Moșii de iarnă. Pomenirea la Carei a celor trecuți la cele veșnice
În Sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne, facem pomenirea morților, pentru că în această duminică, Biserica a rânduit să se facă pomenire de Înfricoșata Judecată. Pentru că mulți creștini au murit pe neașteptate și fără pregătirea necesară, Biserica face mijlocire pentru toți aceștia, ca să se bucure de viața veșnică în Împărăția cerurilor.
În biserică, se oficiază Sfânta Liturghie, urmată de slujba Parastasului, unde sunt pomeniți toți cei dintr-o rudenie și dintr-o seminție cu noi. Îi pomenim pe toți cei adormiți întru nădejdea învierii și a vieții veșnice și dăm, în numele lor și pentru ei, „de pomană”.
A da de pomană nu înseamnă a da pe degeaba, cum am ajuns să înțelegem termenul în mod curent. Nimic nu se dă și nici nu se primește „pe degeaba”. Făcând o „pomană”, ne amintim de cel dispărut, dar îi cerem și lui Dumnezeu să-și amintească de el, adică să nu-l numere cu cei „pe care nu i-a cunoscut” (Matei 7,23); asta înseamnă „veșnica lui pomenire”.
„Întru pomenire veşnică va fi dreptul“ (Ps. 111, 6), ne încredințează psalmistul.
A pomeni înseamnă a aminti. Pomenim – adică avem în memorie. Dar memoria, amintirea, este şi felul nostru de a cunoaşte. Pomenim numai ceea ce am cunoscut. Despre un lucru pe care nu l-am cunoscut niciodată spunem: „aşa ceva nu s-a mai pomenit”.
Tâlharul de pe cruce a cerut doar atât: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta”. Şi preotul repetă la fiecare Liturghie rugăciunea tâlharului, atât la Proscomidie, cât şi la ieşirea cu Cinstitele Daruri şi după sfinţirea lor. „Şi-i fă lui veşnica pomenire!”, zicem şi la parastas. Păstrează-l în memoria Ta, amintește-ți de el, pomeneşte-l cu pomenire veşnică, pentru marea Ta iubire de oameni, dar şi pentru că el în viaţă a avut pomenirea morţii şi a Biruitorului ei.
Veșnica lor pomenire din neam în neam!
Avram Iancu
Fundatia Werdnig Hoffman Carei