Pagina principala / Istoric / CAREI – LOC AL MEMORIEI

CAREI – LOC AL MEMORIEI

Sunt locuri în care te oprești pentru o fotografie și locuri în care, de îndată ce pui piciorul jos, începe să lucreze memoria. Pentru mine, Careiul este un asemenea loc în care pașii de pe caldarâm se întretaie cu cei ai copilărie, istorie și întoarcerea acasă.

Am trecut de multe ori prin oraș după ce viața m-a purtat departe. Dar întoarcerea nu a fost niciodată doar geografică. De fiecare dată, am simțit că mă întorc la ceva ce nu plecase niciodată din mine. Pentru că nici din mine nu please niciodată colonia Rădulești, locul unde m-am născut. Aici, la Carei am început școala primară, apoi gimnaziul și, pentru o vreme, liceul teoretic. La paisprezece ani și ceva am plecat spre Liceul Militar „Ștefan cel Mare”. Au urmat Școala de Ofițeri, Academia Militară, garnizoanele, comanda, cercetarea istorică, muzeele și cărțile.

Am plecat cu o valiză de copil. M-am întors, după o viață, cu alte valize: cu documente, manuscrise, fotografii, cărți și amintiri. Poate că aceasta este și explicația pentru care, atunci când mă întorc la Carei, nu privesc orașul ca un simplu vizitator. Îl citesc. Îi citesc străzile, monumentele, oamenii, tăcerile și urmele.

Și constat că este un oraș care păstrează urmele istoriei. Când am început să cercetez sistematic istoria nord-vestului României, am descoperit că multe dintre lucrurile pe care le cunoscusem în copilărie aveau în spate o istorie mult mai adâncă decât îmi puteam imagina atunci. Școala, biblioteca, castelul, monumentele, gara, drumurile de ieșire din oraș, toate aveau câte o poveste. Am început să caut acele povești în arhive, în presa veche, în biblioteci, în fonduri militare și în colecții documentare. Așa am ajuns să înțeleg că un loc al memoriei nu este făcut numai din piatră. Este făcut din oameni și din ceea ce au lăsat ei în urma lor. De aceea, cred că și Careiul trebuie citit ca un asemenea loc: un spațiu în care memoria personală se întâlnește cu memoria comunității și cu memoria națională.

Eminescu și întoarcerea la Carei

Am simțit această întâlnire poate cel mai puternic cu prilejul venirii lui Eminescu la Carei, prin bustul ridicat aici. Aveam o altă dimensiune pentru Eminescu de la Carei, așezat între Pădurea cu numele lucefărului, de la Racșa 1939, pe linia cazematelor ridicate în vestul României Mari și Eminescu, lansat în 1867 de Iosif Vulcan, în Familia orădeană. Aveam o bornă spirituală la hotar, cum el spunea De la Nistru pân la Tisa…

Am participat la acel moment cu bucuria omului care vede cum o personalitate esențială a culturii române își găsește locul într-un oraș cu o istorie complicată și cu o memorie care încă trebuie îngrijită. Pentru mine, Eminescu nu a fost niciodată numai poetul din manual. A fost și un spirit care a înțeles foarte bine că identitatea se apără prin cultură, prin educație și prin cuvânt. Fapt pentru care în revista pe care am fondat-o i-am rezervat un spațiu special, finalizat cu 3 Gale și 3 volume: Eminescu, File rupte din Cetatea Cavalerilor.

De aceea, am privit acel moment nu doar ca pe o ceremonie culturală, ci ca pe un act de memorie. Și tot de aceea am adresat atunci doamnei Daniela Ciută un mesaj care, recitit astăzi, îmi pare mai adevărat decât atunci: „Ce-mi spuneți mă obligă să mă întorc acasă!” Nu era o formulă frumoasă. Era o mărturisire.

„Buletin de Carei” și o altfel de întoarcere mea la Carei s-a produs și prin presă. Ani la rând, în buletindecarei, și revista sătmăreană Eroii Neamului, am putut publica materiale pe care, în alte împrejurări, poate le-ar fi citit doar câteva zeci sau câteva sute de oameni. Aici, documentul a întâlnit un public larg. Am publicat articole, studii, mărturii și fragmente de cercetare despre oameni și evenimente care aparțin istoriei acestei părți de țară. Unele dintre ele au intrat apoi în cărți.

Așa s-a născut și volumul „Pași pe caldarâm. Încrustări istorice”, construit din această colaborare. Titlul nu este întâmplător. Pentru că, pe măsură ce adunam materialele, am avut tot mai clar sentimentul că fiecare articol reprezintă o urmă. O urmă de pas, o informație nouă, o mărturie necunoscută, un document inedit, sau pur și simplu o amintire. Iar când urmele se adună, ele pot deveni istorie.

Cartea nu înlocuiește memoria vie, chiar dacă astăzi avem internetul, arhive digitale, baze de date și o cantitate uriașă de informație la un singur clic distanță. Și totuși, cartea tipărită păstrează ceva ce mediul virtual nu poate înlocui pe deplin: emoția întâlnirii nemijlocite cu textul.

Să răsfoiești o carte înseamnă să încetinești. Să te oprești. Să revii. Să subliniezi. Să pui un semn la o pagină. Poate chiar să simți că acea carte îți aparține. De aceea am considerat că textele publicate în buletindecarei meritau să fie adunate într-un volum. Nu pentru a le schimba, ci pentru a le da o altă viață. Ele păstrează atmosfera momentului în care au fost scrise, întrebările timpului, emoția autorului și reacția cititorului.

Istoria nu este întotdeauna comodă, este concluzia la care am ajuns cercetând trecutul acestui spațiu de frontieră, unde am întâlnit și lucruri care nu sunt comode. Istoria românilor ardeleni nu este făcută numai din izbânzi. Este făcută și din nedreptăți, discriminări, umilințe, încercări de asimilare, deportări, refugii și pierderi. Dar istoria nu trebuie nici cosmetizată, nici folosită pentru a alimenta resentimente. Trebuie cunoscută. Pentru că numai ceea ce este cunoscut poate fi înțeles. Iar ceea ce este înțeles poate deveni lecție. Această primă lecție am învățat-o de la nene Mitru care mă provoca așa: „ia zi cum o fost?”, iar cee ace eu îi spuneam era ca o mărturisire rostită în fața sfîntului altar, era sinceră, corectă și complete. A fost lecția pe care n-am uitat-o niciodată!

Am cercetat documente românești și străine, inclusiv fonduri militare de la Budapesta. Am găsit în ele confirmări, nu de puține ori surprinzătoare, pentru evenimente despre care memoria orală a comunităților păstrase doar fragmente. De aceea insist atât de mult asupra documentului. Memoria este sufletul istoriei, dar documentul este dovada ei.

Ce le rămâne celor care vin? Poate că aceasta este, până la urmă, întrebarea esențială pe care ne-o punem. Ce le lăsăm celor care vin după noi? Clădirile se pot transforma. Monumentele se pot degrada. Expozițiile se schimbă. Chiar și memoria oamenilor se stinge. Ceea ce putem salva este mărturia.

De aceea cred că locurile precum Careiul au nevoie de cercetare, de carte, de muzeu, de școală și de oameni care să aibă curajul să spună povestea locului lor. Nu pentru a ridica ziduri între comunități, ci ale demnității, ca temelii pentru viitor. Un om care își cunoaște trecutul nu este mai puțin european. Este, dimpotrivă, mai responsabil față de prezent.

M-am întors acasă

Au trecut aproape șaizeci și cinci de ani de când am început să cunosc Careiul cu ochii unui copil. Am cunoscut apoi orașul cu ochii unui elev. Mai târziu, cu ochii unui ofițer. Apoi, cu ochii unui muzeograf, și n-am uitat să aduc stegurile Diviziei 11 Mecanizate „Carei” și în urbea dragă mie. Și, în cele din urmă, cu ochii unui istoric. Dar, dincolo de toate aceste ipostaze, a rămas ceva foarte simplu: copilul din Rădulești care a plecat de acasă.

Poate tocmai de aceea, când pășesc astăzi pe caldarâmul Careiului, fiecare drum mă duce spre o amintire. Și fiecare amintire mă obligă la o altă întrebare. Nu „ce a fost?”, ci: ce avem datoria să nu uităm?

Răspunsul meu este simplu: Să nu uităm oamenii. Să nu uităm documentele. Să nu uităm suferințele. Să nu uităm jertfa. Să nu uităm valorile. Și să nu uităm că un oraș devine cu adevărat loc al memoriei atunci când generațiile lui își asumă trecutul și îl transmit mai departe. De aceea, astăzi, când mă întorc la Carei, nu spun doar că am venit într-un oraș al copilăriei mele.

Spun ceva mai adânc: M-am întors acasă.

Iar pașii mei pe caldarâm nu mai sunt doar pașii unui om. Sunt, sper, încă o încercare de a lăsa în urmă câteva urme care să nu se șteargă. Pentru că memoria, dacă nu este încrustată, se poate pierde. Iar ceea ce se pierde din memorie se pierde, uneori, pentru totdeauna.

Colonel dr. Constantin Moșincat