Pagina principala / Istoric / 3 Ianuarie 1849 -1.000 de Maghiari, care aveau și un tun, atacă un sat românesc din apropierea Mărișelului

3 Ianuarie 1849 -1.000 de Maghiari, care aveau și un tun, atacă un sat românesc din apropierea Mărișelului

În Transilvania, pentru români revoluția de la 1848-1849 căpătase un caracter preponderent național, mai ales că la 15 martie 1848 la Budapesta s-a votat “unirea” samavolnică a Transilvaniei la Ungaria, în fapt anexarea provinciei fără a întreba și populația nemaghiară din Transilvania dacă își dorește acest lucru. Dacă pentru unguri 15 martie 1848 înseamnă zi de sărbătoare și “Ziua maghiarilor de pretutindeni”, pentru românii ardeleni reprezintă o zi de doliu, ziua care a declanșat în Transilvania uciderea a 40.000 de români – copii, femei, bătrâni – și distrugerea a peste 300 de sate și biserici românești.

A sărbători ziua de 15 martie 1848 pe teritoriul României înseamnă un grav afront îndreptat împotriva poporului român și apologia uciderii a zeci de mii de români nevinovați, copii, femei, bătrâni, etc. Sarbătoriți-vă criminalii oriunde vreți voi, dar nu pe pământ românesc! Grav este că această mizerie a îmbrăcat în România chiar și o formă “legală”, instituindu-se o “sărbătoare legală” pentru așa ceva, semn că statul român nu dă doi bani pe suferința pe care românii ardeleni au trăit-o de-a lungul istoriei în Transilvania!

Pelaghia Roșu nu are nevoie de prezentare pentru niciun român adevărat. Readucem însă în memoria colectivă ziua de 3  ianuarie a anului 1849. Pagini pretioase care oglindesc eroismul„dăscăliței satului“ găsim în lucrarea lui Ion Rusu Abrudeanu, „Moții. Calvarul unui popor eroic, dar nedreptățit“.

„La 3 Ianuarie 1849, 1.000 de Maghiari, cari aveau și un tun, comandati de un anume Geley, atacară satul Râu Calatei, situat în apropierea Măriselului.  Optzeci de flăcăi din acelasi sat, cari apărau trecătoarea, au tinut armata vrășmașă 4 ceasuri pe loc, până când sărmanii locuitori au putut să-si transporte puțina lor avere în munți.

Apoi s-au retras si dânșii nemaiavând gloante. Satul a fost transfomat îndată în cenușă de către rebeli. Pierderile Românilor au fost de doi răniti, inamicul însă a avut foarte multi morti si răniti. Câti, nu se stie“, se arată în lucrarea citată. Ofensiva maghiarilor nu s-a oprit aici. „La 26 Februarie, 600 de honvezi porniră din Gilău spre Mărișel. Trupa noastră compusă din locuitori ai aceluiasi sat primi pe dusman la Vârfu Bătrânei. Lupta tinu 6 ore cu rezultat schimbător, până când la urma rebelii au fost respinsi si urmăriti până la Gilău.

Ei lăsară pe câmpul de luptă 13 morti; numărul rănitilor nu este cunoscut, au fost însă încărcati pe 4 care. Vitejii Măriseni au avut de plâns 6 morti; 4 case si 3 sure le-au fost arse si 30 de vite furate“, îsi continuă descrierea autorul. Tactica zăpăcirii dusmanului: femei costumate bărbăteste Pelaghia Rosu, catalogată de istorici ca Ioana d’Arc din oastea lui Avram Iancu, s-a evidentiat  în timpul luptelor din martie 1849, când maghiarii decid să răzbune înfrângerea suferită.

Atunci, 1600 de honvezi(soldati din infanteria maghiară în evul mediu-n.r.) si alti rebeli au atacat Măriselul . In fata unui dusman atât de numeros, românii au încropit un plan de păcălire a adversarului. „Atunci se oferiră pentru această demonstratie femeile bravilor munteni. Ele fură oarecum organizate în grabă. Pelaghia Rosu, mama centurionului Rosu, comandantul locuitorilor, fu însărcinată cu conducerea lor, hotărându-se felul cum se va face această demonstratie.

Pe cap cu pălării bărbătesti, încălecară toate si se suiră în cea mai frumoasă ordine pe muntele Grohoiu în sus. Trebuie să mentionez că Româncele de la munte călăresc tot atât de bine ca si bărbatii. Ajunse pe înăltime, ele se împărtiră astfel, ca să nu poată fi văzute de dusman; numai Pelaghia Rosu observa de pe o înăltime miscările armatei unguresti. Când aceasta sosi la un punct desemnat mai dinainte, Pelaghia suflă în corn, călăretele apărura din toate părtile si făcând un zgomot mare se puseră în miscare.

Acesta era pentru Mărișeni semnalul de atac. Ei se năpustiră din toate părtile asupra dusmanului, aducând cea mai mare zăpăceală în rândurile lui. Lupta fu scurtă, căci Ungurii nu mai căutară să lupte, ci să scape cu viață. Ei lăsară pe câmpul de luptă treizeci de morti, între care un căpitan si un sergent-major Vitez Lajos. Rănitii lor fură încărcati în 6 care“, ne relatează Ion Rusu Abrudeanu.

Ioana d’Arc din oastea lui Avram Iancu este înmormântată în cimitirul satului natal, Mărisel, din Muntii Apuseni, amplasat la o altitudine de 1.200 metri. Chipul „dăscălitei satului“ este pictat în Biserica din localitate.  In stânga sa este zugrăvit chipul lui Horea, unul din capii Răscoalei de la 1784-1785, iar în dreapta a lui Avram Iancu, a cărui imagine este asociată cu jertfa pentru libertățile politice ale românilor ardeleni.

Devenit erou printre moți cu ocazia evenimentelor din 1848-1849, a fost considerat un simbol al luptei românilor pentru drepturi politice încă din timpul vieții!

Mihai Fandel