Dinamica credinţei, între demonizare şi îndumnezeire

• publicat la: 21 March 2015
Dinamica credinţei, între demonizare şi îndumnezeire

Duminica a 4-a din Postul Mare (a Sfântului Ioan Scărarul)

(Marcu 9, 17-23)

În vremea aceea a venit un om la Iisus, zicându-i: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Şi, oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Atunci Iisus, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. Şi l-au adus la El. Dar duhul, văzându-L pe Iisus, îndată l-a zguduit pe copil, iar acesta căzând la pământ, se tăvălea spumegând. Şi l-a întrebat pe tatăl copilului: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: Din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc, şi în apă ca să-l piardă. Dar, dacă poţi să faci ceva, ajută-ne, fiindu-ţi milă de noi. Iar Iisus i-a zis: Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată, strigând, tatăl copilului a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el! Şi răcnind, şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare. După ce a intrat Iisus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de diavoli cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post. Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, iar după ce-L vor omorî, a treia zi va învia. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-l întrebe.

Contextul săvârşirii minunii de vindecare a tânărului lunatic, relatat în cea de-a patra Duminică a Postului Mare,  este cel al Schimbării la Faţă a Domnului Iisus Hristos pe muntele Taborului, unde şi-a încredinţat ucenicii apropiaţi de sensul final al lucrării Sale şi al vieţii lor: împărtăşirea slavei eshatologice, revărsarea neîncetată a luminii neînserate şi preafrumoase în lume, participarea deplină a oamenilor şi a universului la regimul solar al Fiinţei, adică la lumina zilei a opta. Pregustarea stării de fericire eternă, de bine statornic şi frumuseţe netrecătoare i-a făcut pe Apostolii de pe Tabor să dorească să rămână cu Domnul acolo, permanentizând-o. Domnul le arvuneşte părtăşia la biruinţa Sa asupra diavolului, păcatului şi morţii, avertizându-i totodată că lucrarea Sa va înainta spre momentul ei culminant, pătimirea urmată de proslăvire. Este nevoie ca toţi să coboare de pe Tabor pentru a-şi isprăvi fiecare lucrarea sa, a Domnului prin Cruce şi Înviere, a ucenicilor prin mărturie şi apostolat, pentru a-i face părtaşi slavei dumnezeieşti pe toţi oamenii care vor crede şi le vor primi mărturia.

Hristos Se pogoară la cel aflat în abisul demonizării

Şi dacă transfigurarea este realitatea solară a Taborului, desfigurarea este realitatea lunară a lumii  bântuite de demoni în noaptea păcatului şi a necunoaşterii de sub Tabor. Tânărul lunatic participă la acest registru al vieţii somnambulice, lipsită de consistenţă, libertate şi responsabilitate personală, teleghidată de demonii afaziei care dau o cumplită stare de violentare şi dezbinare a făpturii, pregustare a iadului, spectacol înspăimântător la vedere: spumegare, scrâşnire, încremenire, zvârcolire, spasm. Demonizatul se află într-o stare de afazie, de muţenie şi surditate duhovnicească. Domnul coboară de pe muntele rugăciunii şi al serenităţii în plin spectacol demonic, nu doar al chinuirii bietului tânăr posedat, ci şi al sfadei între ucenicii neputincioşi să-l ajute şi cărturarii obraznici ridiculizându-le neputinţa. De la pace la „întărâtă-i, drace“. Avem, aşadar, aceste cadre generale ale trecerii de la registrul diurn al lui Dumnezeu la cel nocturn al lumii căzute de la Faţa Sa şi înstrăinate de slava Sa, de la lumina taborică la întunericul demonic, de pe piscul îndumnezeirii în abisul demonizării. Avem sentimentul, uneori, că spectacolul tragic al demonizării ia chipul unei întregi istorii, al unui timp, al unei generaţii. Mustrarea Domnului adresată în primul rând ucenicilor zăbavnici ne întăreşte în această înţelegere: „O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?“

În acelaşi sens, un scriitor român interbelic, Ion Vinea, descria în romanul său, „Lunatecii“, psihologia decăderii şi a metamorfozei unei generaţii ratate, trecute din război în vârtejul existenţei duble, al neantizării consiliate de demonii nocturni ai erotismului. Înspăimântat de spectrul ratării vieţii în deznădejde, personajul principal al acestui roman primeşte, la un moment dat, un paradoxal imbold lăuntric de deschidere a inimii către mama sa, căreia îi scrie: „Sunt la o răspântie a vieţii mele, mamă (…). M-am hotărât să mă lepăd de păcate şi atâta tot. Altfel, «ratez» fără greş. Mă paşte sărăcia, boala şi până la urmă azilul de noapte. (…) Venirea ta mă va îmbărbăta în lupta mea cu Satana, adică cu mine însumi“ (Ion Vinea, Opere, III, Lunatecii,  ediţie critică de Elena Zaharia Filipaş, Editura Minerva, Bucureşti, 1997, p. 88).

Strigătul înlăcrimat al tatălui, ieşirea omului din ambiguitate

Aşadar, impulsul prim spre eliberare de sub tirania acestor „consilieri ai neantului“ vine dintr-o firească compătimire, din iubirea părinţilor pentru copiii lor, susţinută de purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Fără această pronie, „ucigătorul de oameni“ l-ar fi nimicit de mult pe tânărul nostru, trecându-l prin foc sau prin apă. Iubirea părintească merge însă până în pânzele albe, până la marginile lumii, până la Dumnezeu. Tatăl îndrăzneşte să-şi spună durerea sa Domnului şi să-i ceară ajutor: „Dar de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi“. Dialogul Mântuitorului cu tatăl tânărului lunatic, ca de altfel şi cel dintre Domnul şi Apostolii neputincioşi, ţine de filozofia neascunderii slăbiciunii (Sf. Ioan Gură de Aur): nici părintele încercat şi nici Apostolii uimiţi n-au pregetat să-şi prezinte în faţa Domnului necredinţa şi neputinţa lor. Strigătul înlăcrimat al tatălui „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!“ reprezintă ieşirea omului din paradoxala şi ambigua sa situare în faţa lui Dumnezeu. Atitudinea tatălui Îl mişcă pe Domnul spre lucrarea eliberatoare, concretizând în fapt apologia credinţei atotputernice. Demonul Îl ascultă nu înainte de a da ultimul spectacol, cel al spasmului morţii. Mântuitorul îl ridică pe tânăr ca pe Adam din iad, restaurându-l în demnitatea sa împărătească.

Rugăciunea, secure a deznădăjduirii

Răspunsul Domnului, „acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi decât numai cu rugăciune şi cu post“, la nedumerirea ucenicilor, „pentru ce noi n-am putut să-l izgonim?“, reprezintă cheia mesajului ascetic al Bisericii în miezul  Păresimilor pentru toţi credincioşii săi: îndemnul la rugăciune şi postire pentru eliberarea din bruiajele şi mrejele lumeşti ale demonilor, după modelul Domnului şi al tuturor asceţilor Bisericii, precum Sfântul Ioan Scărarul, învăţătorul urcării de la iadul necredinţei la raiul credinţei, către „cerurile deschise“, păşind hotărât pe cele nouă trepte ale virtuţilor evanghelice. Acest model de rugător şi de postitor descria fericita rugăciune ca preasfinţita maică a faptelor bune: „Rugăciunea după felurimea ei este împreunare şi unire a omului cu Dumnezeu, iar după lucrare, întărire a lumii, împăcare a lui Dumnezeu, maică a lacrămilor şi iarăşi fiică, a păcatelor curăţire, pod al ispitelor, zid în faţa necazurilor, zdrobire a războaielor,  lucru al îngerilor, hrană a tuturor celor fără de trupuri, veselie care va să fie, nemărginită lucrare, izvor al faptelor bune, al darurilor pricinuitoare, sporire nevăzută, hrană a sufletului, luminare a minţii, secure a deznădăjduirii, dovadă a nădejdii,

dezlegare a întristării, bogăţie a monahilor, vistierie a liniştitorilor, împuţinare a mâniei, oglindă a sporirii, arătare a măsurilor, ivire a aşezării, vestitoare a celor ce vor să fie, însemnare a laudei. Rugăciunea este celui ce cu adevărat se roagă judecătorie şi divan şi judeţ al Domnului, mai nainte de divanul acela ca va să fie“ (Cuvântul 28).

Aceasta este şi cheia duhovnicească şi permanenta actualitate a episodului evanghelic al vindecării lunaticului: trecerea de la slăbiciunea necredinţei la puterea credinţei, sporirea credinţei prin rugăciune şi post, îndrăzneala înfăţişării noastre la Dumnezeu cu toate slăbiciunile şi poverile noastre, pentru a ieşi din starea de încremenire şi afazie spirituală spre o viaţă devenită artă a dialogului liberator între Dumnezeu şi om. Astfel, duminica Sfântului Ioan Scărarul poartă umbrirea cea sfântă a evenimentului Schimbării la Faţă a Domnului, moment de pregustare a Paştelui, de participare personal-comunitară la biruinţa Domnului asupra tuturor agenţilor întunericului din această lume, de trecere neîncetată a vieţii umane în registrul solar al Fiinţei.

sursa ziarullumina.ro

Lasati un comentariu