Pagina principala / Istoric / 10 septembrie 1872, moartea lui Avram Iancu: Uitați-vă pe câmp românilor, suntem mulți și tari, că Dumnezeu e cu noi

10 septembrie 1872, moartea lui Avram Iancu: Uitați-vă pe câmp românilor, suntem mulți și tari, că Dumnezeu e cu noi

Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Ţebea) a fost un avocat român transilvănean care a jucat un rol important în Revoluţia de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Ţării Moţilor în anul 1849, calitate în care a comandat armata românilor transilvăneni, cu ajutor austriac, împotriva trupelor revoluţionare maghiare ale lui Lajos Kossuth, transmite Active News.

Îi dăm cuvântul profesorului Gelu Neamțu, autorul următorului eseu despre Avram Iancu:

Sa începem cu interesanta marturie a unei doamne (doamna Pipos din Zlatna) care-i împartaseste lui Aron Densusianu ca l-a cunoscut pe Avram Iancu pe când avea 10 ani. „Era – spune ea – un baiat blond, blând si foarte modest. Am ramas înmarmurita când în revolutiune aud deodata de numele lui atât de razboinic”.

Rezumându-se doar la blândete si modestie, presupune, ca nimeni nu i-ar fi prevazut lui Iancu un viitor de revolutionar. Si totusi … la Târgu Mures, în calitate de cancelist, la cele doua calificative se mai adauga si altele, care îmbogatesc nuantele paletei. Iata cum îl cunoaste Iosif Sterca Sulutiu: „student eminent, cu exterior placut, blondin, modest, cu inima deschisa, sincer si cu caracter, avea mult temperament dar era foarte tolerant – fata de alte natiuni si confesiuni, apoi tinea mult la parola cuvântului dat”.

Acestui portret o cunoscuta gazeta maghiara îi adauga si alte trasaturi semnificative: Iancu – se spune acolo – „nu stia sa se încovoiasca nici sa se linguseasca. Pe figura lui impozanta, si pe fata lui superba barbateasca, se oglindea timbrul acelei constiinte, pe care singur convingerea meritelor proprii o poate da”. Cu alte cuvinte era mândru, dar nu era vanitos, iar sira spinarii era întotdeauna dreapta, ferma.

Dar nu numai descrierea portretului sau este graitoare; mult putem afla despre „temperamentul sau revolutionar” si urmarind una din cele mai cunoscute izbucniri ale sale, moment despre care acelasi Sulutiu, crede a sti ca i-ar fi hotarât definitiv viitorul drum în slujba poporului român.

Scena s-a petrecut în balconul dietei din Cluj, în ianuarie 1847. Impresionat de cinismul si rapacitatea nobilimii maghiare ce vota proiectul de lege al nefastului urbariu care îl despoia cumplit pe iobag, Iancu „gemea ca un taur înferecat si tremura ca varga, o convulsiune l-a cuprins. Îl scuturau frigurile”.

A trebuit sa-l duca de-acolo. Este semnificativ în acest sens, ca tot la sedinta respectiva, se revolta chiar si un deputat maghiar, Kémény Dénes, care ia apararea iobagilor aratând ca dupa ce acestia au fost despuiati de toate drepturile omului, de toata demnitatea omeneasca punându-i-se sarcini cari îi întreceau puterile, stapânul îi ia tot ce a muncit bietul de el, apoi vine al doilea stapân, statul; iar în final acest om în zdrente onest si muncitor ajunge în situatia ca nici acel pamânt de trei coti, care dupa moarte îi va acoperi trupul sa nu fie al sau.

integral pe Dan Tanasa