Nimicul
Privesc în urmă, dar de acolo îmi clipeşte nimicul. Douzeci de ani au trecut fără urmă, în România, iar frustrarea e mai greu de suportat ca niciodată. Nici o evoluţie, în nici un domeniu. Ba din contră, eşecuri şi rateuri în reforma învăţământului şi a sănătăţii, blocaje totale în dezvoltarea infrastructurii, corupţie, colaps în sport, economie ca şi inexistentă, agricultură la nivel de secol XIX şi o nesimţire fără margini din partea autorităţilor, care au ajuns să nu mai aibă reacţii, imunizate, cu obrazul îngroşat şi constante într-o singură privinţă: lipsa de respect pentru cetăţean.
Aşteptările nu au fost deloc mari, ci izbitor de modeste. În ţara milionarilor în euro, cu afaceri în salubrizare sau construcţii de drumuri, mă aşteptam să trăiesc într-un mediu cât de cât curat şi măcar cu două autostrăzi la dispoziţie. În loc de asta, repet, la douăzeci de ani după 1989, nu găseşti un kilometru de drum fără gropi, iar jegul e, efectiv, o componentă a oricărei aşezări.
Nu e deloc mult să îţi doreşti servicii medicale decente, şcoli şi universităţi în care actul didactic să existe cu adevărat. Nu e prea mult să vrei trenuri măcar fără întârzieri, în care o călătorie de la Carei la Vişeul de Sus să nu mai dureze 16 ore, iar funcţionarii publici, cei plătiţi din contribuţia tutuor angajaţilor din această ţară, să te trateze cu respect.
Zău dacă pot să îmi dau seama pe ce s-au cheltuit banii în această ţară timp de douăzeci de ani! Ce s-a schimbat în Carei, ce e nou în România, cum de nu suntem nici acum o destinaţie turistică importantă, de ce nu mai exportăm nimic, de ce inundaţiile şi alunecările de teren au loc, an de an, în aceleaşi localităţi, de ce mereu aceleaşi drumuri se înzăpezesc, de ce aceleaşi probleme, an de an, fără rezolvare? De ce aceiaşi imbecili, agramaţi inculţi, în Parlament şi Guvern, consiliile locale şi primării?
Prea multe, întrebări, nu-i aşa? Şi prea puţine răspunsuri! De parcă am urla într-o pustietate. Una în care normalitatea e din ce în ce mai rară, dacă nu chiar pe cale de dispariţie. Să ne adunăm, deci, ultimele puteri şi să privim încrezători spre viitori, spuneţi?
Ok. Şi dacă de acolo, cinic, ne trage cu ochiul tot nimicul?
Paul Sarvadi
Avram Iancu
Fundatia Werdnig Hoffman Carei
Radu Gyr
comentarii
de MOLO la 5 aprilie 2010 - 18:49
Asa este Paul!dar din pacate nu ai nici cui sa le zici si nici cui sa le scrii,nu prea ai cui te exprima,astia nu inteleg „NIMIC”
de Daniel la 28 mai 2010 - 07:59
O bila alba pentru Paul…Felicitari!
de Gabi la 13 iunie 2010 - 05:29
Mi-a placut articolul si e perfect adevarat in tot ce ai scris,ca tine sunt multi romani care gandesc la fel,dar nu au curajul s-o spuna pe fata!Si are dreptate Mircea Badea cand spune,,traim in Romania si asta, ne ocupa tot timpul”!Oricum gandurile si opiniile noastre nu sunt luate in seama de cei care ne conduc!Acestia asteapta in schimb la fiecare 4 ani(si mai nou la 5 ani ptr.Presedinte),votul nostru!Sa fim mai atenti cui dam votul si mai ales sa nu mai dormim in papuci fara sa mergem sa votam!Dar sa masuram de zece ori si sa taiem o singura data!(cum zice neamtul)…Asta,ca sa nu ne mai tot plangem mai tarziu!…
de Horia Mărieș la 29 martie 2012 - 05:58
@Paul Sarvadi: Ce multă dreptate ați avut acum un an!
Vă întrebați atunci retoric: „De ce aceiaşi imbecili, agramaţi inculţi, în Parlament şi Guvern, consiliile locale şi primării?”
Încerc să dau eu un răspuns din cele multe posibile: fiidcă mișcarea civică, singurul mijloc de remediere a tarelor unei societăți sau a unei comunități este inertă.
Mămăliga explodează doar atunci când este prea mult fiartă în sucul ei propriu, doar atunci când răbdarea oamenilor depășește orice limită.
Până atunci, ne limităm să înghițim în sec și să răbdăm, fiindcă ne-au timorat excesiv cei 45 de ani împuțiți de comunism.
Speranța este poate doar în cei tineri, în cei care n-au apucat să poarte nici măcar cravata de șoimi ai patriei. Poate ei sunt mai curați în gândire, mai lipsiți de complexe de orice fel, și nu în ultimul rând…mult mai curajoși.
Fiindcă: ”Ceea ce istoria nici unui popor nu iartă niciodată este lașitatea”. Inscripție afișată pe borna kilometrică 0 (zero), București, în data de 14.01.12.