Pagina principala / Opinii / Întâiului poet român-Mărire!

Întâiului poet român-Mărire!

Motto (chemare): Să ne readucem valorile acasă!

1.„La traci se află izvorul ceremonialurilor orfice”

(Strabon, Geografia, X, 16, s.n.)

2.„Popoarele care nu-şi promovează personalităţile marcante

din Ţară şi din afara hotarelor riscă să le piardă definitiv”

(Simona Condurăţeanu, 2012)

Să ne readucem valorile acasă!

În cultura/istoriografia naţională, începutul în acest sens, cu autoritate indiscutabilă, l-au făcut cei doi mari „fraţi gemeni” întru naţionalism şi sacrificiu de sine: istoricul Nicolae Densuşianu, ctitorul Dacologiei moderne şi însuşi geniul nostru naţional, Mihai Eminescu. Şi unul şi celălalt, ancorându-şi investigaţia, cu precădere, în „arhiva vie a poporului”, bătând ţara cu pasul, pe unde pasiunea cercetării i-a trimis, „de la Nistru pân la Tisa”, şi-au completat substanţial informaţia reţiută din izvoarele istorice edite şi inedite, din cărţi şi biblioteci, rămânând astfel un model pentru urmaşii care vor dori cu adevărat să-şi cunoască, să înţeleagă bine, să preţuiască şi să preamărească pentru eternitate locurile şi oamenii din care şi-au revendicat obârşia. Înaintea istoricilor noştri, ei au înţeles că mitologia este primul capitol al oricărei istorii naţionale, când epoca respectivă a exstitat ca atare şi au oferit modele de prezentare, Densuşianu în limbajul ştiinţific al capodoperei sale Dacia Preistorică, Eminescu în tulburătoare poeme, cu o continuă căutare a cuvântului „ce  exprimă adevărul”.

Istoricii  noştri însă, poate dintr-o defecţiune de formaţie ştiinţifică, n-au înţeles – cu puţine excepţii – nici până azi importanţa celei mai bogate mitologii europene, aceea a „Ţării Zeilor” – Dacia edenică –, ca primă epocă a istoriei naţionale, epocă ce şi-a imprimat pecetea, şi-a transmis mesajul şi valorile prin secole, epocilor următoare. În schimb, s-au „desfătat” studiind şi prezentând alte mitologii, lăsând pe cea naţională în seama mitologilor, mitografilor, etnologilor, folcloriştilor şi chiar  în seama compozitorilor! Aceştia, e drept, şi-au făcut, profesional, datoria, conform exigenţei şi harului ştiinţei şi artei lor, dar s-a resimţit şi încă se resimte neabordarea acestui capitol din partea istoricilor.

S-ar putea însă ca această îndelungată ignorare a mitologiei noastre naţionale din partea istoricilor, mai nou eliminarea pur şi simplu – prin politică educaţională guvernamentală! –, din principalul manual de istorie al învăţământului preuniversitar, a primelor două epoci istorice, Străvechimea şi Antichitatea, deci istoria strămoşilor reali!, să nu se fi datorat doar unei simple „defecţiuni” de formaţie ştiinţifică ci să aibă cauze mai adânci ţinând de poziţia forţelor oculte şi a factorilor de dominaţie faţă de Dacia edenică şi de Valahiile succesoare – balcanice şi carpato-dunărene – pe direcţia politică, strategică, economică dar şi spirituală. Ne gândim la tentaţia permanentă pe care zona a prezentat-o pentru aceste forţe dar şi la poziţia unicat a dreptei credinţe a oamenilor pământului începând din epoca mitologică a zalmoxianismului şi până azi. Prin politica lor, Dacia şi Valahiile succesoare, România reîntregită a epocii moderne au militat consecvent pentru Unitate şi Suveranitate, pentru securitatea zonei şi a continentului întreg, ca şi pentru adevărata dreaptă credinţă, curat creştină, specific care însă nu convenea expansionismului şi harpagonismului imperial, precum nu convine nici mai noilor „Centre de Putere”. Iar ca temelie şi izvor de dreaptă credinţă a îngrijorat şi îngrijorează pe falsificatorii acesteia, exponenţi şi ei, în felul lor, ai expansionismului, harpagonismului şi dominaţiei sub un pretext sau altul.

Este o chestiune serioasă aceasta, pentru care va trebui să cercetăm şi să reflectăm mai atent şi mai stăruitor, mai responsabil, de aici înainte.

În această situaţie, poetul Victor Eftimiu, ştiind şi dânsul ce „ştia” „toată lumea”, la noi, despre o epocă uitată, dar, ca poet, mai atent decât alţii la înaintaşii în domeniu, cât mai adânc în timp, a „îndrăznit”, primul, – căci era o „îndrăzneală”! – să-l considere pe celebrul Ovidiu, marele exilat latin de la Tomis, ca fiind primul poet român. Aceasta, pornind chiar de la mărturisirea sulmonezului care învăţase limba autohtonilor geţi ai locului, strămoşi ai noştri, reali, scrisese şi o „cărticică” de versuri în limba lor şi se încumetase să dea chiar un „recital” în faţa unui grup de geţi cu un poem în limba lor dar transpus în „metrul antic”. Ajunsese să fie recunoscut ca poet get şi el însuşi se considera astfel.

Entuziasmat de asemenea informaţii[1] direct de la „sursă”, Victor Eftimiu i-a dedicat marelui „confrate” de odinioară un cald şi frumos sonet intitulat: Întâiului poet român, mărire!

„Ovidiu

Invidii, temere, inamiciţii

L-au alungat din antica cetate,

Zvârlindu-l pe limanuri depărtate …

Au respirat adânc, nefericiţii!

Cu numele de-a pururea uitate,

Nu pe poet, pe detractori bociţi-i.

Gonit de-ai lui îl adorară sciţii;

Un far în marea lor singurătate.

Într-un gorgan din piatra cea mai rară,

Eternul dormitoriu îi durară …

Zamolxis îl primi în nemurire.

Aduc prinos de glorie şi pace

Latinului ce scris-a versuri dace,

Întâiului poet român, mărire!”

(Victor Eftimiu, Opere, vol 8, Sonete)

Şi d-na Maria Crişan, pe aceleaşi considerente, l-a numit pe Ovidiu poet get, ba chiar „primul nostru poet”. Aceasta nu doar că a scris poeme în limba getă, pe care o învăţase la Tomis, ci şi pentru că, adaugă dânsa, era, prin strămoşi, pelasg, pelasgii fiind strămoşii geţilor/valahilor/românilor[2].

Indiferent unde am localiza Tomisul exilului lui Ovidiu – pe litoralul pontic dobrogean (Constanţa noastră) sau în Crimeea, la Marea de Azov,[3] din opera tomitană a poetului reiese clar că acolo era lumea şi pământul geţilor, strămoşi ai noştri, stăpâni la ei acasă!

Dar nici Victor Eftimiu, bun cunoscător  al vieţii şi operei lui Ovidiu, nu-l consideră pe poetul şi regele trac Cotys ca „întâiul poet român”. Or, citindu-i poeziile tracului Cotys, scrise în limba getă[4], pe care între timp o învăţase la Tomis, Ovidiu le-a apreciat la superlativ, comparându-l pe Cotys cu … Orfeu, primul şi cel mai important poet trac şi al epocii noastre mitologice (şi nu numai poet!), simbolul lirismului în poezia universală („lirismul” vine chiar de la lira lui Orfeu, dăruită lui de Zeul Apollo Hiperboreanul, zeu al naţiunii traco-geto-dace). Iată chemarea şi aprecierea lui Ovidiu  pentru poetul – rege trac Cotys:

„O, tu, cel mai blând dintre tineri, ascultă glasul

Celui ce te roagă şi dă ajutor celui surghiunit, cât poţi, căci eşti puternic.

O, Cotys, urmaş demn al părintelui tău,

Poeziile tale sunt o dovadă, dacă ai îndepărta de pe ele numele tău,

Aşi spune că nu le-a compus un tânăr trac.

În acest ţinut Orfeu nu mai este singurul poet,

Iar ţara bistoniană (Tracia, n.n.) este mândră de talentul tău.

Întind braţele rugătoare către tine, ca poet către poet:

Ţara ta să fie prielnică exilului meu. (cf. G.D.Iscru, op. cit., p. 282).

Şi cu aceasta am ajuns unde ne-am propus: la ORFEU! Rapsodul de geniu, la a cărui muzică se îmblânzeau fiarele sălbatice, vuiau stâncile, alergau să asculte, înfiorate, stoluri de păsări, se dezrădăcinau singuri stejarii şi zoreau în pâlc spre vatra argonauţilor. Redăm momentul în frumoasa traducere a d-lui profesor Ion Acsan:

„A lirei dulce melodie îşi răspândea departe vraja.

Iar Pelion cu mândre creste şi-mpădurite văgăuni

Viu tresălta; când viersu-ajunge la falnicii stejari, aceştia

Se dezrădăcinară singuri, zorind în pâlc spre vatra noastră.

Vuia puternic orice stâncă; de cântec ispitite fiare

Veneau la peşteră şi-n faţă-i stăteau adânc înfiorate.

Ci peste staulul lui Chiron, în uriaşe stoluri păsări

Băteau din aripi ostenite, căci toate îşi uitară cuibul”[5]

Îndrăznim şi noi în continuare? Îndrăznim!

Autorii greci antici, de la Herodot la Srabon, recunosc că grecii, între alte „împrumuturi” au preluat de la strămoşii traci – erau şi strămoşii lor! – şi poezia, cântul, muzica. Şi se mândreau cu astfel de preluări. Căci tracii – ştiau aceasta grecii! – au avut mulţi poeţi/rapsozi, precum (în ordine): Orfeu, Osaios, Linas, Musaios, Thamiris. Însuşi rapsodul care a dat forma finală Iliadei, celebrul Homer, va fi fost un continuator al acestor rapsozi din spaţiul carpato-balcanic şi al autohtonilor carpatici care îşi învăţau legile cântând. El însuşi, Homer, putea să fie trac! Redăm în acest sens concluzia dacologului Radu Stan Carpianu, la care a ajuns după o analiză atentă a operei (Iliada n.n.):

„Ţinând seama de mărimea considerabilă a acestei opere, de frumuseţea deosebită a versurilor, de caracterizările judicioase care se fac pentru fiecare grupă de populaţie, scoţându-se în relief de la prima vedere elementele specifice, predominante, de adâncimea gândirii permanente, de faptul că eroii învinşi din tabăra troienilor sunt tot la fel de mari ca şi cei din tabăra grecilor, că însuşi Ahile rezultă a fi din tabăra pelasgo-tracă, se poate înţelege că această capodoperă nu putea fi scrisă de nişte începători cum erau grecii în primele secole din acel mileniu (I î. Hs.), ea (Iliada, n.n.) nu putea fi scrisă decât de nişte oameni cu experienţă, cum erau tracii, de la care grecii au recunoscut totdeauna că au învăţat cântul şi poezia, ca şi alte arte”[6]. Pe temeiul acestui raţionament judicios n-am forţa nota dacă pe Homer însuşi l-am considera trac. Primele menţiuni privind folosirea unor instrumente muzicale (fluier, nai, ş.a.) le avem de la Homer, în Iliada, (în tabăra traco-troiană), după cum primul poet consemnat ca atare în literatura europeană, este tracul Thamiris. De ce nu tracul Orfeu? Iar dl. Silviu Dragomir, cercetător şi publicist cunoscut, restudiind atent Iliada, a susţinut o comunicare foarte importantă, intitulată: Iliada, o protoistorie a poprului român[7].

Iată-l, deci, pe Orfeu, primul şi cel mai important dintr-o serie (v. mai sus) de poeţi/rapsozi ai unei îndelungate tradiţii orale, continuatoare a tradiţiei orale a strămoşilor arieni care au dus în India vedele, consemnate acolo în sanscrită, tradiţie care a continuat în mediile populare ale Daciei edenice, continuată încă în bogata literatură populară balcanică, cu etnosul ei covârşitor valah dar şi în Valahiile carpatice, consemnată în scris târziu, după biruinţa în scris a limbii populare (sec. XVII), biruinţă considerată ca prima revoluţie culturală a începutului renaşterii noastre naţionale moderne[8].

Ne lipseşte, în original, vasta operă a lui Orfeu, dar o putem reconstitui fie şi numai printr-un „inventar” de titluri şi ritualuri orfice de moştenire tracă, atribuite lui, consemnate de greci. Numai că transcriptorii/traducătorii de mai târziu ai grecilor au „uitat” nativitatea şi obârşia acestui simbol străvechi şi antic al poeziei/cântului, al lirismului. Pentru autorii greci şi pentru alţi autori, în lume, inclusiv români,  care de la ei au preluat informaţiile, aceasta n-ar fi prima şi singura mare „uitare”, în care unii perseverează şi azi. Cităm în acest sens un Dicţionar de mitologie generală[9], deci o operă de largă circulaţie şi frecventare, apărută în România – ca să nu trimitem la seria de opere din istoriografia universală care procedează la fel (eroare din eroare – „perseverare diabolicum!”) –, care ne-a localizat atâţia zei şi titani în alte spaţii culturale iar Hiperboreea geto-dacilor a „plasat-o” în … „nordul ceţos al Europei şi Asiei”, în timp ce pe însuşi marele reformator şi zeu, Zalmoxis, îl consideră o „personalitate ceţoasă”. Deci, un asemenea Dicţionar îl consemnează pe Orfeu, simplu, ca „poet hieratic prehomeric din mitologia greacă” (s.n.), întărind apoi eroarea cu una mai mare: că Orfeu este „unul din cele mai bogate mituri greceşti” (s.n.).

Coroborând riguros ansamblul izvoarelor care au consemnat tradiţia antică şi amintindu-i pe puţinii autori care au „îndrăznit” să spună altfel de cum „ştie toată lumea”, reiese însă că tracul Orfeu a aprţinut epocii lui Zalmoxis – epoca mitologică a traco-geto-dacilor! –, zalmoxianismului ca spiritualitate – unul din marile curente reformatoare ale Străvechimii şi Antichităţii![10] – şi că prin întraga activitate şi operă, preluată de urmaşi, a avut un rol foarte însemnat şi a rămas o persoanlitate de prim rang în istoria lumii.

Dar dacă pe Victor Kernbach nu-l „doare sufletul” să meargă din eroare în eroare, iată însă că românul Ovidiu Drâmba, în cunoscuta sa sinteză privind istoria cultutii şi civilizaţiei[11] deşi îi consacră un capitol şi culturii şi civilizaţiei daco-getice, pe aceasta o rupe, nepermis, de traci şi de ceilalţi fraţi ai lor ce au constituit prima naţiune în Europa. Pe tracul Orfeu, totuşi, în respectivul capitol, îl aminteşte tangenţial într-un citat de Strabon (op. cit, I, p. 810), fiindcă deja îl integrase în capitolul privind cultura şi civilizaţia greacă. Evident, Orfeu aparţine şi acesteia prin preluarea ca moştenire de urmaşi, dar el, în tot cursul vieţii sale n-a depăşit spaţiul naţiunii traco-geto-dace, în care i-a fost naşterea, obârşia iar întreaga lui operă a realizat-o în amintitul spaţiu natal. În cultura greacă, opera i-a fost consemnată târziu şi parţial şi nu întotdeauna grecii i-au înţeles sensul. Ovidiu Drâmba îşi informează cititorii din ţară şi nu numai că legătura lui Orfeu cu tracii ţine doar de baştina nativităţii sale şi se grăbeşte să-l „transporte” imediat în lumea grecilor, definindu-l, pur şi simplu, ca pe „un cântăreţ dinaitea lui Homer” (s.n.).

Dincolo de această integrare eronată (iarăşi, eroare din eroare!), reţinem totuşi exegeza de specialist a autorului: „Poet şi cântăreţ, inventator al lirei (sic! n.n.: lira, conform tradiţiei, o primise de la zeul Apollo Hiperboreanul) şi născocitorul magiei … , legendarul Orfeu era considerat şi fondatorul misteriilor omonime (orfice/orfeice, n.n.) şi iniţiatorul unei adevărate religii” (orfismul, n.n.), „o mişcare religioasă, cu asociaţii secrete, cu o întreagă literatură (celebrele imnuri orfice), cu o teogomie, cosmogonie şi antropogeneză bine articulate, precum şi cu o doctrină a salvării elaborată în detaliu” – şi le rezumă. Continuă cu aprecierea asupra importanţei operei lui Orfeu, Imnurile orfice, exemplificând cu imnul închinat zeului Morţii, într-o frumoasă traducere a profesorului Ion Acsan:

„Ascultă-mă, cârmaciul vieţii popoarelor de muritori:

Cu cât le dai mai multe zile, cu-atât eşti pururi mai aproape,

Căci tu adormi pe totdeauna şi trup şi suflet, deopotrivă,

Când frângi puternicele lanţuri prin care le-a legat natura

Şi peste orice vietate reverşi un somn adânc şi veşnic!

Răpui întreaga omenire dar te arăţi nedrept cu unii,

Curmându-le deodată viaţa când sunt în floarea tinereţii.

Judecătorul tuturora, rosteşti statornice sentinţe

Şi nu te-nduplecă nici unul prin rugăciuni sau prin libaţii,

Zeu crud, apropie-te însă doar după ani îndelungaţi

Şi te implor la ceasul jertfei şi-al invocaţiei pioase

Ca oamenii să aibă parte de-o bătrâneţe fericită”.

Imnurile orfice, reţine Ovidiu Drâmba, erau poeme scrise, închinate diferitelor divinităţi, principale şi secundare, dar nu precizează că acestea „apăruseră” întâi în „Ţara Zeilor”, patria lui Orfeu, Dacia edenică, în Olimpul dintâi, carpatin, de unde prin „roiuri” umane, sau ca „moşteniri” hiperboreene, „coborâseră” în Olimpul grecilor! Alt grup de imnuri sunt închinate semizeilor şi muzelor, tot din lumea traco-geto-dacă – şi tot din patria lui Orfeu, de unde autorii greci recunosc că au fost preluate şi în lumea lor: Iubirea, Victoria, Sănătatea, Soarta, Dreptatea. Alt grup – şi aceasta îl putea sensibiliza pe autor, căci în patria lui Orfeu vieţuirea în comuniune cu natura era o trăsătură majoră şi un „cuvânt de ordine” al reformei zalmoxiene – alt grup, deci, era dedicat elementelor naturii, precum: Aurora, Zefirul, Cerul, Luna, Soarele, Eterul, Marea, Astrele, Noaptea, Somnul, Visul, Vântul de Miazănoapte (Boreas, din Hiperboreea!).

Chiar şi atunci când se adresează zeului Morţii, cum am văzut, care la traco-geto-daci nu era un zeu al răului, ci oferea o salvare prin chemarea la Zalmoxe, autorul îl „implora”, „la ceasul jertfei şi-al invocaţiei pioase”, să nu curme viaţa omului la vârste tinere iar celor înaintaţi în vârstă să le „îngăduie o bătrâneţe fericită”. „Implorarea” aceasta o putem reţine, oare, ca pe un „pios” început de „dizidenţă” a lui Orfeu faţă de duritatea unor obiceiuri/ritualuri anterioare – precum plânsul la naşterea copilului şi bucuria la moartea celui „chemat la Zalmoxe” – sau poate fi o „ingerinţă” a transcriptorului grec de mai târziu?

Precum Homer, mai târziu, este posibil ca şi Orfeu, cu atât mai mult să fi reţinut din bogata tradiţie orală traco-geto-dacă multe învăţături şi „poducţii” literare şi să le fi grupat, ordonat, în scrierile care i se atribuie. Ipoteza este în concordanţă cu ştirea, din izvoare, privind învăţarea legilor cântând, recitându-le. Erau acei rapsozi talentaţi la care se referea dacologul Radu Stan Carpianu când pleda pentru originea tracă a lui Homer (v. mai sus). O concordanţă poate fi şi cu bogata producţie folclorică, ulterioară, din Valahiile balcanice dar şi din cele carpato-dunărene, în  care se redau scene mitologice/de viziune mitologică, schimbându-se doar numele persoanjelor, aşa cum le-a identificat Nicolae Densuşianu (Ioviţă, Iorgovan, Novac cel Bătrân cu feciorii lui, Corbea etc).  Aceste tradiţii, atent observate, aceste concordanţe în curgerea timpului încă sunt de natură să reintroducă pe Orfeul epocii noastre mitologice în viaţa şi spiritualitatea strămoşilor noştri reali, traco-geto-dacii. Iar prin aceasta în viaţa şi spiritualitatea noastră.

Prin urmare, este timpul ca specialiştii în domeniu, cu precădere istoricii, ai noştri în primul rând, abordând fără complexe bogata mitologie naţională, coroborând ansamblul izvoarelor, reflectând profesional şi responsabil, să readucă „acasă” valori înstrăinate în alte spaţii culturale.

Iată de ce, în ce-l priveşte pe Orfeu, salutăm cu căldură „temeritatea” colegei noastre întru Dacologie, cercetător dr. Simona Condurăţeanu, pentru elaborarea şi publicarea studiului cu titlul: Orfeu/Orphaeus, un geniu şi un zeu al Daciei Mari[12], studiu  din care, pe temeiul unei bibliografii impresionante, din toate categoriile, reiese, într-adevăr, un Orfeu al Daciei edenice, o valoare de primă mărime a mitologiei şi culturii noastre naţionale, a culturii universale deopotrivă. Vedem în acest studiu o deschidere către o monografie a unui autor român despre îndelung înstrăinatul geniu şi Zeu al Daciei Mari, în toată cuprinderea vieţii şi personalităţii sale, viaţă, operă, personalitate puse în slujba oamenilor, întru binele lor. Un ORFEU „îndrăznim” şi noi aici şi acum să afirmăm, revendicându-ne din nemuritorii strămoşi reali, ca fiind, cronologic, PRIMUL POET ROMÂN, venind din strămoşii noştri reali, urcat pe podium-ul marilor valori ale umanităţii.

Prin acest demers al nostru nu i-am căutat lui Mihai Eminescu „perechea” (el a fost numit, pe drept, poetul „nepereche” – George Călinescu), ambii rămânând, fiecare în felul său şi în epoca sa, valori unice şi eterne, pentru noi şi pentru omenire, valori care se nasc la intervale mari de timp: pe Orfeu îl considerăm geniu şi zeul al Daciei Mari, „Ţara Zeilor”, „Ţara Soarelui”; pe Eminescu – geniul naţiunii succesoare în vatra sa ancestrală de pe „bătrânul continent” şi, cum iarăşi pe drept i s-a spus (dr. Aurel David), „prima jertfă politică pe altarul Daciei Mari”.

Studiindu-i atent pe fiecare în parte, în epoca lor şi în ansamblul istoriei naţionale, îi găsim atât de „îngemănaţi” prin nativitate şi obârşie, prin felul de a fi şi de a gândi viaţa şi lumea, prin ataşamentul faţă de oamenii Ţării reale, de binele şi viitorul acestora.

Încă reţinem câteva din aceste asemănări: revendicarea de la tradiţia şi înţelepciunea „bătrână”, cea cu ale ei „rădăcini proprii în adâncimi proprii” din care „răsare civilizaţia adevărată”; revendicarea de la limba curată a Ţării reale, şlefuită continuu în curgerea vremii iar nu stricată de intervenţii străine spiritului ei; ambii cu o încredere totală, firească, într-o renaştere naţională a societăţii, ambii oferind, pentru aceasta, ca stimulent şi mesaj, opera proprie şi însăşi viaţa lor trăită în integritate morală; ambii cu o pasiune unică pentru natură, comparabilă doar cu a poporului însuşi pentru vieţuirea integrală în natură, în comuniune cu aceasta, admirând-o, iubind-o, cântând-o; ambii au fost într-o căutare permanentă a cuvântului „ce exprimă adevărul”; în sfârşit – dar şirul ar putea continua! –, ambii au simţit o iubire nepereche pentru perechea hărăzită fiecărui bărbat, numai lui, din fructul curat al Neamului său, cu datoria s-o cinstească şi s-o fericească în viaţă şi în eternitate; căci femeia, cum ne-a lăsat crezul unul dintre ei, devine „sfântă prin iubire” – după legea supremă dată pământenilor – şi rămâne, în fantezia lui de veşnic îndrăgostit, „prototipul îngerilor din senin”, dar de care, din vitregia sorţii, nici unul dintre ei n-a avut parte, rămânându-i doar cu o fidelitate şi o iubire pilduitoare, precum şi cu speranţa unei „revederi” în lumea „de dincolo”.

Ca o concluzie, în spiritul chemării cu care am început – să ne readucem valorile „acasă”! – redăm finalul atât de bine chibzuit, de ferm exprimat, de succint şi obligatoriu al Doamnei Simona Condurăţeanu, autoarea „temerarului” studiu despre Orfeu, din care am reţinut şi în motto:

„Popoarele care nu-şi promovează persoanlităţile marcante din Ţară şi din afara hotarelor riscă să le piardă definitiv”, căci „multe figuri proeminente din varii doemnii, originare din spaţiul traco-getic, au fost omise eronat de superficialitatea şi girul unor cercetători reputaţi, grăbiţi să-şi ofere serviciile” (loc.cit. nr. 77, p. 16, s.n.).

Încheiem, după Victor Eftimiu, pentru ORFEU însă, cu expresia omagială: ÎNTÂIULUI POET ROMÂN – MĂRIRE!

 

Conf. univ. dr. G.D.Iscru

Profesor, Ionescu Maria

---