturi (AR), satul natal al col. (rtg.) Ilie Herman, din care s-au înapoiat numai 11 și la 13 le-au rămas osemintele în pământ american. În Timișoara este Colonia Moților, 4 străzi, moți care au venit în primul val de colonizare (1922-1931) și al doilea val (1940-1946), este în zonă și școala gimnazială nr 19 „Avram Iancu” cu statuia „Craiului/Crăișorului Munților” în fața școlii etc.

Ultima întâlnire am avut-o cu domnul magistrat-procuror Ioan Bâtea în ziua de joi, 5 septembrie 2019 la Complexul Muzeal „Andrei Bojor” și la Căminul Cultural din Mureșenii de Câmpie la Sesiunea anuală de comunicări și discuții pe tema: „Istoria și Sociologia Refugiului Românesc cu reverberații în actualitate”, unde Domnia Sa a prezentat comunicarea „Românii din Transilvania în Primul Război Mondial”.

La această întâlnire am discutat cu domnul magistrat-procuror Ioan Bâtea cca 10 minute despre sănătatea noastră, noutățile din Baia Mare, cunoștințele comune, ultimul volum „Românii din Transilvania în Primul Război Mondial” lansată la împlinirea vârstei de 90 de ani (1 ianuarie 2020), Editura Eurotip, Baia Mare, 2019, 330 pagini cu documente inedite descoperite la arhivele din Sibiu și Cluj.

În ziua de 27 august 2020, ora 12 am primit mesajul, pe WhatsApp „Domnul Bâtea a plecat la cele veșnice… Dumnezeu să-l aibă în paza Lui” de la doamna ec. Felicia Pașca aflată în concediu de odihnă la Scărișoara Nouă, rudă cu domnul magistrat procuror Ioan Bâtea. Am rămas fără cuvinte câteva minute, am telefonat la domnul ing. Alexandru Benea, vice-președintele Federației Naționale a Refugiaților la Cluj-Napoca „…nu știu nimic, acum două săptămâni am vorbit la telefon, nu mi-a spus că are probleme de sănătate, m-a întrebat dacă s-a rezolvat cu intabularea terenului de la Complexul Muzeal „Andrei Bojor” de la Mureșenii de Câmpie, am discutat și alte probleme ale Federației…”

 

În cotidianul regional (județele Arad, Caraș-Severin, Hunedoara și Timiș) „Renașterea Bănățeană” din ziua de sâmbătă, 29 august 2020, pag 13, „Memento-Decese”, am publicat: „Cu adâncă tristețe ne luăm rămas bun la trecerea în eternitate a magistratului IOAN BÂTEA din Baia Mare, Prim-vicepreședinte al Federației Naționale a Românilor Persecutați Etnic din Ardealul de Nord 1940-1945 și Președinte de Onoare al Societății Naționale Cultural-Patriotice „Avram Iancu”. Dumnezeu să-l odihnească în pace! Consiliul Director A.R.D.E.A.N. Timișoara”.

Nu am putut participa la înmormântare datorită stării de sănătate și a conjuncturii cauzată de coronavirusul ucigaș, dar Asociația noastră a fost reprezentată de către doamna ec. Felicia Pașca, care a transmis întreaga noastră compasiune, cuvinte de mângâiere sufletească și condoleanțe familiei și a depus două coroane de flori cu tricolor ca „un ultim omagiu din partea Asociației Timișoara și din partea Federației Naționale a Refugiaților din Cluj-Napoca”.

Slujba de înmormântare a avut loc la Mănăstirea Scărișoara Nouă (SM) în ziua de 29 august 2020, după canoanele Bisericii Ortodoxe Române, ca la un erou, ”Eroul de la Baia Mare” (părerea autorului) la care a participat un sobor format din zece preoți, starețul Mănăstirii cu toți călugării, mulți sătenii și oameni din alte localități (Baia Mare, Satu Mare, Carei, Cluj-Napoca, Oradea, sate vecine etc.), reprezentați ai organelor locale și județene. Un grup de moți din Scărișoara Nouă, în costume populare cu tulnice, au prezentat doine de jale din perioada refugiului anilor 1940, dar și cântece patriotice…

Prezint în continuare textele parțiale de la slujba de înmormântare de pe WhatsApp video transmise din Scărișoara Nouă (SM) de către doamna ec. Felicia Pașca, a cărei mamă, Silvia Pașca (căs. Bodea, 1931-2019), a fost colegă de clasă la Jadova Nouă, jud. Storojineț (1943-1944) cu magistratul-procuror Ioan Bâtea:

– Necrologul a fost prezentat de către preotul din Scărișoara Nouă: „… își ia rămas bun de la familia sa, de la soția Ștefania-Emilia, cu care a conviețuit fericit 64 de ani, de la fiul său Adrian Bâtea și nora sa Georgeta, de la nepoții săi Mircea și Adriana, pe care i-a iubit foarte mult, cumnata Bâtea Ana din Șcărișoara Nouă, nepotul Ionel Bâtea cu familia, nepotul Ilie Bâtea cu familia, nepoata Ioana Bâtea cu familia, nepotul Pleșa Silviu cu familia, nepotul Pleșa Ilie cu familia, nepoata Jenica cu familia…”.

– Mesajul Societății Naționale Cultural-Patriotice „Avram Iancu” din România, prof. Victor Berca: „… Procurorul nu era nu numai Președinte de Onoare al nostru, al Societății, ci al tuturor filialelor, îndeosebi a filialelor din Satu Mare, din Baia Mare și din Carei. Horia, Cloșca și Crișan, Avram Iancu erau eroii noștri dragi, vorbeam împreună cum să facem, cum să dregem, ca în țara asta să fie mai bine, ca generațiile care vin să se apropie de ceea ce sunt marile valori și marea istorie a poporului român. Ioan Bâtea a lăsat în urmă o operă valoroasă ce va fi apreciată, prețuită de urmașii noștri, ca aceștia să știe să-și apere permanent cu credință și onoare demnitatea de români. Scrierile sale despre moții din Sătmar, despre maramureșeni și relațiile acestora cu moții din Țara Moților, unde se află rădăcinile lor mărturisesc dorința și eforturile autorului ca rost al vieții sale de a reliefa valoarea umană a personalității acestor locuitori ai Apusenilor, atât a moților săi dragi așezați, cu familiile, neamurile și prietenii în toată țara ori în toată lumea…”.

– Mesajul reprezentantului Prefecturii județului Satu Mare: „… a scris despre românii care, prin jertfa, munca și lupta moților trebuie păstrat, iar îmbogățirea muncii dobândite va trebui să se manifeste în mod natural prin așezarea corectă în construcția noilor valori. Are meritul de a fi încărcat, cu emoție și zâmbete de lacrimă și lumină, pe toți cei care, prin preajma sa fiind din școli, din biserici, din organizații guvernamentale și din instituții. Pe toți ne-a luminat și ne-a ținut aproape de sufletul său și a scris pagini dragi, scumpe și extraordinar de valoroase despre tot ce înseamnă istoria acestor locuri…”.

– Mesajul reprezentantului Bisericii Ortodoxe Române: „… era împreună cu Sălajul și Bihorul prin 1990, iar doar după 1990 s-a înființat și reînființat Episcopia Maramureșului și Sătmarului și avem jurisdicția canonică și administrativă peste cele două județe. Însă, înainte de ’89, dacă nu mă înșel în ’86, în plină perioadă comunistă, un grup de oameni inimoși, cu suflet mare, cu suflet de români, oameni care au știut că în această parte de țară, aici la fruntariile României, unde a venit unul din cei 12 Sfinți Apostoli, a știut că până aici este România. Sfântul Apostol Andrei, cel Dintâi Chemat, a știut și au știut înaintașii noștri, că numai sub această formă putem să ne …”.

– Mesajul Primăriei comunei Scărișoara Nouă: „… Va rămâne etern, ca un reper de moralitate, de seriozitate, de bunătate, de …”.

– Mesajul integral al Preafericitului Părinte Timotei Sătmăreanu, Arhiereu vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului: „În preziua ajunului sărbătorii Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august 2020), „slăbit, la bătrâneți adânci, sătul de zile, a murit și s-a adăugat la poporul său” (Facere 24,8), domnul procuror Ioan Bâtea, președintele de onoare al Societății Cultural-Patriotice „Avram Iancu”.

Personalitate marcantă a istoriografiei românești și, în special, a istoriei moților din Maramureș și Sătmar, din neamul cărora își trăgea obârșia, cunoscutul procuror – nenea Bâtea, după cum îi plăcea dânsului să se prezinte – a avut o importantă contribuție la cunoașterea istoriei moților de pe aceste meleaguri, lăsând posterității memorabile pagini de istorie, cuprinse în cele 14 cărți publicate.

A fost strâns legat de locuitorii satului Scărișoara Nouă, unde și vede pentru prima dată lumina zilei, la 1 ianuarie 1930.

Astfel, din dragoste față de Dumnezeu, de sfânta noastră Biserică Ortodoxă Română strămoșească, dar și din iubire de țară, respect, prețuire și dăinuire, este primul dintre cei care au avut inițiativa, încă înainte de 1989, împreună cu alți consăteni, să întemeieze o mănăstire ortodoxă în hotarele satului natal.

Această dorință sfântă devine realitate în ziua de 24 iunie 1991, cu ocazia sărbătorii Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, când se sfințește locul de mănăstire, de către vrednicul de pomenire P.S. Iustinian al Maramureșului și Sătmarului.

L-am cunoscut personal și înainte de a fi starețul mănăstirii, dar mai ales după anul 2007, când am primit această sfântă ascultare.

Am stat mult de vorbă, ne-am sfătuit și, deseori, l-am vizitat la Baia Mare. Din discuțiile purtate am realizat și am descifrat frumusețea duhovnicească, discernământul, puterea de sinteză, dar mai ales iubirea de Dumnezeu, de glia strămoșească și dârzenia neamului din care se trăgea.

În urma unui dialog purtat pe aleile mănăstirii, mi-a mărturisit două lucruri care mi-au rămas în minte și în suflet pentru toată viața, lucruri care reflectă personalitatea omului Ioan Bâtea: „Părinte stareț, în toată activitatea mea de procuror n-am băgat pe nimeni la pușcărie, și să știți că din momentul sfințirii locului de mănăstire citesc în fiecare zi Acatistul Sfântului Ioan Botezătorul”, acatist pe care-l știa aproape pe de rost.

Și iată cum lucrează „Dumnezeu Cel minunat întru Sfinții Săi” (Ps. 67,36), să fie așezat în pământul din hotarul satului natal, în cimitirul mănăstirii, (cum de altfel ne-a cerut în scris printr-o scrisoare din data de 14 martie 2014) și mai ales în zi aleasă de sărbătoare, „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, sfânt al cărui nume l-a purtat și pe care l-a iubit.

Acum, când vremelnic ne despărțim, în numele Întâistătătorului Episcopiei noastre, al Preasfințitului Părinte Iustin al Maramureșului și Sătmarului, al obștii Mănăstirii „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” Scărișoara Nouă, al consătenilor, al Societății Cultural-Patriotice „Avram Iancu”, al tuturor celor care l-au cunoscut și al nostru personal, adresăm familiei cuvânt părintesc de mângâiere sufletească și o încredințăm de întreaga noastră compasiune.

Ne rugăm Bunului și Milostivului Dumnezeu să așeze sufletul lui în Împărăția Sa, împreună cu drepții, întru nădejdea Învierii în Ziua cea de Apoi, „când va veni Fiul Omului întru Slava Sa și toți sfinții îngeri cu El…” (Matei 25,32).

Slujba Înmormântării va avea loc sâmbătă, 29 august 2020, de la ora 15:00, la Mănăstirea „Nașterea Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul”, Scărișoara Nouă, Protopopiatul Carei.

Veșnica lui pomenire din neam în neam!”

 

Baia Mare,

28 august 2020

† Timotei Sătmăreanul,

Arhiereu vicar al

Episcopiei Maramureșului și Sătmarului

 

Au fost multe coroane, sicriul a fost înfășurat în Steagul Tricolor al României, a fost jale mare, toți participanții plângeau și aveau tricolor la piept, la brâu …

Pentru mine domnul magistrat procuror Ioan Bâtea a fost un martir, un mentor; o personalitate marcantă a istoriografiei românești, istoric al moților din nordul țării și patriot creștin; unul din intelectualii importanți ai Băii Mari; a pus multă pasiune în cuvintele scrise „Dumnezeu este bun român”; mi-a zis că „trebuie să scriem istoria – așa cum fost lăsată de Dumnezeu”; a fost primul care a avut inițiativa să întemeieze o mănăstire ortodoxă în Scărișoara Nouă (înainte de 1989, terminată în 24 iunie 1991); a avut discernământ și putere de sinteză (la ultima întâlnire la 89 de ani); a fost dârz ca moții/românii transilvăneni; a iubit pe Dumnezeu și a avut numele Sfântului Ioan pe care l-a purtat și iubit; și-a dorit să fie înmormântat în cimitirul mănăstirii Scărișoara Nouă (printr-o cerere din 14 martie 2014) în pământul din satul natal; mi-a mai zis „că procuror fiind, n-am băgat pe nimeni la pușcărie”; s-a implicat activ în acțiunile cultural-patriotice organizate de Societatea „Avram Iancu” (după 1989); a fost un om-instituție; a fost un om de cultură, a devenit un adevărat model în viață și creație; a fost om de bună înțelegere, de conlucrare, de camaraderie, repudiind orgoliile, necuviința, bârfa în grupuri și grupulețe „suntem prea puțini, pentru a trăi acte necugetate, cei ce nu vor fi toleranți vor cunoaște izolarea și stigmatizarea, bunul-simț  obligă la respect și condescență, înainte de a jigni, de a prolifera cuvinte ce pot cauza traume, e nevoie să se gândească și la urmări…” povețe mai ales pentru generația tânără; a fost președinte a Asociației Refugiaților din Maramureș, etc.

Regret tare mult că din biblioteca personală nu am nici o carte din cele 14 cu autograful domnului magistrat-procuror Ioan Bâtea care după pensionare, începând cu 1999 a publicat cărți ca: „Moții din Sătmar și Maramureș” în 5 volume; „Mărturii despre Avram Iancu”; „Cartea refugiatului român”; „Memorii” (2 volume) etc și ca profesionist în dreptul penal „Scurt istoric al parchetelor din județele Maramureș și Satu Mare” (2012).

Federația Națională a Românilor Persecutați Etnic „PRO MEMORIA 1940-1945” și Societatea Națională Cultural-Patriotică „AVRAM IANCU” au pierdut un coleg deosebit de valoros.

Acesta a fost omul și magistratul-procuror IOAN BÂTEA.

Din neam în neam veșnica lui pomenire!

 

08 septembrie 2020,                          ing. Andrei Gorșcovoz

Timișoara                               președinte A.R.D.E.A.N. Banat

/

Magistratul-procuror Ioan Bâtea la Ansamblul monumental „Avram Iancu” din Carei (SM), comemorare, 2019.

Foto: Daniela Ciută