Postcomunismul, sau altfel spus, jaful legalizat, la lumina zilei

• publicat la: 6 February 2014
Postcomunismul, sau altfel spus, jaful legalizat, la lumina zilei

În vremurile de mult apuse și în cazul oamenilor prevăzători, funcționa zicătoarea “Bunul gospodar își face vara sanie și iarna car”. Printre altele, părinții care avea fete acasă, încercau să le asigure viitorul. Le făceau din timp zestre. Uneori, din zestre făcea parte și un loc de casă, unde viitorii tineri însurăței urmau să-și construiască căminul propriu.

Cam așa a gândit și un careian, care în ziua de 20 mai 1938 a cumpărat pentru una din fetele lui ce avea atunci 18 ani și care urma să se mărite, un loc de casă modest, de cca 500 mp, dar situat în buricul târgului și foarte aproape de propria lui casă. Asta, probabil pentru ca să n-o piardă din ochi pe fiică nici după măritiș și fiindcă voia să-i aibă pe viitorii lui nepoți cât mai la îndemână.

A venit al doilea război mondial cu toate mizeriile lui abominabile, a venit refugiul, apoi s-a terminat și războiul, au venit, pe aripile atotbiruitoarei Armate Roșii comuniștii la putere, au venit vremuri foarte tulburi și pline de necazuri pentru aproape toată lumea, dar totuși, vremea a trecut.

La 20 de ani de la cumpărarea respectivul loc de casă, loc rămas nud, adică fără casă, din cauza vremurilor foarte tulburi și mult prea pline de necazuri pe care a trebuit să le îndure, careianul se trezește tam-nesam, fără să i se ceară acceptul, fără să fie chemat la niscaiva negocieri ca să i se ofere ceva în schimb, că tavarișci Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Orașului Carei îi confiscă abuziv locul de casă și construiesc pe el, fiindcă așa au vrut mușchii lor, sprijiniți de Miliție și de Securitate, “Spitalul Veterinar al Raionului Carei”. L-au denumit și ‘Ló Korház’, asta mai ales fiindcă era situat foarte ‘pi șentru’.

Careianul nostru, ca foarte mulți alți careieni, inclusiv ca foarte mulți dintre cei care ne sunt azi contemporani, era un om dârz și curajos, el nu s-a lasăt, el s-a luptat, așa cum a putut, deși era în vârstă, deși era bolnav, deși a avut extrem de multe de suferit de pe urma comuniștilor care i-au confiscat toată averea, l-au deposedat de toată agoniseala lui de o viață întreagă, care l-au ținut timp de 6 luni, în anii 1952-53, fără nici un fel de judecată, fără nici un fel de vină dovedită, în beciurile Securității din Carei. Se duce bătrânul om bolnav într-o grămadă de audiențe la mai marii urbei, la partinici, scrie memorii (petiții) adresate primilor secretari de pe la Comitetul Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Orașului Carei (ultima înregistrată în data de 10.09.1958) și de pe la Partid, Sfatului Popular Regional Baia Mare (ultima datată 13.12.1958), petiții rămase, – evident, toate – fără nici un răspuns din partea mai marilor borțoși ai zilei. Îi durea undeva pe comuniști ăia triști și nefericiți de păsurile bătrânului careian.

Învins, dar nu de comuniști sau de securiști, fiindcă ăia n-au reușit să-l frângă sau să-l îngenunchieze niciodată, ci de o boală pulmonară gravă contractată în înghețatele beciuri ale Securității careiene, careianul părăsește peste 8 luni de zile de la ziua în care scrisese ultima lui petiție adresată Partidului, această lume, una extrem de frumoasă, dar uneori extrem de nedreaptă pentru unul ca el.

Vine apoi și ziua de 22 decembrie 1989, moare și comunismul, mijesc noi speranțe, noi așteptări pentru o viață mai bună, mai dreaptă, în sufletele multora din cei ce trăiau în această țară. Locul de casă de care am pomenit mai sus rămâne înscris în Cartea Funciară Carei în proprietatea respectivului careian, fiindcă terenul intravilan n-a fost naționalizat, n-a fost trecut niciodată, în nici un fel, în acte, în proprietatea Statului. Doar a fost ocupat, a fost violat în mod abuziv de Sfatul Popular al Orașului Carei, adică de Primăria orașului din vremurile comuniste.

Iar mai trece vremea și în mintea guvernanților mijește măreața idee a privatizărilor de dragul privatizării, făcută fără noimă, total irațional, în grabă, pompierește, de neprofesioniști, de politruci, de postcomuniști, de iresponsabili, de neaveniți, de terchea-berchea. Efectele acestei febre nocive, care a îmbolnăvit o întreagă țară, se pot constata până și în ziua de azi. Explicația acelei subite febre aftoase este azi extrem de simplă, ea a constituit de fapt o sursă inepuizabilă de ciubucuri, de șpagă, de bani negri, de îmbogățire pentru șmecheri. Dar treaba asta noi n-o cunoșteam pe atunci, ba chiar trăiam cu convingerea fermă că…așa trebuie să se întâmple în mod normal lucrurile, și că toate alea (“dai în mine, dai în fabrici și uzine”) trebuie musai să se privatizeze!

În legătură cu povestea careianului pe care încercam să o deșirăm aici, un prim act guvernamental l-a constituit Hotărârea Nr. 446 din 3 iunie 1999 privind aprobarea concesionării unor activități sanitare veterinare publice de interes național și a unor bunuri proprietate publică a statului. Actul a fost emis de Guvernul României, a fost publicat în M.O. Nr. 265 din 9 iunie 1999. Hotărârea a fost semnată de Primul Ministru Radu Vasile și contrasemnată de Ministrul agriculturii și alimentatiei, Ioan Avram Mureșan precum și de Ministrul finanțelor , Decebal Traian Remeș.

Al doilea act guvernamental de care avem cunoștiință este Hotărârea Nr. 661 din 29 aprilie 2004 pentru modificarea anexei nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 446/1999 privind aprobarea concesionării unor activități sanitare veterinare publice de interes național și a unor bunuri proprietate publică a statului, precum și pentru aprobarea trecerii unor bunuri imobile din domeniul public al statului în domeniul privat al statului, în scopul vânzării acestora, act emis de Guvernul României și publicat în M.O, nr. 434 din 14 mai 2004. Această Hotărâre a fost semnată de Primul-Ministru Adrian Năstase și contrasemnată pentru Ministrul agriculturii, pădurilor și dezvoltării rurale, de Petre Daea, secretar de stat, pentru Ministrul de stat, ministrul administratiei și internelor, de Toma Zaharia, secretar de stat, de Ministrul delegat pentru administrația publică, Gabriel Oprea și de Ministrul finanțelor publice, Mihai Nicolae Tănăsescu.

Ultimul act guvernamental de pe listă, cu voia dumneavoastră, este Ordonanţa de urgenţă nr. 89/2004 privind vânzarea bunurilor imobile în care se desfăşoară activităţi de asistenţă sanitar-veterinară adoptată de Guvernul României în ziua de 04.11.2004, în vigoare de la 12.11.2004, publicată în M.O. Partea I nr. 1053 din 12.11.2004. Ea a fost semnată de Primul-Ministru Adrian Năstase și contrasemnată de Şeful Cancelariei Primului-Ministru, Alin Teodorescu, pentru de Preşedintele Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare, pentru Siguranţa Alimentelor, Gabriel Vasile Drăgan, de Ministrul agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale, Gabriel Vasile Drăgan, de Ministrul agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale și de Ministrul finanţelor publice, Mihai Nicolae Tănăsescu.

Aceste hotărări guvernamentale au câteva caracteristici comune: toate se referă la “bunuri proprietate publică a statului”, la trecerea unor bunuri imobile din domeniul public al statului în domeniul privat al statului în scopul vânzării acestora, la unități sanitare veterinare publice și conțin în Anexe liste cu câteva mii de Circumscripţii Sanitare Veterinare (C.S.V.), cu denumirea acestora, cu adresa imobilului (localitatea), cu numărul de inventar, cu suprafaţa desfăşurată a clădirii (mp), cu suprafaţa terenului, exclusiv suprafaţa ocupată de clădire (mp). Printre aceste câteva mii, apare în toate aceste Anexe și unitatea din Carei, adică “C.S.V. Carei”, din strada “XY”, nr. “VW”, numărul de inventar “ABCDEF”, suprafaţa desfăşurată a clădirii “SUC” (mp), suprafaţa terenului, exclusiv suprafaţa ocupată de clădire “SUT” (mp). Pură concidență, datele referitoare la “C.S.V. Carei” sunt aceleași cu cele ce definesc locul de casă, proprietatea careianului (adresă, suprafață teren) teren intravilan care n-a fost niciodată până la data apariției celor trei Hotărâri citate în “proprietatea publică a statului”, așa cum rezultă fără nici un dubiu din extrasul de Carte Funciară Carei. Păi atunci cum s-a putut “aranja”, cine a avut interesul mânărelii abjecte ca acestă proprietate privată să ajungă, la 9 ani de la așa zisa Revoluție, pe liste care se referă la imobile aflate în “proprietatea publică a statului” ? Simplu. Cei de la Ministerul agriculturii si alimentatiei au cerut autorităților locale și Direcțiilor Sanitar Veterinare județene înainte de anul 1999 liste cu circumscripțiile veterinare sanitare,  inclusiv cu terenul aferent lor, aflate în proprietatea publică a statului. Funcționari publici de la respectivele autorități, de multe ori, incontestabil, niște analfabeți neprofesioniști și total iresponsabili, au completat un tabel, fără să verifice, fiindcă pe ei îi durea drept în pix, că doar nu era locul lor de casă ci al altuia, în a cui proprietate se află încris, în Cartea Funciară, terenul respectiv. Așa s-a intâmplat și la Carei. Un incompetent a completat un tabel oarecare cu pleivazul cel gros, de tâmplar, primașul l-a semnat, ca de obicei, ca primarul și tabele respective au fost centralizate la București, de alți funcționari publici, la fel de iresponsabili și de incompetenți și cei de la Carei. Hiba, voită sau nu, odată comisă, s-a perpetuat în nu mai puțin de trei ordonanțe guvernamentale, la o distanță de 5 ani unele de altele. Prim-miniștrii și cosemnatarii lor au semnat și ei ca primarii, că doar nu erau proști să stea să verifice, săracii, liste cu mii de poziții. Lucru care nu-i absolvă însă în nici un caz de responsabilitate.

“Dumnezeu nu bate cu bâta”, spune un alt proverb. Dintre cei care au semnat respectivele ordonanțe guvernamentale, un prim-ministru a părăsit deja această lume (despre morți, numai de bine), celălalt prim-ministru și unii dintre miniștri care au contrasemnat ordonațele înfundă la ora asta pușcăria, iar ce s-a mai întâmplat cu restul, chiar că nu mă mai interesează de nici o culoare.

S-a terminat cu asta povestea careianului cu al lui mic loc de casă? Nici vorbă!

În 2005 se judecă în Carei un simulacru de proces, între ce părți, habar n-am (încă), dar urmare lui, locul de casă este trecut printr-o evident, total eronată, hotărâre judecătorească (era și cazul, nu-i așa să se facă o “legalizare” post-mortem – asta după trei ordonanțe guvernamentale eronate, deci ilegale?) în proprietatea Agenției Domeniilor Statului București – Direcția Sanitară Veterinară Satu Mare. Peste alți doi ani, în 2007, se binecuvântează și mult dorita privatizare, pentru care părțile interesate au muncit din greu, pe brânci, încă din anul 1999.

Ați trăit cumva până acum, ca și mine, cu falsa impresie că numai odiosul regim comunist a deposedat ilegal cetățenii acestei țări de proprietățile lor, prin naționalizare, confiscare, deposedare, etc.? V-ați înșelat amarnic, ca și mine de altfel. Corifeii postdecembriști au fost în multe cazuri cel puțin la fel de “tari, de pricepuți, de eficienți” în confiscări ca și comuniștii, lucru pe care sper că l-am documentat suficient de credibil cu cele prezentate mai sus. Mai vreți și alte dovezi? Le am, nici o grijă. Eu nu sunt pe post de divinitate, nu sunt de loc un tip cuminte și ca urmare eu i-aș bate măr pe toți cei care se vor dovedi a fi fost vinovați de toată această josnică potlogărie ce a putut avea loc la 15 (cincisprezece) ani după 1989, inclusiv pe careienii despre care se va dovedi că s-au făcut vinovați de ea și apoi aș înfunda, fără nici o jenă și fără nici un fel de termen de prescripție, închisorile românești cu ei. Fiindcă acest caz, poate minor pentru unii, dar de care eu am luat cunoștiință abia recent, este posibil să fi fost multiplicat în această nevinovată țară de mii sau chiar de sute de mii de ori, fiindcă noi ducem lipsă poate de toate cele și de toate alea, dar de șmecheri total nesimțiți, nu ducem lipsă de loc.

Acest text este, evident, un pamflet amar și trebuie tratat ca atare.

Horia Mărieș

București, 5 februarie 2014

Lasati un comentariu