Probabilitate şi Destin

• publicat la: 2 February 2013
Probabilitate şi Destin

Sentimente de gratitudine Domnului Horia Mărieş prin fapta căruia    subiectul din titlu devine articol.

 

 Antecedentele mele de careian, din moşi strămoşi, m-au pus în situaţia să descopăr cotidianul „Buletin de Carei” ale cărui pagini m-au bucurat într-atât încât i-am devenit cititor fidel. Aşa aveam să-l cunosc pe H.M. fie ca autor fie ca comentator al materialelor publicate.

În 26 ianuarie, aflându-se în posesia unor mărturisiri ale mele, (Adendă la Fundaţia  Dr. Ioan Nichita de Hotoan), material ce făcea referire şi la destinul de deţinut politic a părintelui meu, redacţia a socotit că este cazul să le pună în pagină. Trei  dintre cititorii materialului ce mă privea (între aceştia şi H.M.)  s-au exprimat elogios. O întrebare a Doamnei/Domnişoarei, Cristina…, „Cine erau marii zilei la Carei în 1952” m-a îndemnat să-i răspund.  Fără echivoc am pus în pagină „Nişte anonimi, de o prostie şi incultură …”, iar afirmaţia mi-am plombat-o cu punctul 44 din Directiva specială pentru implantarea comunismului în imperiul KGB –Moscova 2 iunie 1947, care  norma că: „Cei care lucrează în diferite funcţii trebuie schimbaţi şi înlocuiţi cu muncitori cu cea mai mică pregătire profesională, necalificaţi”.

În baza acestei prevederi în întregul imperiu KGB (înţeleg şi ţările est europene aflate sub influenţa Moscovei), tot ceea ce a fost muncă de conducere, muncă de specialitate a fost aruncat la lada cu gunoi a istoriei, iar în locul lor au fost instalaţi semianalfabeţi. O astfel de echipă conducea Careiul pe toate palierele, administraţie, justiţie, miliţie, securitate, etc. Răspunsul meu l-a pus pe H.M. în stare de alarmă imputându-mi că nu  propun identităţi, respectiv nume şi prenume. Ceea ce a urmat a fost o încrucişare de puncte de vedere semnate de preopinientul meu şi de mine. În una din intervenţiile lui H.M. descopăr nişte linkuri care m-au lăsat perplex: foaia matricolă a deţinutului politic Vanca Valeriu (părintele subsemnatului) deschisă de  Penitenciarul Cap Midia şi înşiruirea pe ani a localităţilor din întreagă ţara în care în anii 49-5o şi următorii, maşinile negre ale securităţii în raidurile lor nocturne au reţinut şi au aruncat în închisori (de preferinţă la Canalul Dunăre Marea Neagră) tot ceea ce a fost: înaltă intelectualitate, intelectualitate, preoţi, profesori şi învăţători, foşti politicieni, ţărani cu o stare materială mai bună (aşa zişii chiaburi), ţărani mijlocaşi, şi cârcotaşii satelor etc. Lecturând foaia matricolă ce-l privea pe tata, mi-a dat frisoane.

Dictatura planifica riguros, ridicarea fără lege a categoriilor expuse, spunem ridicare şi nu arestare pentru că nu  se emiteau mandate de arestare, cei ridicaţi nu  erau trecuţi printr-un filtru judiciar, rechizitoriu urmat de judecată şi sentinţă, cât anumiţi funcţionari obscuri (din cei cu cea mai mică pregătire profesională, necalificaţi” cum pretindea directiva KGB (vezi punctul 44) ) stabileau între două reprize de căscat şi plictis, cine va sta în recluziune un an, doi ani, trei ani sau şase ani. Ei bine tatălui meu i s-au destinat doi ani de recluziune stabiliţi potrivit rubricii  „Internarea începe la :…………….,  Expiră la …………..” în primo-tempo  de la 25 august 1952 la 25 august 1954.

Datele de referinţă  privind perioada de internare se planificau în funcţie de necesarul de forţă de muncă la obiectivele la care operau deţinuţii politici sau de pierderile de vieţi omeneşti prin subalimentaţia ce le era administrată asociată cu efortul la care erau supuşi. Se pare, pe de o parte, că au  murit foarte mulţi, iar pe de altă parte,  se vor fi deschis şi noi capacităţi de muncă.  Pe variantele amintite cifrele de planificare a internărilor, cum cu eleganţă  numeşte fişa matricolă acţiunea criminală de privare de libertate motiv pentru care datele iniţiale de planificare de pe foaia matricolă privind începerea şi expirarea internării sunt şterse prin aplicarea a câte două linii orizontale, iar deasupra datelor iniţiale s-a suprascris 14.04.1952 la 14 04 1954.

Operaţia aceasta de modificare a datei detenţiei din august în aprilie a avut o influenţă covârşitoare asupra destinului meu.

Să mă fac înţeles: În anul 1952 urmam clasa terminală (a XI-a) a liceului careian Vasile  Lucaciu. Visam să urmez învăţământul superior în specialitatea filologie. Voiam să profesez la catedră aşa cum acolo şi-au durat profesiile atât bunicii cât şi părinţii. Ridicarea părintelui (rog să se observe că nu folosesc termenul arestare, pentru că deţinuţii politici din epocă nu au fost arestaţi ci reţinuţi prin decizii criminale)  mi-a creeat un şoc care  se va vădi a-mi înfluenţa întreaga existenţă.

Mi-a fundamentat pentru toată viaţa convingerea că numita „Republica Populară Română”,  cu structurile sale instituţionale, suprastructura politică (partid), miliţie, securitate, justiţie etc. nu este nimic altceva decât o abjectă organizaţie criminală. Mi-a indus dorinţa, ca odată intrat în viaţa activă, să operez într-un domeniu care să-mi creeze posibilitatea ca pe partea mea de activitate să inoculez binele, şi  dreptatea socială. Atunci în zilele ce au urmat lui 14 aprilie visul meu de-a lucra la catedră  s-a năruit iar locul lui a fost urmat de activitatea în robă.

A urmat absolvirea, dramatismul căreia l-am prenotat în Buletin de Carei într-un comentariu la articolul „ După 60 de ani” ( 19 august 2012) precizând modul dramatic în care cele două clase terminale n-au fost primite la bacalaureat cât  confruntate cu anchetatorii securităţii. În răstimpul de la încheierea anului şcolar până în august, data susţinerii examenelor de  intrare în învăţământul superior, am avut puţine ore de răgaz. Stăteam aplecat asupra materiilor cerute la admitere şi câte  16-18 ore zilnic.

Intrarea la facultate era cadoul pe care mă mobilizam să-l fac părintelui reţinut samavolnic.  Dacă n-ar fi existat întâmplarea din aprilie (ridicarea părintelui de securitate) nu cred că a-şi fi putut depune un efort atât de susţinut. În condiţiile date evenimentul familial, aruncarea în recluziune a părintelui, mi-a indus durere şi revoltă, şi s-a dovedit a fi factor determinant în alegerea profesiei şi nu în ultimul rând mi-a inoculat o atitudine, respectiv păstrarea unei distanţe igienice faţă de comunism şi doctrina comunistă pentru întreaga viaţă.

Dacă replanificarea din august pe aprilie a ridicării părintelui mi-a indus efectul renunţării la profesia visată şi optarea pentru una militantist justiţiară, foaia matricolă mi-a deschis câmp şi pentru alte reflexii. Ce anume s-ar fi întâmplat cu mine dacă ridicarea părintelui s-ar fi operat potrivit planificării iniţiale adică în august, cunoscut fiind că examenele de intrare în învăţământul superior al acelui an erau programate pentru luna august? Prin prisma reflexiilor de azi gândesc variantele:

Descumpănit şi încărcat de durere până la a fi şocat, mai aveam oare puterea să mă prezint la concursul de admitere?  Pe cale de consecinţă, prin prisma gândurilor de astăzi admit chiar şi varianta renunţării.

Lipsit de reacţia volitivă extrem de puternică produsă de ridicarea părintelui în aprilie, şi instalarea dorinţei ardente de a-i oferi acestuia o reparaţie prin împlinirea unuia din marile sale vise, acela de a-şi vedea fiul pe băncile universităţii, în perioada de după absolvire (iunie), şi august  (examenul de admitere), m-a-şi mai fi putut mobiliza peste vară cu atâta încrâncenare asupra preparării examenului încât printr-un efort fără precedent să transform nopţile în zile? Este evident că în condiţiile unei veri liniştite, lipsite de imboldul determinat de o durere existenţială de mari proporţii nu a-şi fi reuşit performanţa intelectuală de a mă angaja la o luptă atât de susţinută cu cartea.

Iar pentru că suntem în măsură să oferim cititorului un act (Foaia matricolă 1783 ) întocmit de către unul din lagărele morţii, Colonia Penitenciară, lagăr de exterminare, Cap Midia, parvenită nouă prin bunăvoinţa, priceperea şi generozitatea lui Horia Mărieş, căruia îi mulţumim, şi pe baza relatărilor familiarilor noştri ce au fost deţinuţi  în aceste barăci ale morţii, trebuie să precizăm că scopul intrinsec al existenţei acestora nu viza obţinerea de beneficii prin munca deţinuţilor, cât uciderea acestora prin malnutriţie asociată cu efort. Dictatorul în funcţie la vremea anilor 1952-1954, Gheorghe Gheorghiu Dej făcând referire la o anume categorie din cele pe care regimul său şi-a propus să le extermine, chiaburii, a adoptat teza stalinistă.”Sprijină-te pe sărăcime, organizează o alianţă trainică cu ţăranul mijlocaş, nu înceta nici o clipă lupta împotriva chiaburimii”.  Acelaşi dictator referindu-se la chiaburi a declarat „…a-i strânge de gât, încât abia să mai răsufle (1).

Aşadar exterminarea unor largi grupuri sociale o regăsim în planul declarativ al liderului comunist din vreme, iar voinţa de a ucide rezultă nemijlocit. Că recursul la ucidere a fost una din politicile, fără echivoc ale dictaturilor comuniste vom cita punctul 40 din Directiva pentru implantarea comunismului în imperiul KGB edictată la  Moscova în 2 iunie 1947 (K AA/CC 113 indicaţie NK/003/47) al cărei conţinut este : „40. Atenţie  ca reprezentanţii opoziţiei politice să fie închişi. Să se prelucreze acei opozanţi care se bucură de stima populaţiei băştinaşe. Înainte ca ei să se întipărească în conştiinţa maselor, trebuie lichidaţi prin aşa numite „Întâmplări neprevăzute” sau închişi sub acuzaţie de crimă de drept comun”.  Acest document constituind o adevărată „biblie a crimei” conţine 45 de puncte mergând de la ucidere (punctul 40, citat), la  diluarea învăţământului universitar prin punerea acestuia la dispoziţia celor ce nu vor să înveţe, cât vor să aibă doar o diplomă, să se perturbeze prin acte de sabotaj transporturile, să se aducă agricultura la starea de a nu putea aproviziona populaţia, să se demită din funcţii tot ce ţine de muncă de conducere iar în locul lor să fie numiţi muncitori cu cea mai mică pregătire profesională, de preferinţă necalificaţi, să fie înlăturaţi din învăţământ profesorii de bună calitate, cei ce au mare influenţă asupra maselor de elevi etc. Aplicarea acestor incitări la crime prin ucidere, la acte de distrugere a economiei, ş. a. a fost indus să fi aplicat, în mod obligatorii, în toate statele aflate sub influenţa Moscovei.

 

            1). Livia Sicoe Coroi – „Colectivizarea agriculturii în raionul Brad, între istorie şi memorie” pag. 59

    Tiberiu Vanca

comentarii

Lasati un comentariu