Pagina principala / Flux Stiri, Stirea Zilei / Cartea lui Adrian Marino aruncă în aer lumea culturală din România

Cartea lui Adrian Marino aruncă în aer lumea culturală din România

Volumul de memorii al regretatului cărturar Adrian Marino, „Viaţa unui om singur”, care va apărea la începutul lunii martie la Editura Polirom, va fi considerat, probabil, o dovadă de laşitate, o ipocrizie sau, dimpotrivă, una de curaj, dar cu siguranţă pune pe jar lumea noastră literară.

Autorul critică „odiosul mediu literar” şi atacă virulent miturile noastre culturale. Autobiografie îndelung aşteptată, care se opreşte la anul 1999, volumul apare, conform dorinţei autorului, la cinci ani de la moartea sa (19 martie 2005, Cluj-Napoca).

Captivează prin valoarea culturală a mărturiei, deşi dărâmă, pe un ton extrem de caustic şi de virulent, majoritatea personalităţilor noastre culturale, de la George Călinescu, căruia i-a fost asistent la Iaşi, la Constantin Noica, Mircea Eliade, Emil Cioran, ajungând la „triada culturală de astăzi”, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, H.-R. Patapievici.

Manuscrisul care apare acum la Polirom a fost îngrijit de soţia sa, Lidia Bote-Marino, şi face parte din fondul „Adrian Marino” al Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj, oraş în care scriitorul şi-a petrecut ultimii ani din viaţă.

Însingurarea celui care nu s-a regăsit în ideologia celorlalţi

Criticul, care a murit la 84 de ani, rememorează în volumul „Viaţa unui om singur” şase decenii de existenţă, povestind despre represiunea la care a fost supus şi despre însingurarea morală de după 1989. A avut o viaţă de om singur, „un adevărat blestem”, cum el însuşi spune, pentru că a gândit mereu altfel, aproape în toate domeniile.

„Scara mea de valori, începând cu valorile culturale şi ideologice, este net deosebită de a mediilor sociale şi culturale pe care le-am străbătut”, mărturiseşte el. A constatat cu amărăciune că loviturile şi rănile morale nu s-au închis niciodată şi a ştiut că, în memorii, cu bisturiul bine înfipt, trebuie să taie în carne vie, fără milă, în virtutea adevărului său, pe care dorea să şi-l asume cu orice chip.

Criticul, mereu cu spatele la zid, izolat, inadaptat noii vieţi literare formate sub comunism, a avut un alt ideal, un alt program cultural, total incompatibil cu tot ce se petrecea în jurul său, fiind în profund dezacord cu personalităţile vremurilor.

Marele eşec George Călinescu

Volumul are capitole usturătoare despre „Marele eşec: G. Călinescu”, despre refugiul la Cluj, despre jungla „vieţii literare”, singurătatea culturală sau decepţia politică. Iniţial, Marino i-a fost lui Călinescu asistent la facultate la Iaşi, pentru acesta tânărul colaborator fiind acel „domn” chipeş, uşor „infatuat”.

Întâlnire iniţial fecundă (1944-1947), relaţia lor a degenerat şi a eşuat într-un conflict grav şi iremediabil, „o catastrofă, un adevărat dezastru moral” pentru că George Călinescu, potrivit lui Marino, a acceptat şi s-a adaptat compromisurilor epocii, „cu o ipocrizie şi cu un cinism, în forme uluitoare şi cabotine”.

Eliberat din domiciliul obligatoriu în 1963, Marino i-a făcut totuşi o vizită, după o absenţă de 14 ani, însă Călinescu, într-o scenă antologică, spune el, a început să-i descrie interiorul locuinţei sale subliniind preţul fiecăruia dintre obiectele de acolo: „Covorul acesta a costat 30.000 de lei”, „acest Luchian 50.000 de lei”, într-o demonstraţie frenetică, în avalanşă, a acumulării parvenite. „Călinescu devenise, între timp, un profitor al spolierii boierimii decavate, ajunsă la talcioc”, afirmă tranşant Adrian Marino.

„Cioran a scris toată viaţa o singură carte”

Criticul îi ia în colimator şi pe consacraţii Emil Cioran, Mircea Eliade şi Constantin Noica. Marino afirmă în memorii că la Cioran se simţea preocuparea „supravieţuirii în condiţii ostile, a uitării trecutului legionar, obsesia până la panică a ecourilor negative”.

„E.M. Cioran a scris toată viaţa, la Paris, de fapt, doar o singură carte, în mai multe variante: disperare, neant, cafard, negativism absolut. Din acest punct de vedere, E.M. Cioran a rămas consecvent până la capăt. Ca şi C. Noica, de altfel, cu opţiunea din tinereţe. Antioccidentală şi profund antidemocratică. Nu aveam nicio admiraţie pentru o astfel de orientare ideologică pe care o cred profund nocivă”, spune Marino.

Nici Mircea Eliade nu scapă de critici: „Adevărul crud, brutal, oricât de explicabil ar fi, era că drama culturii române, din perioada comunistă, nu-i interesa, nu-i durea câtuşi de puţin pe cei doi compatrioţi. În cazul lui Eliade, obsedantă devenită aproape maniacală era preocuparea exclusivă de reeditare, publicitate”.

Continuarea în EVZ.ro