18 octombrie 1918. Cererea de desprindere a Ardealului de Austro-Ungaria

• publicat la: 22 octombrie 2016
18 octombrie 1918. Cererea de desprindere a Ardealului de Austro-Ungaria

Un material deosebit de bine documentat referitor la lupta românilor  transilvăneni  pentru revenirea la țara mamă este semnat de către Adriana Zaharia de la informatia-zilei.ro.   Acesta cuprinde   stenograma discursului ţinut de Alexandru Vaida-Voevod în  data de 18 octombrie 1918 în Parlamentul de la Budapesta prin care cerea desprinderea Ardealului de Austro-Ungaria.

În octombrie 1918, în sala de şedinţe a Parlamentului de la Budapesta răsuna glasul unui deputat român care cerea pentru prima oară desprinderea Ardealului de  Austro-Ungaria. Cel ce vorbea de la tribună se numea Alexandru Vaida Voevod. Avea să fie primul ardelean care va fi şeful primului guvern al României Mari. Prezentăm pentru prima oară în presa românească de după 1944 stenograma acelui discurs istoric rostit de Vaida Voevod la Budapesta. Atmosfera din sală este încărcată. Curios este că au existat şi voci din rândul deputaţilor maghiari care îl acuzau pe Tisza că este vinovat pentru procesul de dezmembrare a Ungariei care începea.
Alexandru Vaida-Voevod a dat citire declaraţiei de independenţă, redactată la Oradea în 12 octombrie 1918 de către Vasile Goldiş.  Publicăm, aşadar, prima declaraţie prin care românii din Ardeal cereau dreptul ca, liberi de orice „înrâurire străină”, să hotărască singuri „aşezarea printre naţiunile libere”, precum şi stenograma şedinţei din Parlamentul de la Budapesta prin care Alexandru Vaida Voevod lua cuvântul şi dădea citire acestei declaraţii. Întregul Parlament a rămas şocat.

Vom trece mai întâi în revistă câteva din momentele importante ale anului 1918. În 5 martie respectiv 7 mai 1918 România a semnat cu Imperiul Austro-Ungar şi cu Germania Pacea de la Buftea-Bucureşti. Astfel că, o parte a elitei din Regatul României a emigrat în vestul Europei la Paris, Londra şi Roma unde s-a alăturat elitei transilvănene şi bucovinene. Împreună au făcut publică aspiraţia românilor transilvăneni de a se uni cu România. prin participarea la Congresul Naţionalităţilor de la Roma (aprilie 1918), misiunea patriotică română din SUA, în fruntea căreia se afla Vasile Lucaciu şi Vasile Stoica încă din 1917, prin constituirea unor legiuni româneşti de voluntariat, care se vor alătura forţelor Antantei pe frontul din Italia (octombrie 1918), precum şi prin alcătuirea unor asociaţii, comitete naţionale ale românilor transilvăneni şi bucovineni.

3 octombrie 1918: Vasile Lucaciu, ales vicepreşedinte al Consiliului Naţional pentru Unitatea Românilor de la Paris

Toate aceste acţiuni au făcut posibilă înfiinţarea Consiliului Naţional pentru Unitatea Românilor de la Paris, la 3 octombrie 1918. Format din personalităţi româneşti de primă mărime din Vechiul Regat şi din Transilvania, Consiliul a fost reprezentantul legitim al intereselor României. Take Ionescu  a fost preşedinte,  iar vicepreşedinţi: Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. C. Angelescu şi Ioan Th. Florescu. La 4 noiembrie, Consiliul solicita puterilor Antantei să admită unirea cu România a românilor din Austro-Ungaria.
În toamna anului 1918 evenimentele se precipită. După înfrângerile de pe front, şi în contextul nemulţumirii generale a populaţiei, administraţia austro-ungară se dezintegrează. Toate acestea favorizează o efervescenţă a manifestărilor sociale şi naţionale. Astfel, mişcarea naţională din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş s-a intensificat, sub semnul afirmării puternice a dreptului românilor de a trăi într-un stat naţional unitar.
Conducerea Partidului Naţional Român decide reluarea activităţii politice şi convoacă Comitetul Executiv al partidului, la Oradea, pentru ziua de 12 octombrie 1918. La întrunire au fost prezente personalităţile marcante ale partidului: Vasile Goldiş, Ştefan Cicio-Pop, Aurel Vlad, Ioan Suciu, Alexandru Vaida-Voevod, Teodor Mihali, Aurel Lazăr şi Ioan Ciordaş. A fost analizată situaţia creată în Austro-Ungaria şi s-a adoptat Declaraţia prin care se afirma, pe temeiul ideii că fiecare naţiune poate dispune de soarta sa.

integral pe informatia-zilei.ro

comentarii

de sorin-iulian florut la 22 octombrie 2016 - 20:20

Două precizări extrem de importante. 1) România a fost silită să înceapă tratative cu Puterile Centrale pentru că aliatul rus ieșise din război și tot frontul rusesc de la Marea Baltică la Marea Neagră a dispărut, lăsând România descoperită și practic încercuită de Puterile Centrale. Această situație disperată a obligat guvernul român să înceapă tratativele DUPĂ ce Rusia încheiase pace separată, contrar obligațiilor pe care și le asumase în 1916. Adică, fără prăbușirea frontului rusesc prin ieșirea Rusiei din război, România nu ar fi ajuns la pacea cu Puterile Centrale. 2) Tratatul din 7 mai 1918 nu a fost NICIODATĂ ratificat de Parlamentul României sau promulgat de Regele României, Ferdinand, care a refuzat să-l aprobe. Prevederile sale, de o duritate neobișnuită pentru România, au intrat însă în vigoare timp de șase luni. Dar, fără semnătura regelui, tratatul nu avea absolut nici o valoare juridică, în conformitate cu dispozițiile constituției în vigoare.

Lasati un comentariu