Proiectile găsite la Foieni

de Horia Mărieș la 15 ianuarie 2014 - 23:30

Au mai fost cazuri când s-au găsit proiectile neexplodate în pădurea din Foieni. De exemplu, iată ce se poate citi într-o carte, întâmplarea fiind stict autentică:

„În anul 1960 am sperat într-o vacanţă de vis, dar nu a fost să fie aşa. Tatăl meu a plecat în luna iulie în concediu la mare, obţinuse un bilet de tratament la Eforie.

În una din zilele de caniculă, în care aerul este rarefiat şi nici o frunză nu mişcă, auzim o bubuitură nu departe de casa noastră, undeva în spatele fabricii de ulei. După un timp, se prezintă la noi acasă, un vecin pe nume Kelemen, şofer la secţia raională a Securităţii Statului şi ne spune că a venit după fratele meu, Bebe, care avea atunci 14 ani, că trebuie să dea explicaţii în legătură cu explozia de la fabrica de ulei „Ardealul”, în care era implicat şi l-a luat cu el. Mama speriată a făcut un şoc şi ea va spune mai târziu că de la acel şoc i se trage diabetul. Eu, de asemenea, căzusem în cele mai negre gânduri privitoare la ce înseamnă să fii anchetat de Securitate, îl şi vedeam pe frăţiorul meu plin de vânătăi şi sânge. Ce să fac? La cine să intervin? Zic, hai să merg la soţia unei rude care era maior de securitate (este adevărat că în rezervă), poate mă sfătuieşte ea ce şi cum. Sigur că nu a intervenit şi nu putea să intervină nimeni, dar a încercat să mă liniştească şi m-a sfătuit să merg la secţie şi să încerc să obţin lămuriri. Trecuseră deja câteva ore de când îl luaseră pe fratele meu, mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus la secţia raională a securităţii. M-au anunţat de la poartă şi după aproximativ 10 minute am fost invitat într-o încăpere unde la o masă stăteau trei persoane. Doi, care stăteau la margine aveau ochelari fumurii şi n-am reţinut figurile lor deşi în Carei toată lumea se cunoştea. Cel din mijloc un om în vârstă, mustăcios, ce îşi făcea de lucru cu o pipă scurtă, am înţeles că el este şeful, lui m-am adresat, prezentându-mă şi spunându-i motivul pentru care am venit. L-am întrebat dacă este cazul să-l anunţ pe tata să vină acasă din concediu, ştiau că este plecat şi mi-a zis: Nu este cazul să-l anunţaţi pe tatăl Dvs. să vină acasă, lăsaţi-l să se odihnească. Fratele tău cu alţii de vârsta lui şi chiar mai mici şi-au făcut de joacă cu nişte proiectile şi praf de puşcă rămase din timpul războiului în pădurea de la Foieni şi uite că au făcut să explodeze un astfel de proiectil în spatele fabricii de ulei, explozie ce putea să-i omoare şi să producă stricăciuni. I-am adunat pe toţi să ne spună unde mai au ascunse lucruri din acestea periculoase să le strângem şi familiile să-i ţină sub observaţie să nu mai facă boroboaţe, să se nenorocească.
Toate acestea mi se părea că ţin o veşnicie, eu vroiam să-mi văd fratele. Şi mustăciosul încheie pe acelaşi ton povăţuitor, puteţi să vă luaţi fratele şi sfătuiţi-l să se păzească de jocuri periculoase. Ne-am salutat şi am ieşit pe un mic hol, unde mă aştepta fratele Bebe, supravegheat de un miliţian. L-am luat pe după umeri şi am ieşit din curtea comună a miliţiei şi securităţii. Îl ţineam pe după umeri de frică să nu o ia la fugă, după cum îi era obiceiul, când făcea câte o boroboaţă.

Doream să-l duc acasă, să se spele că arăta cam jigărit şi să mănânce. Nu era speriat deloc şi îl întreb ce s-a întâmplat. Mi-a spus că au fost la pădure de unde îşi aduceau praf de puşcă, treaba asta o ştiau toate generaţiile de copii, se găseau acolo la pădurea de stejar sub formă de macaroane, se puneau cap la cap şi se dădea foc şi ardeau fără explozie ca nişte fitile. Dar Bebe şi gaşca lui au adus de această dată două proiectile, ei au vrut să vadă cum este cu explozie, un proiectil l-au ascuns la un prieten într-o magazie, iar pe celălalt l-au pus pe foc între taluzul de la calea ferată şi gardul fabricii de ulei, acesta a explodat şi putea avea urmări tragice.
Am simţit că vrea să-mi spună ceva şi l-am lăsat să-şi prezinte versiunea lui. La scurt timp după ce a explodat proiectilul, paza a anunţat miliţia care a venit la faţa locului, paznicii i-au spus pe unii copii pe care îi cunoşteau şi astfel i-au strâns pe toţi participanţii. I-au interogat şi au aflat că mai este un proiectil intr-o magazie şi au plecat după el. I-au pus pe copii să-l scoată şi au venit cu maşina de teren în curtea miliţiei. În tot acest timp fratele Bebe ţinea proiectilul în braţe şi obosise. Ajunşi în curtea miliţiei, toată lumea s-a dat jos din maşină, ultimul fratele şi cum a pus picioarele pe pământ a aruncat din braţe proiectilul.

Să vezi „fratelo” – aşa îmi zicea el – şi toată faţa i se luminase, când am aruncat proiectilul, că obosisem cu el în braţe, toţi burduhănoşii de miliţieni aflaţi cu şi fără treabă în curte, într-o clipă s-au aruncat cu burţile la pământ. Ce privelişte!

Asta era fratele meu, noi tremuram de grija lui, iar el rămăsese în memorie cu imaginea miliţienilor ce se trântiseră pe burtă în curtea miliţiei din Carei. Acesta a fost evenimentul ce mi-a marcat vacanţa de vară din 1960.”

Bebe, eroul din rândurile de mai sus, a fost colegul meu de clasă și un coechipier valoros în echipa de handbal „Știința” a liceului din Carei. Pe numele adevărat, Nicolae Tegzeș.

Mulți din gașca respectivă mai trăiesc încă. Unii însă nu. Le dau aici doar poreclele: Pityu, Alec, Puiu, Oti, Firi și poate și alții cărora le-am uitat eu poreclele. Fumau în draci „cigi” Mărășești și jucau cât îi ziulica de lungă ping-pong într-una din sălile Castelului, care pe vremea aia era Casa (sau Palatul?) Pionierilor.

Bebe (Nicolae Domiţian) Tegzeș a intrat la IEFS (Institutul de Educație Fizică și Sport) in Bucuresti cand eu deja eram în anul trei la Politehnică. Mai aveam un coleg de clasă pe acolo, pe Olimpiu (Puiu) Mastan care avea să devină și el un antrenor de handbal cu rezultate de prima mână în școlile din Baia Mare. Până la intrarea la IEFS Bebe jucase handbal la Minerul Baia Mare, ca și Mircea Podoabă, Toth Tibi, Mircea Dohan, Karacsonyi Karoly si poate și alți jucători valoroși de handbal proveniți din Carei (antrenor la Minerul fiind atunci careianul Tégen Ioan). După 1970, cand am terminat eu facultatea, 70 nu aveam să-l mai întâlnesc niciodată pe Bebe. Bebe şi-a luat în primire postul de profesor de educaţie fizică la Grupul Şcolar Minier Baia Mare în 1972, dar a fost şi jucător de handbal, pasiunea lui, în Divizia A la „Minerul”, coleg de echipă cu Palko, Răzor, Panţâru, Ignătescu, Negovan, avându-l ca antrenor pe Lascăr Pană. Din 1974 echipa de handbal îşi schimbă numele în „Minaur” sub care va face o frumoasă carieră internaţională. În 1974, Bebe se transferă la echipa de handbal „Voinţa” Baia Mare, ca jucător şi antrenor în divizia B. În anul 1975, „Voinţa” fuzionează cu „Cuprom”, iar în 1976 fuzionează cu „Minaur” sub numele de „Minaur II” până în 1983. Va mai antrena Bebe şi echipa de handbal „Şuiorul” Baia Sprie, iar în perioada 1987-1993 va fi antrenor la echipa de juniori handbal „Minaur” Baia Mare, obţinând de trei ori titlul de „campion naţional”. Urmare a rezultatelor bune obţinute la nivel naţional, în perioada 1990-1993 va fi antrenorul echipei naţionale de handbal juniori a României. Cu această echipă va face turnee în Turcia, Grecia, Rusia, Polonia, Italia. Din 1993 începe cariera lui Bebe de antrenor în străinătate. 1993-1995 – antrenor al unei echipe de handbal a armatei şi poliţiei din Kuweit; 1996-1997 – antrenor secund la „Minaur” Baia Mare; 1998-1999 – antrenor în Italia; 1999-2000 – antrenor în Tunisia; 2000-2002 – antrenor în Italia; 2002-2003 – antrenor secund la „Minaur” Baia Mare; 2003-2005 – antrenor juniori „Minaur” vicecampioni naţionali. O carieră frumoasă de om al sportului. A avut si o familie frumoasă. S-a căsătorit în 1976 cu Mare Ana (Lena) n. la 6 iunie 1948 în Odeşti, comuna Băseşti. Lena a terminat liceul la Cehu-Silvaniei şi a fost membră a „Ansamblului Folcloric Maramureş” cu care a făcut numeroase deplasări internaţionale: Spania, Franţa, Algeria, Rusia, Ucraina, S.U.A., China, Coreea, Japonia. Au avut doi copii: Nicoleta, n. 8 mai 1977 în Baia Mare, absolventa Univ. Babeş Bolyay Cluj – facultatea de filozofie si Cristian Traian – n. 3 decembrie 1979, care a terminat Universitatea din Cluj, s-a angajat profesor la Clubul şcolar sportiv Baia Mare, iar apoi a mai lucrat si altceva. Bebe a decedat acum câțiva. Sincer, uneori îmi este dor de el. Eu jucam inter stânga și conducător de joc, el juca extremă stângă. }n consecință colaboram foarte mult. Ba chiar alcătuiam, într-o vreme, o pereche imbatabilă.

Sunt de părere, că pentru ce a făcut el în sport o viață întreagă, ar merita din plin un „Memorial” organizat la Carei. Kara (dr. Karácsonyi Károly) îmi poate fi martor. Dar cine să i-l organizeze? Cei de la Minaur Baia Mare i-au organizat deja unul.

Bunul Dumnezeu să-l odihnească în pace pe Bebe Tegzeș.

Citatul folosit mai sus este din cartea cu caracter autobiografic: Gheorghe T. Tegzeș-Dindești, „Amintiri în treacăt”, Baia Mare, 2006.