Evanghelia de duminică

Duminica Înfricoşătoarei judecăţi (a Lăsatului de sec de carne) Mt. 25, 31-46

Zis-a Domnul: Când va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci, drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Şi când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă: Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este pregătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţa veşnică.

Suntem pe calea care du­ce spre înviere, oa­re avem de ce să ne înfricoşăm? Cel ca­re a găsit smerita rugăciune a vameşului va spune: nicidecum, vino Doamne! Cel care şi-a venit în sine ne arată că pă­şim spre braţele părinteşti şi ne în­deamnă zicând şi el: nicidecum, ci vino, Hristoase, şi as­cun­­de-Mi cu Tine în Tatăl veş­ni­cia firii mele! Iar cei care as­tăzi am auzit cuvântul E­van­ghe­liei şi suntem încredinţaţi că Fiul lui Dumnezeu vine a do­ua oară, spunem: Nicidecum, căci, din cuvintele Evangheliei, ce­le dulci buzelor mele, din ca­re am dobândit toată price­pe­rea şi văd calea, căci lumină îmi sunt, şi întrevăd iarăşi fă­clia vâlvâietoare a heruvimului şi ştiu să grăiesc şi să spun că Dom­nul, iată Domnul vine! Şi nu ne înfricoşăm, căci ştim că El este plinirea nădejdii noastre.

Cuvintele Domnului, cuvin­te lămurite în foc ca aurul în to­pitoare, sunt, pentru noi, în­cre­dinţare şi izvor de înmulţire a credinţei, căci nu ai cum să nu te cutremuri şi nici cum să nu te înfricoşezi când, în susurul rugăciunii, Îi auzi paşii pe ca­le şi în jur vezi cădere, sfărâ­ma­­re, dezbinare, suficienţă de si­ne, nepăsare. Te înspăimântezi deoarece fiecare cădere es­te şi căderea ta, fiecare rupere es­te şi o sfâşiere din tine. Te în­fri­coşezi deoarece îi vezi chipul fru­mos cum e sluţit în lut şi cum e înecat în foc şi lăcrimezi şi strigi: Ai milă de noi, nu-ţi în­toar­ce faţa Ta, nu ne uita până în sfârşit, iar dacă ei se duc, se duc acolo, Tu Cel care ai fost ră­coare în cuptor şi lumină în ia­dul cel mai de jos, fii nouă totul întru toate! E un paradox, El vine, Împărăţia Sa se apro­pie şi noi nu venim. Oare, chiar nu mai ştim să păşim în în­vi­e­re? De aceea, fraţilor, să do­bân­dim şi să ne înmulţim price­pe­rea din cuvintele Lui.

Ziua Domnului, zi de încercare

Imaginea şi ideea înfricoşă­toa­rei judecăţi ne vine din cu­vin­­tele vestirilor profetice. Ei, pro­feţii, au vestit venirea zilei Dom­nului şi, într-adevăr, nu au numit-o o zi de bucurie, ci o zi întunecată, de încercare, fiind asociată cu o suită de acte sau evenimente dramatice şi ca­tastrofice. Acestea toate le pu­teţi vedea citind Isaia 13, 6.9; Iezechiel 13, 5; Ioil 1, 15; 2, 1.11; 3, 14; Amos 5, 18-20, So­fo­nie 1, 7.14 şi celelalte locuri. Dar, pentru noi, cuvântul lui Isa­ia din capitolul 9, 1 are pu­te­­rea de a ne încredinţa că, pes­te tot, cel care crede în lumină va străluci. Ziua aceasta este un ultim pas de încercare, aşa cum se poate vedea în icoana mă­năstirilor moldave, o în­cer­ca­­re din care se poate cădea, şi, de aceea, rămâne în străfundul su­fletului nostru un dram de ne­încredere în noi înşine, dram ce nu poate fi spulberat decât prin rugăciunea care-i semn al le­­găturii noastre neîncetate cu El. De aceea, să ne îndemnăm zi­când: Înmulţeşte-ne credinţa, spo­reşte cuvintele Tale în ini­ma şi pe buzele noastre, când mă plec ridică-mă, Tu, Cel ce eşti începutul învierii tuturor.

Până la acea zi, ştiută doar de Tatăl, dar cunoscută-n Tre­i­mea cea pururea fiitoare, să în­ţe­legem cât de necuprinsă şi ne­ostoită este iubirea lui Dum­nezeu pentru noi. Şi de unde vom pricepe acestea de nu din Scri­pturi?

Mergem spre ceea ce cunoaştem

Când Mântuitorul s-a înăl­ţat la cer – ne spune Sfântul E­van­­ghelist Luca (Lc. 24, 51 şi F. Ap. 1, 9-10) -, El ne binecuvân­ta, iar îngerii ne vesteau a doua ve­nire. Aşadar, întregul orizont al mergerii noastre înspre Îm­pă­răţia lui Dumnezeu este un ori­zont al nădejdii animate de cre­dinţa noastră în cuvintele Lui, care ne spun: astfel va şi ve­ni. Deci, noi păşim constant spre încredinţarea cuvintelor Lui, spre venirea Lui. Se cuvi­ne, aşadar, să înţelegem că, ori­când ar fi ziua şi ceasul acela, pe noi trebuie să ne găsească mer­gând înspre Sine. Cât de plin de adevăr este cuvântul A­pos­­tolului Pavel, care ne în­deam­nă ca, prin slujirea noas­tră, să ne îmbrăcăm cu platoşa drep­tăţii, mijlocul să ne fie în­cins cu adevărul, picioarele să ne fie gata de drum pentru E­van­ghelia păcii (Efes. 6, 14-15), căci şederea noastră aici este vre­­melnică şi se cuvine ca me­reu să păşim spre creşterea noas­tră cea veşnică din har în har.

Aşadar, cuvintele cu care în­ce­pe pericopa de azi sunt cele ca­re creează joncţiunea de ima­gi­ne şi ideatică cu momentul Înăl­ţării Domnului, sunt cuvin­te ce se cuvine a fi cunoscute no­uă, căci ele reflectă unitatea tran­scendentă a slujirii hristi­ce. Dar, pentru a înţelege a­ceas­­tă unitate, este nevoie să ne ajutăm de două făgăduinţe fă­cute nouă de Hristos Dom­nul: Unde sunt doi sau trei adu­naţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor (Mt. 18, 20) şi celălalt cuvânt: Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfâr­şitul veacurilor (Mt. 28, 20). Şi din ele să înţelegem că a­ceas­tă prezenţă continuă a Lui cu noi este cea care ne preci­zea­ză telosul mergerii noastre, a­di­că mergem spre ceea ce cu­noaş­­tem, spre Hristos Domnul sla­vei taborice şi al slavei Înăl­ţă­rii Sale. Acestea trebuie să le sta­tornicim în noi înşine pentru a putea să nu pierdem din noi izvorul nădejdii noastre, ca­re nu este altul decât Domnul Cel Înviat şi împreună cu noi ve­cuitor. Când, însă, înţelegem a­ceasta, începem să pricepem de ce pericopa de azi foloseşte ex­presia „unuia dintre aceştia prea mici ai Mei“, fiindcă tot El ne-a spus: De nu veţi fi ca şi co­pii, nu veţi intra în Împărăţia ce­rurilor. Vedem cum se leagă în­treolaltă cuvintele vestirilor şi putem înţelege că mergerea noas­tră spre Împărăţie este a­ni­mată de aceste cuvinte ale veş­niciei prin care noi putem simţi dulceaţa şi mângâierile ra­­iului atunci când ele sunt a­şe­­zate de buzele noastre pe ini­mi­le celor care sunt prea mici, pe inimile celor care au nevoie de manifestarea responsabi­li­tăţii noastre pentru întregul neam.

Scenariul judecăţii finale şi criteriile acesteia

Nu poţi să te mântuieşti singur, mântuirea este precum bu­cu­­ria pe care o aduce într-un am­­bient o floare; ea, floarea, o a­duce cel puţin pentru doi, la fel şi chipul duhovnicesc mân­gâ­ie şi îndeamnă pe mulţi să se în­toarcă la cuvintele mântui­toa­­re, la aducerea aminte a fap­tului că şi-n cer avem Pă­rin­te şi că, de aceea, fiecare dintre noi prin slujirea noastră trebuie să facem să se nască în ini­mă şi pe buzele tuturor cu­vân­­tul: Abba, Părinte! Îţi mul­ţu­mesc pentru că, din iubirea fra­telui, am priceput că, iubin­du-mă, mi-ai trimis om ca să mă curăţesc şi să vin spre os­pă­ţul Casei Tale unde Fiu-Ţi mi se dăruieşte iar şi iar ca să mâ­nânc şi să nu înfometez şi să beau ca să nu mai însetez în veac. Iată-mă, Doamne, păşesc cu fratele meu în veşnica Ta fe­ri­cire şi nu mă voi teme când în­tunericul se va revărsa, de­oa­re­ce acum ştiu: la Tine, pentru noi, este răsăritul cel de sus.

Fraţilor, să privim ce imagi­ne ne aduce descoperirea de azi: Fiul vine întru slavă încon­ju­­rat de sfinţii îngeri şi stă pe tron. Să pricepem de aici că es­te vorba despre instaurarea în cre­aţie a domniei Fiului, a Îm­pă­răţiei Sale şi, pricepând a­ceas­ta, să ne alăturăm celor ca­re, în chipul vestirii lui Isaia 6, 2-5 şi Iezechiel 1, îi cântă neîn­ce­tat sfinţenia, dar, în acelaşi timp, îşi mărturisesc micimea zi­când: Vai mie, căci sunt cu bu­ze necurate. Să purcedem în­spre a ne curăţi buzele dezli­pin­du-le de tot cuvântul cel rău, de clevetire, de minciună, de judecată, de injurii şi de cu­vân­tul necugetat, apoi să le a­du­­cem spre cărbunele cel cu­ră­ţi­tor şi, din împărtăşire, pe ele să răsară din inimă cuvântul dul­ce ca mierea al vestirii Tale, cu care să-i luminăm pe cei fu­raţi de întunericul acestui veac pen­tru ca, şi peste ei, să stră­lu­ceas­că flacăra vâlvâietoare a he­ruvimului şi să-şi găsească îm­preună cu noi creşterea spre min­tea lui Hristos. Căci El, cu timp şi fără de timp, este ală­turi de noi, iar noi îi arătăm căl­dura conştiinţei noastre prin slu­jirea cu timp şi fără de timp a „celor prea mici“ ai Săi. Aici, în­să, aş vrea să surprind, pentru zilele rele de acum, câteva ele­mente de înţeles spiritual.

Roadele Duhului şi faptele slujirii aproapelui

Se spune îndeobşte că, în a­ceas­tă pericopă, în chip profe­tic ni se prezintă scenariul ju­de­căţii finale şi criteriile aces­te­ia. Putem vedea cum sunt des­părţiţi cei răi de cei buni şi cum sunt puşi în întunericul cel mai dinafară. Şi aşa este, dar aş dori să auzim cuvântul A­pos­­tolului Pavel, care zice: „În Du­hul să umblaţi şi să nu îm­pli­niţi pofta trupului“ (Gal. 5, 17), deci, dincolo de fapta asis­tă­rii sociale a aproapelui, trebuie să avem în vedere reali­za­rea roadelor Du­hu­lui: dragos­tea, bucuria, pacea, îndelungă-răb­darea, facerea de bine, cre­din­ţa, blândeţea, în­frâ­na­rea şi cu­răţia (Gal. 5, 22-23). Pe acestea să le aşezăm alături de fap­ta hrănirii, adăpării, a os­pi­ta­li­tă­ţii/xenofiliei, a cercetării ce­lor din temniţe şi de smerenia ce face ca în noi să se fi aşezat a­devărul. Ele arată că ne-am în­cins mijloacele cu adevărul şi că suntem grăitori cu apostolii, măr­turisind că nu am făcut de­cât ceea ce se cuvine şi că slugi ne­trebnice suntem. Şi iată de ce: pentru că am dat pâine, dar nu întotdeauna l-am dus pe a­proa­pele spre „pâinea cea spre fi­i­n­ţă“, pentru că i-am stins se­tea tru­pului, dar încă nu i-am dat apa cea vie a izvorului să­pat în pu­ţul ce nu se năruie al ini­mii de către Însuşi Duhul Său, pentru că l-am primit în ca­să, dar încă nu era casa mea în chip de­să­vâr­şit locuire a Dom­nului şi n-a gă­sit încă cale spre Casa lui Dum­nezeu. Aş zi­ce aici în chip mai apă­sat: nu i-am fă­cut loc aproa­pe­lui încă în chip desăvârşit în ini­mile noastre. Până nu vom lu­cra această des­chidere a ini­mii noastre spre toţi, încă vom ră­tăci în dez­binări. Să fim iubi­tori precum El, să ne facem tuturor toa­te, rugându-ne neînce­tat. I-am cer­cetat pe cei din tem­ni­ţe şi din spitale, dar nu cu cu­vân­tul tă­măduirii Tale, ci cu să­ră­­că­cio­sul nostru cuvânt şi apoi am zis în sinea noastră: Am pli­nit şi aceasta! Dar oare numai a­tât? De aceea, să privim că Dom­nul vine, deoarece vedem că au început să se ridice neam pes­te neam, mulţi flămânzesc şi sunt loviţi de boli cumplite, creş­tinii sunt ucişi, se vând unii pe alţii, se înmulţeşte fără­de­le­gea pretutindeni, corupţia este, par­că, firescul vieţuirii de a­cum, dar mai sunt încă zile, în­că nu s-au plinit toate, nă­dăj­du­iţi şi să ne rugăm: În­mul­ţeş­te-ne Doamne credinţa, în­tă­reş­te-ne răbdarea şi revărsând Du­hul Tău cel Sfânt dă-ne înţe­lep­ciune ca să putem ţese pentru toţi veşmânt ales pentru in­tra­­rea la ospăţul Mirelui, căci la aceasta ne cheamă atunci când zi­ce: „Veniţi, binecuvân­ta­ţii Ta­tă­­lui Meu, de moşteniţi îm­p­ă­ră­ţia cea pregătită vouă de la în­te­m­e­ierea lumii“ (Mt. 25, 34).

Pentru cel care trăieşte şi ro­deş­te în Duh, această zi nu este în­fricoşătoare, dar trebuie să fim conştienţi că ea vine şi să în­cercăm, măcar noi, să păşim spre Împărăţie. Paşii spre Îm­pă­răţie sunt paşi cu adevărat re­alizaţi în înviere atunci când ur­căm prin slujirea semenului nos­tru către cer. Prin fiecare din­tre semeni, Hristos este cu noi şi vine înspre noi.

Aşadar, să ne silim ca, prin slu­jirea noastră, să spulberăm ne­mergerea spre El din pricina le­gării de trup şi de pământ, să-i găsim pe cei prea mici ai Săi şi, împreună cu ei, să ne sta­tornicim în împlinirea euha­ris­tică ce vine în inimi din cre­din­ţa lucrătoare prin iubire ca­re îi face să cânte împreună cu noi: Domnul este aici şi îm­pă­ră­ţ­ia Sa peste toţi stăpâneşte, să ne plecăm genunchii şi să-i zi­cem: Suntem nevrednici, Doam­­ne, şi alunecători, de a­ce­ea, Te rugăm, stăpâneşte Tu în­tru noi în vecii vecilor, amin.

sursa ziarullumina.ro