Iuliu Maniu comemorat la Carei
Joi,8 ianuarie 2015, de la ora 13,00, a avut loc comemorarea a 142 de ani de la naşterea lui Iuliu Maniu, în faţa Colegiului Tehnic din Carei care-i poartă numele, în organizarea Despărţământului ASTRA Carei si a Colegiului Tehnic „Iuliu Maniu”. Au fost depuse jerbe de flori si s-a dat citire unui material succint despre omul de stat Iuliu Maniu dar şi despre perioada petrecută de acesta la Careii-Mari în anul 1919.
In aceiasi zi, de la ora 11,00, Directia de Cultura Carei a participat în biblioteca Colegiului,alături de elevi şi directorul Adrian Micovschi, la o scurtă prezentare despre Iuliu Maniu.
Presedinta Despărţământului ASTRA Carei,ing.Daniela Ciută, a evocat figura patriotului Iuliu Maniu,preşedinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, contributia pe care acesta a avut-o la săvârsirea actului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.
Denumit în epocă și „Sfinxul de la Bădăcin”, Iuliu Maniu descinde dintr-o familie de intelectuali, strănepot al lui Simion Bărnuţiu pe linie paternă şi nepot al memorandistului Iuliu Coroianu care era fratele mamei sale. Iuliu Maniu uneşte tradiţia familială de luptă pentru fiinţa neamului cu o solidă educaţie pe linia Blajului. Încă din vremea studenției s-a implicat în lupta politică național-românească. În acea perioadă de grele lupte naționale, după cum afirma el mai târziu, și-a ascultat „glasul sângelui” și a avut „o inimă curat românească și cu minte limpede” .
În anul 1906 a fost ales ca deputat în Parlamentul de la Budapesta din partea P.N.R., la Vințul de Jos. În timpul acestui mandat se remarcă prin discursurile sale în care apără drepturile și libertățile cetățenești ale românilor. De atunci până la izbucnirea primului război mondial în 1914, îşi dăltuieşte ascensiunea prin calităţi politice şi morale de excepţie.
Considerat cel mai periculos lider politic român, a fost trimis pe front la 42 de ani, potrivit principiului „bate-voi păstorul şi se va risipi turma”. Deși era scutit de obligații militare, în calitatea sa de jurisconsult al Mitropoliei, în luna iunie 1915, Iuliu Maniu a fost mobilizat pe frontul italian ca sublocotenent de artilerie.
În toamna anului 1918 Iuliu Maniu este însărcinat de către Consiliul Național Român (C.N.R.), care avea sediul la Arad, să se ocupe de afacerile sale externe și militare ale acestui for de conducere al românilor transilvăneni. În acest sens, pleacă la Viena, capitala Imperiului austro-ungar, cu misiunea de a-i aduna, organiza și trimite în țară, pentru a se înrola sub steagul românesc, pe soldații români, care se găseau împrăștiați în toată Europa. Astfel, la data de 30 octombrie 1918, la Viena, se întrunesc ofițerii români și se înființează „Comitetul național al românilor din Transilvania”, sub președinția lui Iuliu Maniu. Așadar, Iuliu Maniu a avut un rol decisiv în repatrierea soldaților români, care vor forma primele unități românești din Transilvania.
Înainte cu o zi de Marea Adunare, la Alba Iulia a avut loc o consfătuire foarte importantă, deoarece acum s-a definitivat textul proiectului de rezoluție al Unirii, pregătit de Vasile Goldiș. La această consfătuire a participat și Iuliu Maniu. Marele lui merit este acela de a contribui decisiv la apropierea punctelor de vedere existente între cele două orientări, la fel de bine intenționate, dar cu opinii diferite în ceea ce privește autonomia temporară a Transilvaniei, până la organizarea de alegeri generale și încadrarea ei firească în România Mare.
La Alba Iulia nu a fost doar un singur orator, Vasile Goldiș, ci doi mari oratori, care s-au completat reciproc. Dacă lui Goldiș i-a revenit sarcina de a prezenta textul Rezoluției Unirii, argumentând-o din punct de vedere istoric, lui Iuliu Maniu i-a revenit sarcina de a examina și argumenta, cât mai temeinic, această rezoluție, din punct de vedere juridic.
La 1 decembrie 1918 rosteşte la Alba Iulia acel discurs antologic, ascuns cu grijă generaţiilor mai tinere de regimul de dictatură:
“Noi, onorată Adunare Naţională, privim înfăptuirea unităţii naţionale ca un triumf al libertăţii omeneşti. Noi nu voim să devenim din oprimaţi oprimatori, din asupriţi asupritori. Noi voim să întronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor şi a tuturor cetăţenilor (…). Este adânc înrădăcinată în noi convingerea că numai un regim de adevărată democraţie ne poate întări ţara şi ne va înălţa neamul (…)”
Oratorul vedea în neamul românesc ceea ce a fost întodeauna: „sentinela trează şi conştientă a civilizaţiei”, concepea deci naţiunea pe un plan mai vast, încadrat în destinele umanităţii. De mare actualitate sunt îndemnurile la unitate şi încredere în propriile forţe.
„Istoria a dovedit, spunea Iuniu Maniu, că nu putem aştepta nimic de la împăraţi străini şi nici de la fiii altor neamuri. Bine poţi să aştepţi numai de la propriile tale puteri”.
Momentul 1918 a însemnat un punct culminant al carierei mereu ascendente a lui Iuliu Maniu. De acum începea o nouă etapă, acea a luptelor politice în cadrul României Mari, pentru instaurarea și mai ales menținerea unui regim democratic în perioada interbelică.
După momente solemne, se trece la Alba Iulia la organizarea provinciei dezrobite. Se înfiinţează Consiliul Dirigent, în frunte cu Iuliu Maniu, al cărui rost a fost să facă tranziţia de la legislaţia şi organizarea Imperiului la cea a Regatului Român. S-a încercat a se acredita – de către adversarii de mai târziu ai lui Iuliu Maniu, ca şi ai unităţii poporului român – ideea că acest Consiliu provizoriu ar fi constituit o încercare de a transforma Ardealul şi Banatul, Crişana şi Maramureşul într-o regiune autonomă. Nimic mai fals şi reprobabil, când primul demers al Consiliului a fost să trimită o delegaţie la Bucureşti, primită de primul ministru Ion Brătianu cu neuitatele cuvine „Vă aşteptăm de o mie de ani şi aţi venit să nu ne mai despărţim niciodată”. Consiliul Dirigent, conştient de posibilele răstălmăciri, s-a autointitulat „consiliu” şi nu „guvern”, iar responsabilii unor compatimente, „şefi de resort” şi nu „miniştri”, încredinţând de la început conducerea unor ministere-cheie guvernului de la Bucureşti şi având reprezentanţi proprii în acest guvern.
„Europa de mâine – spunea Maniu imediat după Unire – va fi cea a uniunilor, confederaţiilor, federaţiilor. Acest moment inexorabil nu trebuie să găsească poporul nostru nepregătit. Conducătorii politici trebuie să cultive calităţile profesionale şi morale ale românilor astfel ca ei să nu devină în noul context de liberă circulaţie a valorilor un fel de neoiobagi în raport cu alte popoare. Deci pregătire de specialitate, pregătire politică şi morală, pentru a face faţă concurenţei inevitabile!”
Iuliu Maniu s-a aflat la Careii Mari în perioada aprilie – mai a anului 1919. Pe data de 27 aprilie 1919, în sala festivă a actualului Colegiu care în acea vreme era sediu de Prefectură, a fost semnată de către Iuliu Maniu ,în calitate de preşedinte al Consiliului Dirigent,instaurarea administratiei româneşti . Victoria trupelor române conduse de generalul Moşoiu a făcut posibilă instaurarea administratiei româneşti după ce în data de 20 februarie 1919 fusese arestat vicarul Romulus George Marchiş.
„În ziua de 16 aprilie 1919, ora 3,30 dimineaţa, armata noastră ia ofensiva”.
„Lovitura de trăsnet dată de grupul generalului Moşoiu a sdrobit rezistenţa inamicului, care a luat-o la fugă. Prin lupte îndârjite, înaintarea a continuat zi cu zi, aşa că în ziua de 19 aprilie trupele noastre, luând o considerabilă pradă de război şi un mare număr de prizonieri, au ajuns linia: Tisa – Uylak – Sătmar – Careii Mari – Aleşd – Beiuş”.
După data de 27 aprilie 1919, Iuliu Maniu s-a preocupat de pregătirile pentru primirea Maiestăţii Sale regele Ferdinand şi a reginei Maria la Careii-Mari. În data de 25 mai 1919, Iuliu Maniui întâmpină pe Maiestăţile lor la gara din Careii-Mari, alături de peste 40 de mii de poporeni veniţi din toate localităţile judeţului. Corul din Hotoan condus de preotul Vasile Pătcaşiu, miresele din Ţara Oaşului în frumoasele lor porturi tradiţionale precum şi prelaţi aparţinând tuturor confesiunilor din Careii Mari au pregătit o primire de neuitat regilor României. Regina Maria a purtat pe tot parcursul vizitei Sale la Carei un frumos costum popular. Regele Ferdinand a decorat apoi pentru merite deosebite Regimentul 2 Vânători, pe generalul Moşoiu şi pe locotenentul Ghic. Maiestăţile lor s-au deplasat apoi prin oraş şi au vizitat castelul din centrul oraşului unde funcţiona la acea dată o şcoală de cadeţi. Pe tot parcursul vizitei au fost însoţiţi de Iuliu Maniu.
A fost Preşedinte al Partidului Naţional Român 1918-1926, al Partidului Naţional Ţărănesc 1926-1933 şi 1937-1953; prim-ministru 1928-1930; iunie-octombrie 1930; 1932-1933.
Primele măsuri ale lui Iuliu Maniu ca preşedinte al Consiliului de miniştri a fost defiinţarea cenzurii şi a stării de asediu, descentralizarea administrativă, aplicarea de măsuri în favoarea muncitorilor, preconizate de Organizaţia Internaţională a Muncii, legiferarea drepturilor pentru invalizi şi văduve de război, instaurarea unei politici externe pe baza principiului că „aceasta nu aparţine partidelor, ci ţării”, reorganizarea „Casei Rurale” şi a Camerelor de Agricultură, vânzarea pe credit a maşinilor agricole, organizarea învăţământului agricol, consolidarea proprietăţii ţărăneşti, promulgarea unei legi a cooperaţiei, modernizarea transportului, rutier în special, montarea, în 1929, a postului de radio Bucureşti de către compania Marconi, stabilizarea monetară, legea asupra contractelor de muncă, amnistierea infracţiunilor politice.
Iuliu Maniu s-a situat ferm împotriva tendinţelor dictatoriale ale lui Carol al II-lea, a cedării Basarabiei, a Diktatului de la Viena, împotriva pericolului fascist şi împotriva depăşirii Nistrului de către trupele române în vara anului 1941.
Când, după 1945, o nouă dictatură, mai periculoasă decât cele anterioare, şi-a făcut apariţia în ţară, Iuliu Maniu, la 74 de ani, devine stegarul şi simbolul luptei pentru democraţie.
Acuzat de trădare pentru intenţia de a trimite o echipă de fruntaşi în străinătate, Iuliu Maniu e arestat în iunie 1947 şi condamnat la închisoare pe viaţă .
La 5 februarie 1953 se stingea din viaţă, la 80 de ani, în temniţa de la Sighet, un mare bărbat de stat, luptător intransigent pentru întregirea neamului şi democraţie: Iuliu Maniu. Trupul său închircit de frigul celulei a fost azvârlit într-o groapă anonimă din cimitirul săracilor unde s-a înfrăţit, şi după moarte, cu destinele celor doi Brătieni, Dinu şi Gheorghe, a mitropolitului Ioan Suciu şi a altor fruntaşi ai vieţii publice care au lăsat o dâră de lumină şi demnitate în istoria acestui mult încercat popor.
Astfel îşi sfârşeşte zilele la Sighet în 1953, omul de stat a cărui viaţă a fost o luptă necontenită împotriva opresiunii din afară şi dinăuntru, a dictaturilor care au bântuit acest colţ de lume .
Regimul democratic din România datorează mult lui Iuliu Maniu. Perseverenţa cu care el a urmărit şi criticat greşelile puterii, abaterile de la normele legale şi de la morala creştină, intransigenţa sa au împiedicat sau au limitat tendinţele autoritare manifestate în societatea românească încă din primul deceniu interbelic. El a ţinut sus steagul democraţiei în anii 1938-1944 şi 1945-1947. A făcut-o din convingere, cu răbdare şi perseverenţă, fără un interes material propriu, ci din dorinţa de a da vieţii politice româneşti o dimensiune morală, ceea ce nu era puţin în acel context istoric.
Din partea Despărţământului ASTRA Carei au participat membrii şi vicepreşedinţii prof. Liliana Sorian şi Marius Coşarcă iar din partea Colegiului Tehnic Iuliu Maniu,directorul adj. prof. Dorina Oprea,cadre didactice şi elevi.
AnaMaria Roman
Avram Iancu
Fundatia Werdnig Hoffman Carei
Radu Gyr
comentarii
de Horia Mărieș la 9 ianuarie 2015 - 08:18
Este de notat și de apreciat faptul că în municipiul Carei, în organizarea Despărțământului „Astra” Carei și a Colegiului Tehnic „Iuliu Maniu” cu participarea Direcției de Cultură Carei a putut avea loc această comemorare prilejuită de împlinirea a 142 de ani de la nașterea celui care a fost marele bărbat de stat, luptătorul intransigent pentru întregirea neamului şi pentru democraţie, martirul neamului romãnesc, Iuliu Maniu.
Se știe că Iuliu Maniu a fost ani de-a rândul, în perioada interbelică, liderul de necontestat al Partidului Național Țărănesc. Evenimentul care a avut loc ieri la Carei mi se pare a fi de remarcat ca fiind unul pozitiv și fiindcă a fost practic o acțiune „transpartinică”, ce nu a fost revendicată fățiș de nici una din formațiunile politice locale. De ce transpartinică? Fiindcă azi în Carei, P.N.Ț. este practic inexistent ca și formațiune politică, viața politică locală fiind dominată, cel puțin in Consiliul Local, de reprezentanții UDMR aliați cu FDG, PNL, PSD și PLR. Nici urmă de P.N.Ț. în C.L. Carei.
Este adevărat, azi prezența P.N.Ț. nu mai poate fi constatată nici în ansamblul vieții politice românești. P.N.Ț a dispărut practic din peisajul politic actual, urmele lui fiind caricaturale. Asta este istoria, asta este viața, acum trăim alte vremuri, cu alte realități și cu alte provocări. Poate și din acest motiv, n-am putut remarca (cel puțin în fotografiile din articol) prezența politicienilor locali sau a reprezentanților administrației locale la acest eveniment. Cu sau fără prezența acestora, se pare că această comemorare a fost totuși una reușită.
Vorbind despre Iuliu Maniu, despre P.N.Ț, despre Carei și – doar în trecere – despre nițică istorie, ar fi totuși de reamintit faptul că în perioada interbelică și mai ales după alegerile care au avut loc in anul 1929, viața politică din Carei a fost dominată incontestabil de P.N.Ț., partid in care activau pe atunci personalități locale de seamă dintre care ii amintim doar pe Aurel Coza, Iosif Negrean, Gavril Crișan, Valer Câmpeanu, Vasile Condor, etc. De altfel și poate că aceasta este doar o pură coincidență, dar aceste personalități politice locale erau pe atunci și unele dintre cele care animau viața culturală locală prin Despărțământul „Astra” Carei. În context, nu pot să nu amintesc aici și faptul că de fapt singurul politician român postdecembrist in care eu unul am avut deplină încredere a fost Corneliu Coposu, fostul secretar personal al marelui om politic care a fost Iuliu Maniu. De asta i s-a spus lui Corneliu Coposu și „Seniorul”.
Mi s-a părut neobișnuit faptul că la eveniment n-am putut remarca prezența nici măcar a unui singur reprezentant al clerului local (mă refer in special la preoții ortodoxi sau la preoții greco-catolici). Nu că aș tine eu neapărat la cutuma asta, dar știu că acesta este un obicei care s-a impământenit mai ales in perioada posdecembristă și anume ca preoții să fie chemați să șfințească aproape orice: o statuie, un bust, o placă memorială, apa Dunării, a celei din butoaie, din cisternelor mașinilor pompierilor sau a celei de la robinete – de Bobotează, o nouă școală, o nouă grădiniță, o nouă casă, o nouă șosea, o nouă navă lansată la apă, etc., pãnă și …. motorul sau tăblăria unei mașini noi. Prezența clerului local ar fi conferit totuși o notă mult mai solemnă evenimentului.
La comemorarea de ieri oare de ce n-a venit nimeni să sfințească noua placă memorială dedicată lui Iuliu Maniu?
Nu de alta, dar Iuliu Maniu a fost și un mare creștin greco-catolic.
Legat tot de clerul local.
In context, mi-am mai amintit ceva și nu o să mă rețin de loc în a nu pomeni acum și aici și despre acest „ceva”.
Deși poate că ar fi fost mult mai potrivit dacă aș fi scris pe această temă o „scrisoare deschisă”.
Poate că atunci aș fi primit și un răspuns la ea.
Am citit zilele trecute despre faptul că:
„Enoriașii romano-catolici sătmareni i-au adus un omagiu episcopului Ham János prin realizarea unui nou bust, mai frumos şi mai impunător care să aducă cinste memoriei celui care a schimbat viaţa culturală şi religioasă a judeţului Satu Mare. Credincioşii romano-catolici, în frunte cu episcopul Eugen Schonberger, alături de oficialităţi locale şi centrale, au participat ieri la dezvelirea noului bust al episcopului Ham Janos amplasat în faţa Catedralei Romano-Catolice. Episcopul Ham Janos a fost considerat o persoană sfântă, iar după moartea lui au început demersurile pentru beatificare. Prezent la slujba de Bobotează în Catedrala Romano-Catolică, apoi la ceremonia de dezvelire a statuii, primarul municipiului Satu Mare, Dorel Coica, a adus un omagiu celui care a fost fondator de spitale, instituţii de învăţământ şi alte edificii publice importante din urbea noastră. În discursul său, edilul-şef sătmărean a insistat pe respectarea moştenirii lăsate de acesta şi continuarea eforturilor comune pentru dezvoltarea oraşului, aşa cum l-a visat episcopul propus spre beatificare ca o recunoaştere a vieţii de „sfânt” pe care a trăit-o în prima jumătate a secolului al XIX-lea. După dezvelirea bustului de către episcopul Eugen Schonberger şi discursurile oficialităţilor, ceremonia a continuat cu depunere de coroane. Noul bust le va reaminti trecătorilor de personalitatea marcantă a episcopului şi multitudinea de activităţi educative şi caritabile pe care le-a realizat pentru comunitatea sătmăreană.
Ham Janos a avut şi până acum un bust în faţa catedralei, dezvelit în 1999, dar enoriaşii sătmăreni au considerat că merită un monument potrivit personalităţii sale. Vechiul bust va fi amplasat în satul Szatmarcseke din Ungaria, care aparţinuse de Dieceza Sătmarului în perioada în care episcopul Ham Janos a ctitorit şi acolo o biserică.”
Mie mi se părut că acesta a fost un gest foarte normal din partea enoriașilor romano-catolici sătmăreni cum de altfel tot foarte normală mi se pare a fi și participarea oficialităților locale sătmărene, în frunte cu primarul Dorel Coica, la acest eveniment.
Reamintesc cititorilor „luptele sterile”, care nu au dus până in prezent, după știința mea, la nici un rezultat pozitiv, duse in ședințele Consiliului Local al Primăriei Municipiului Carei, atunci când s-a propus amplasarea bustului Regelui Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen al României în Parcul Dendrologic” din Carei.
Reamintesc opoziția fățișă, șovină, încăpățãnată, lipsită de cel mai elementar bun simț, jignitoare, ilogică, fără temei, bazată inclusiv pe argumente puerile ale primarului („Francisca și urmașii grófilor n-ar fi de acord”), jocul abject și neobrăzat de-a „alba-neagra” al consilierilor udmr-iști și psd-iști obedienți primarului, care susțin și in ziua de azi că ei nu s-au opus propunerii (adică n-au votat împotrivă, deci nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase) dar care s-au „abținut”, rezultatul final fiind practic același ca și când ar fi votat împotrivă: adică neadoptarea propunerii inițiatorilor. Nu mai insist acum asupra ei, povestea asta este arhicunoscută, iar pe consilierii „farisei” sunt cât se poate de sigur – nagyon bisztos – că o să-i bată Dumnezeu cel Sfânt atunci când o să aibă timp de ei și atunci când o să le fie lumea mai dragă, fiindcă Dumnezeu nu bate cu bâta.
Reamintesc faptul, care mie unuia mi se pare a fi unul regretabil, că în timpul acelor lupte politice „sterile” de care am amintit mai sus, nici enoriașii ortodoxi, nici cei greco-catolici și nici reprezentanții clerului local (mă refer atât la BOR: prin Protopopiatul Ortodox Român Carei condus de Pr. Vasile Marian Crainic – Protopop, prin Parohia Carei I condusă de Pr. Popa Ilie – Paroh și slujită și de Pr. Pop Valer – preot II, prin Parohia Carei III condusă de Pr. Buzura Călin – Paroh și slujită și de Pr. Bontea Cosmin – preot II; cât și la BUR: prin Protopiatul Carei condus de Pr. Radu Filip – Protopop, prin Parohia greco-catolică Carei I „Sf. Apostol Andrei” condusă de Pr. Radu Filip – Paroh, prin Parohia greco-catolică Carei II (Spital) „Nașterea Sfintei Fecioare Maria” condusă de Pr. Radu Filip – Paroh și de Pr. Daniel Paul Iacob – Paroh, prin Parohia Carei III (Franciscani) „Sf. Anton de Padova” condusă de Pr. Cristinel Bălan – Paroh) n-au luat o poziție fermă, n-au făcut nici un fel de lobby pentru amplasarea in Carei a bustului Regelui Ferdinand I al României, numit și „Ferdinand cel Loial” sau „Ferdinand Întregitorul”.
Și asta deși Ferdinand I al României (care era romano-catolic) a avut o contribuție importantă la dezvoltarea B.U.R. și a B.O.R. in intreaga Românie, deci și pe meleagurile careiene.
La incoronarea de la Alba Iulia, la 15 octombrie 1922, Regele Ferdinand I, Regele tuturor românilor, a rostit următoarele cuvinte: Mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile si pretutindeni, prin credinta lor, prin munca si prin jertfa lor au asigurat unitatea nationalã si salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o, într-un glas si o simtire, de la Tisa pânã la Nistru si pânã la Mare.”
Încă de la actul Marii Uniri, slujitorii Bisericii Românesti – Ortodoxe si Greco-Catolice – episcopi, vicari, consilieri, profesori de teologie, protoierei si preoti de parohie s-au aflat în primele rânduri ale luptãtorilor pentru unitate. La Sibiu s-au remarcat profesorii teologi Nicolae Bãlan (viitor mitropolit) si Silviu Dragomir; la Caransebes, episcopul Miron Cristea, protoiereul Andrei Ghidiu, teologul Petre Barbu sau secretarul eparhial Cornel Corneanu ; la Oradea, vicarul Roman Ciorogariu si secretarul
Aurelian Magieru (viitorul episcop Andrei) ; la Lugoj, protoiereul Gheorghe Popovici – acestia dintre ortodocsi. Dintre greco-catolici remarcãm la Blaj pe vicarul Vasile Suciu, cu profesorii Alexandru Borza si Alexandru Ciura. Ca exemplu al fraternitãtii Ierarhilor români din Transilvania – ortodocsi si greco-catolici – care ar putea servi de pildã si pentru situatia de astãzi, mentionãm si faptul cã, la 21 Noiembrie 1918, cei cinci Episcopi români, ortodocsii Ioan Papp al Aradului si Miron Cristea al Caransebesului si greco-catolicii Iulian Hossu al Gherlei (devenit apoi cardinal), Dimitrie Radu al Oradei si Valeriu Traian Frentiu al Lugojului,
au semnat o „Declarație de adeziun” la Consiliul Național Român prin care-l recunosteau ca singurul conducãtor politic al natiunii române@. Actul a avut un ecou pozitiv în rândul clerului si credinciosilor celor douã Biserici surori. Unirea Transilvaniei cu Tara a adus schimbãri radicale si în viata Bisericii, mai ales a celei ortodoxe. Temeiul constitutional pentru organizarea bisericeascã l-a constituit art. 22 din Constitutia din 1923: Biserica Ortodoxã Românã este si rãmâne neatârnatã (independentã, nn) de orice ierarhie strãinã, pãstrându-si însã unitatea cu Biserica Ecumenicã a Rãsãritului în privinta dogmelor. Ierarhii din provinciile alipite au intrat, la 30 Decembrie 1919, în componenta Sfântului Sinod de la Bucuresti, conform rânduielilor canonului 34 apostolic. La 31 Decembrie 1919, episcopul Miron Cristea devenea Mitropolitul Primat al României. Au fost reînfiintate episcopiile Oradei (1920), Clujului si Armatei (1921), Tomisului, Cetãtii Albe si Hotinului (1923). Mai mult, ardelenii au fost privilegiati în alegerile de episcopi. Alãturi de Miron Cristea, au devenit episcopi : Lazãr Duma la Arges, Lucian Triteanu la Roman, Justinian Teculescu la Ismail, protopopul de Sãliste, Ioan Stoica, la Armata si cel de Brasov, Vasile Saftu, la Râmnic. La Sibiu a devenit mitropolit prof. Nicolae Bãlan, iar la Cluj episcop Nicolae Ivan. Una din marile împliniri ale Unirii de la 1 Decembrie 1918 a fost construirea catedralei ortodoxe din Alba Iulia, în numai un an si jumãtate, având ca arhitect pe V. G. Stefãnescu si pictor pe Costin Petrescu. Ea a fost sfintitã la 15 Octombrie 1922 de cãtre Mitropolitul-Primat Miron Cristea, cu ocazia încoronãrii Regelui Ferdinand si a Reginei Maria.
O să mi se spună că nu este în nici un caz treaba Bisericii să se amestece in sterilele lupte politice locale. Aș crede și aș accepta acest argument dacă n-aș fi fost, cu totul întâmplător, martor ocular la întâlnirea ținută la Motelul Viilor din Carei și la care au fost prezenți cca 190 de slujitori ai B.O.R., cea care a avut loc cu câteva zile inaintea turului doi al alegerilor prezidențiale din data de 16 noiembrie 2014, întrunire ce a fost patronată de IPS Sigheteanul din partea clerului BOR și de Mircea Govor, Adrian Ștef, Eugen Kovacs Jeno din partea politicienilor locali; atunci când s-a convenit și decis, in cadrul unei mese festive bine udate și care a durat aproape trei ore, acordarea sprijinului necondiționat al clerului B.O.R. pentru alegerea ca președinte a candidatului V. V. Ponta.
Asta n-a fost oare o dovadă clară de amestec a clerului B.O.R. in politică? Eu unul cred că a fost.
Astea fiind zise, eu unul n-am ințeles de fel de ce enoriașii și reprezentanții clerului local nu s-au implicat de loc intr-o activitate pașnică de lobby care să convingă administrația careiană că nu este nimic rău și că nu va fi afectată în nici un fel buna conviețuire a etniilor conlocuitoare din Carei urmare amplasării bustului Regelui Ferdinand I, indiferent de cine ar fi fost inițiatorii.
Mai ales fiindcă Regele Ferdinand I și Regina Maria au și vizitat Careiul.
N-au avut oare argumentele necesare?
Le-a fost oare teamă să nu-l supere pe primarul care este de etnie maghiară?
Le-a fost feic nu-și compromită bunele relații pe care le au cu acesta?
Această teamă, frică n-are nici un temei, dovadă fiind faptul că nici enoriașii romano-catolici sătmăreni nu l-au supărat in nici un fel prin inițiativa lor legată de statuia lui Ham János pe primarul Dorel Coica, cel de etnie română. Ca să simplific la maximum teoria: dacă la Satu Mare s-a putut da dovadă de înțelepciune și de toleranță, atunci eu unul sunt de părere că acest lucru este obligatoriu să se intâmple și la Carei, inclusiv prin mijlocirea sau cu contribuția lobbystică și „diplomatică” a reprezentanților clerului local al B.O.R. și al B.U.R.
Departe de mine dorința de a impune o astfel de conduită clerului careian. Ba dimpotrivă.
Iar dacă am comis cumva vreun păcat, vreo blasfemie prin opiniile pe care le-m exprimat mai sus, sunt gata să mă duc și la o spovedanie și să-mi mărturisesc păcatul.
Totuși insist in a susține aici că … este și va fi mereu loc de mai bine. Inclusiv la B.O.R. și la B.U.R.
Cine are ochi de văzut să citească fără supărare cele de mai sus, cine are urechi de auzit, să audă.
Așa să ne ajute bunul Dumnezeu.
de pensionar la 9 ianuarie 2015 - 14:59
una din jerbe a fost depusa de liberalii careieni
de Horia Mărieș la 9 ianuarie 2015 - 20:56
Ma bucur sa aud lucrul acesta.
Uitându-mă mai atent la poze, intr-una am văzut și un liberal careian.
Imi cer scuze că n-am observat de la început.