Pagina principala / Opinii / Ungaria,încotro?

Ungaria,încotro?

Umanitatea, ca specie inteligentă a lumii animale, entitate dotată cu raţiune, are deschise o serie de făgaşe spre progres, spre îmbunătăţirea inventarului de servituţi ce-i gardează dezvoltarea, sub condiţia instalării în colectivităţile în care se dezvoltă a atmosferei de linişte, pentru că liniştea este câmpul fertil în care se nasc şi se dezvoltă ideile, prin care înţelegem scânteile creative ce împing indivizii înspre îmbunătăţirea inventarului de cunoştinţe, de utilităţi, văzute ca forţe motrice a progresului social.

Perturbaţiile sociale, de orice natură adumbresc atmosfera de creativitate, încetinindu-i, până la anularea capacitatea de a se dezvolta. Este nevoie de linişte, în ceea ce se numeşte celula de bază a societăţii, familia, şi proximitatea acesteia, prin care înţelegem mediul familial exterior constituit din rudenii şi afini, mediul local, sat, comună oraş, precum şi zona limitrofă cu rang administrativ la care cele dintâi sunt arondate, şi în ordine gruparea de colectivităţi numită ţară.

Şi nu ne aflăm în siguranţă nici atunci când neliniştea statornicită în proximitatea hotarului naţional, aruncă săgeţi otrăvite în mediul nostru de viaţă, pentru că, trebuie să recunoaştem, că modelele vicinale au o profundă capacitate de a se extinde, de a se impune ca forme, fie ele, de viaţă, de organizare, de conducere, până la structuri, din arsenalul antisocial şi asta pentru că omul împrumută tehnici de viaţă, modele de conducere şi respectiv de guvernare, uneori cu o foarte mare lejeritate şi de la alţii, iar vecinii sunt cei care au cele mai multe canale de interferare şi respectiv influenţare.

Răsfoind presa diurnă (Adevărul -24 iunie 2013) suntem şocaţi de  o năzdrăvănie instituţionalizată în ţara vecină, Ungaria. Puterea, condusă de către Viktor Orban (în ordinea onomastică maghiară Orban Viktor) a instituţionalizat prin lege o măsură ce se refuză pretenţiilor de esenţă democratică. Este vorba de „Legea securităţii  naţionale” prin care oamenii de ordine ai regimului sunt împuterniciţi să-i spioneze pe cei ce deţin funcţii importante în stat.

Cei din urmă „supravegheaţii” trebuie să-şi dea acordul pentru a fi supravegheaţi prin cele mai dure tehnici, respectiv să le fie înregistrate convorbirile telefonice, să li se instaleze microfoane în casă, să li se citească email-urile etc, iar dacă pe baza informaţiilor  obţinute pe aceste căi s-ar ajunge la concluzia că există date ce nu sunt pe placul puterii, persoana cu funcţie importantă urmărită va fi concediată.

Acestei supravegheri sunt supuşi şi partenerii de viaţă a celor supravegheaţi precum şi orice persoană ce interacţionează cu aceştia. În cazul că atât titularul supravegherii , cât partenerul său de viaţă precum şi persoanele ce interacţionează cu acesta nu semnează acordul de supraveghere, sunt concediaţi  din munca pe care o prestează. Acestei structuri de supraveghere sunt supuşi secretarii de stat, asistenţii acestora, judecătorii, procurorii, diplomaţii , ofiţerii şi „câteva birouri independente” ce funcţionează în statul ungar.

 Asistăm, aşadar, la un foarte grav derapaj de la ordinea democratică ce trebuie să caracterizeze raportul putere-cetăţean la limita minimului admisibil impus de către legităţile internaţionale ce guvernează drepturile şi libertăţile omului, asistăm la înfiriparea unui regim „autocratic” ce înăbuşe cele mai elementare drepturi democratice. Spunem acest lucru pentru că sunt încălcate prevederile „Cartei Drepturilor Fundamentale ale Omului” capitolul II art.7;8;15.

Ne referim la „Respectarea vieţii private şi a familiei” (art. 7), în sensul că fiind garantată „Respectarea vieţii private şi de familie”, prin „cartă”, nimeni nu are dreptul să pretindă a-şi introduce urechea ascultătoare, şi ochiul de observare, în spaţiul intim familial. Continuăm cu „Protecţia datelor cu caracter personal” (art. 8 din Cartă) care normează că: „Orice persoană are dreptul la protecţia datelor cu caracter personal care o privesc”. În acest sens pretenţia puterii de a asculta convorbirile telefonice şi de a citi email-urile vine în contradicţie cu reglementarea internaţională, unanim acceptată de toate statele democratice.  Şi nu scăpăm din vedere nici prevederile art. 15 care normează :”Libertatea de alegere a ocupaţiei şi dreptul de a munci”, în senul prevăzut (în al. 1 al art. 15) „Orice persoană are dreptul la muncă şi dreptul de a exercita o ocupaţie aleasă sau acceptată în mod liber.”

Ei bine ceea ce a făcut statul ungar reprezintă o condiţionare a dreptului de muncă a profesiei aleasă anterior şi exercitată la data apariţiei legi, de acceptarea de către subiecţii de referinţă să le fie violate spaţiile intime de privirile indiscrete ale puterii, de violarea secretului convorbirilor telefonice, de violarea corespondenţei derulată prin poşta electronică.

Observând acest demers pentru instituţionalizarea unui regim autocratic aflat la mâna  conducătorului guvernului, îl numim pe Orban Viktor, după ce am luat act de uimirea „Comisiei Europene” faţă de o seamă de modificări a Constituţiei Statului Ungar prin care se violau prevederi elementare ale asigurării regimului democratic măsuri ce vizau instaurarea unei puteri autocratice, am socotit necesară punerea în pagină a unei atenţionări:

 Statul ungar este cu ochii într-un trecut istoric, de loc îndepărtat, ne referim la anul 1919, când  Conferinţa de Pace de la Trianon a desfiinţat „Imperiul Ungar”, aşa numita „Ungarie Mare”, o entitate statală  în care entităţi etnice majoritare din  state cum sunt: Cehia; Slovenia; Slovacia; Serbia; România şi Ucraina erau sub piciorul discriminator al unor minorităţi etnice maghiare, care le socoteau naţionalităţi tolerate şi le-au supus pe o scară istorică la dispreţ, şi la limitarea drepturilor civile.

Faptul că tratatul de referinţă a obligat  statul ungar să se retragă în graniţele sale naturale, devenind pe cale de consecinţă o putere statală insignifiantă în concertul naţiunilor europene, îi doare azi pe conducătorii de la Budapesta, care nu privesc, doar nostalgic la acel trecut, cât doresc să-l reînvie. Măsurile pe care le-a luat pentru atingerea acestui scop, au constat în recuperarea politică a entităţilor maghiare de peste graniţele statului naţional, operaţie ce s-a realizat prin măsura  acordării cetăţeniei maghiare etnicilor de peste hotare, care pe această cale au, teoretic dreptul să participe la viaţa statului de referinţă, iar pe lângă acţiunile de  apărare a comunităţilor etnice maghiare din spaţiul transfrontalier, de promovare a culturii proprii, de conservare a limbii şi durarea învăţământului în limba maternă să promoveze şi nostalgiile istorice ale statului ungar.

Comunitatea maghiară din România, este în principal reprezentată de către Uniunea Democrată Maghiară (U.D.M.R.) care potrivit  raţiunii sale existenţiale  este ţinută la apărarea intereselor comunităţii maghiare. Dar cum interesele acestei comunităţi sunt deplin acoperite prin constituţia statului român, şi practic aplicate instituţional, uniunea şi-a asumat sarcini, oarecum destabilizatoare, dintre care amintim „autonomie teritorială” într-o  anumită zonă a ţării unde etnia maghiară este majoritară, iar prin pretinsa autonomie să instituie în trupul României , enclave maghiare independente, independenţă ce ar determina ieşirea de sub autoritatea guvernului de la Bucureşti, sau al celorlalte capitale ale ţărilor cu etnici maghiari şi declararea acestora, „de facto”, enclave de peste hotare a statului ungar.

 Dar dacă UDMR şi-a propus şi are în statut apărarea etnicilor maghiari, măsură statutară pe care o salutăm, obligaţia de a lua atitudine a tot ce contravine persoanelor de etnie maghiară, şi având în vedere că prin dobândirea cetăţeniei maghiare, etnicul maghiar din România s-a îndatorat să-i apere şi să ridice voce pentru tot ce i-ar putea prejudicia pe maghiarii de pretutindeni, şi în special pe cei din Slovenia, Slovacia Serbia, Cehia, Ucraina, România, şi de ce nu şi pe cei dintre graniţele naturale ale statului ungar.

În această situaţie măsurile represive ale legislativului de la Budapesta la adresa propriilor cetăţeni, trebuie să-l avizeze deopotrivă şi pe maghiarul din România pe cel din Slovenia, etc. alături de etnicul din graniţele naturale ale statului maghiar, şi să-i oblige la atitudine pe toţi cetăţeni maghiari indiferent între graniţele naţionale în care trăiesc.- Pe cale de consecinţă este de aşteptat o susţinută campanie de proteste din partea UDMR la adresa legii „securităţii  naţionale” edictată şi pusă în circulaţie în statul maghiar. În condiţiile în care o astfel de lipsă de sensibilitate va fi dovedită de mai marii uniunii, ni se va proba peste tot ceea ce ştiam că uniunea nu este nimic altceva decât o grupare pentru destabilizare. Că maghiarimea este în pericol în viziunea de conducere a guvernului de la Budapesta nu este pentru nimeni un secret împrejurare pe care o dovedeşte  Legea „Securităţii Naţionale” pe care o comentăm precum şi siluirea constituţiei, amendată cu observaţii de către Comisia Europeană.

                        

 Tiberiu Vanca

comentarii