La 18 noiembrie 1918 a avut loc Adunarea Consiliului Național Român în clădirea Primăriei Carei. Alegerea conducerii
• publicat la: 18 noiembrie 2025
La 18 noiembrie 1918 a avut loc Adunarea Consiliului Național Român în clădirea în care își are acum sediul Primăria Municipiului Carei. Astfel de date despre istoria locală sunt ținute ascunse de administrația udemeristă și aserviții lor.
La 18 noiembrie 1918, în clădirea Primăriei din Carei, o modestă încăpere transformată pentru o zi în altar al destinului național, s-a scris una dintre acele pagini tăcute, dar decisive, ale istoriei românești. Consiliul Național Român s-a întrunit pentru a lua una dintre hotărârile care aveau să așeze pentru totdeauna Transilvania pe făgașul firesc al istoriei sale: drumul spre unirea cu țara mamă, România.
În atmosfera încărcată de speranță, dar și de gravitatea momentului, delegații românilor ardeleni au discutat despre viitorul unei provincii românești ce fusese, timp de secole, supusă nedreptăților, presiunilor și umilirilor. Departe de fast, fără lumini de reflectoare, această adunare a fost expresia supremă a voinței unui popor care nu a renunțat niciodată la identitatea lui. În acea sală, străjuită de documente, hărți și priviri hotărâte, s-a luat decizia organizării și integrării Transilvaniei în România, țara mamă, un act de curaj, luciditate politică și responsabilitate istorică.
Pentru românii de atunci, ziua de 18 noiembrie 1918 a însemnat începutul confirmării unui adevăr rostit de generații: că Transilvania este parte vie, organică, a ființei națiunii române. Hotărârea luată la Carei nu a fost doar una administrativă, ci una spirituală. A fost o reafirmare a demnității naționale, o reparație morală față de sacrificiile nenumăraților martiri care au ținut vie flacăra conștiinței românești în Ardeal.
În acel noiembrie, românii ardeleni nu au cerut favoruri, nu au așteptat permisiuni. Au acționat cu un simț al datoriei pe care numai popoarele ce au trecut prin grele încercări îl pot avea. Au decis să intre în istorie cu fruntea sus, să-și clădească propriul destin și să spună lumii întregi că nu poate exista pace, dreptate și armonie într-un spațiu în care românii, majoritari, răbdători, de o demnitate rară, nu au dreptul firesc de a fi stăpâni la ei acasă.
Hotărârile Consiliului Național Român de la Carei au deschis calea către momentul astral de la 1 Decembrie 1918, când Marea Adunare Națională de la Alba Iulia avea să consfințească unirea Transilvaniei cu România. Întâlnirea de la Primăria Carei a fost, astfel, piatra de temelie a acelei mari lucrări naționale, un pas esențial, deseori uitat, dar fără de care Visul Unității nu ar fi putut deveni realitate.
Astăzi, la peste un secol de la acel moment, este de datoria noastră să cinstim nu numai ziua Unirii, ci și fiecare etapă, fiecare decizie, fiecare ședință în care românii și-au ridicat cuvântul în apărarea drepturilor lor. Întâlnirea din 18 noiembrie 1918 de la Carei rămâne un simbol al conștiinței naționale, al curajului civic și al verticalității politice.
Să nu uităm niciodată că istoria se clădește nu doar prin marile momente de glorie, ci și prin aceste clipe de tăcută hotărâre, în care oameni simpli, dar mari prin credință, au ales să pună România acolo unde îi este locul: între națiunile unite prin sânge, cultură și destin.
Detalii despre desfăşurarea adunării de la Carei aflăm de la Viorel Ciubotă, în cartea Vicariatul naţional român Carei, Ed. Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 1997, pp.83-85.
„” Poporul intonează imnul naţional român. După intonarea acestuia, convocatorul adunării, arhidiaconul Romulus Marchiş deschide adunarea invitând-o să aleagă ad-hoc un preşedinte şi doi notari. Sunt aleşi ca preşedinte arhidiaconul Romulus Marchiş iar ca notari Demetriu Coltău şi Ambroziu Nicoară. Constituindu-se adunarea, preşedintele printr-o cuvântare însufleţitoare face cunoscute scopul adunării şi semnificaţia consiliilor naţionale române. După aceasta, adunarea depune jurământul de credinţă faţă de Consiliul Naţional Român Central, textul jurământului fiind citit de preotul Cornel Abrudan din Resighea.
După aceasta se constituie „Consiliul Naţional Român” în felul următor:
Preşedinte – arhidiaconul Romulus Marchiş, Vicepreşedinte – avocatul dr. Cornel Pop, notar – Demetriu Coltău, administratorul băncii ”Bihoreana”, membri: George Mureşan protopop în Moftinu Mic, Alexiu Pop protopop în Sanislău, Andrei Bogdan protopop în Portiţa, Cornel Bogdan preot în Resighea, Ambroziu Nicoară învăţător, Alexandru Săucan casierul sucursalei băncii ”Bihoreana”, Valentin Vanca mecanic şi locuitorii Vasile Mocanu din Dindeşti, Ioan Nylvan din Andrid, Iosif Szabo din Istrău, Iacob Moldovan din Moftinu Mic, Iuliu Pop din Sînmiclăuş, Ioan Naghi din Tiream, Aurel Boroş din Portiţa, George Lang din Resighea, George F. Indre din Vezendiu, Augustin Pişcorean din Domăneşti.
Sanislăul şi Ciumeştiul îşi vor comunica ulterior împuterniciţii.
După aceasta s-au constituit consiliile naţionale române comunale, atât cele locale cât şi cele din imprejurimi; unde constituirea nu a fost realizabilă, constituirea acelora se va comunica ulterior consiliului naţional român de plasă. După aceasta dr. Ilie C. Barbul, preşedintele Consiliului Naţional Român Satu Mare, ţine o cuvăntare cuprinzătoare, în care avertizează poporul asupra primejdiei exemplului ”bolşevic”, apoi cere funcţionari români sau care vorbesc româneşte în toate ramurile justiţiei şi administraţiei, recomandă a fi sprijinit Kalnay Gyula, secretarul comitelui suprem, pentru a fi numit comisar guvernamental al comitatului în locul comitelui suprem demisionat, care intotdeauna, fără deosebire de naţionalitate, a ascultat cu politeţe toate necazurile poporului.
După aceasta, rostesc cuvântări insufleţitoare preotul Cornel Abrudan din Resighea, învăţătorul – locotenent Ioan Matei, preotul George Mureşan din Moftinu Mic, apoi dr. Cornel Pop vorbeşte, după trei ani şi jumătate de prizonierat în Rusia, despre importanţa revoluţiei şi despre marile cuceriri generate de aceasta şi socotind, pe baza dreptului la revoluţie şi autodeterminare, nedreaptă încorporarea forţată a poporului român sub jurisdicţia episcopiei de Hajdudorog şi ca participant la hotărârea adoptată în adunarea din 13 ale lunii curente ţinută la Satu Mare, care a declarat nulă această episcopie în privinţa poporului român, nerecunoscându-i pe mai departe autoritatea, intezicându-li-se orice contact pe viitor cu episcopia de Hajdudorog, propune proclamarea unui vicaritat naţional român independent, subordonat doar Sf. Scaun apostolic de la Roma, pe durata cât se va realiza reincorporarea la vechile dieceze, având toate privilegiile care se cuvin, pe baza dreptului canonic, locţiitorilor de episcopi pe timpul cât scaunul episcopal e vacant, tuturor celor 46 de parohii româneşti, care au fost smulse din diecezele mamă şi încorporate episcopiei de Hajdudorog ca urmare a falselor intrigi promovate de putredul regim politic trecut; face apel la dragostea şi libertatea guvernului noii republici ungare; care doreşte să garanteze tuturor popoarelor din ţară libertatea religioasă şi libera dezvoltare în spiritul dragostei şi conlucrării paşnice ca şi a comunităţii de simţăminte.
Adunarea populară primeşte această propunere cu un entuziasm de nedescris şi, în acest sens, proclamă vicariatul naţional, român independent, alegând de vicar, în unanimitate, pe arhidiaconul din Carei Romulus Marchiş, căruia ii jură stimă si supunere obligatorie în chestiunile bisericeşti şi confesionale şi indică vicarului nou ales să raporteze aceste hotărâri consiliului de miniştri a republicii ungare şi nunţiaturii apostolice în scopul recunoaşterii legale şi de drept a acestui vicariat; să-l înştiinţeze pe fostul episcop de Hajdudorog şi să emită în această privinţă o circulară către întregul popor şi cler. După cuvintele lui Dumitru Coltău, adunarea pretinde restabilirea limbii române în toate şcolile populare, restabilirea în cadrul gimnaziului local a catedrei de română şi a religiei în limba română care fuseseră suspendate iar în şcolile civile să fie înfiinţate pe seama elevilor români catedră românească.
După aceştia, s-au înscris la cuvânt localnicii Valentin Vanca şi Andrei Ilieş, care şi-au exprimat adeziunea la hotărările adoptate împotriva episcopiei de Hajdudorog, după care arhidiaconul prezident, arată în cuvântul de încheiere, că înfiinţarea gărzilor naţionale române va fi executată de ofiţeri aflaţi în subordinea căpitanului Cornel Savu, cu aportul comandamentului militar din Satu Mare, iar în final, între uralele ce răsunau aduce mulţumiri în mod public, pentru cedarea sălii de consiliu, primarului din localitate, adunarea luând sfârşit, în acordurile imnului românesc, într-o ordine exemplară.
După cum aflăm din surse competente, Consiliul Naţional Român nou înfiinţat, Preşedinte – arhidiaconul Romulus Marchiş, nu are alt ţel, decât acele ţeluri pentru realizarea cărora fiecare maghiar trebuie să-şi dea sprijinul, ca fiecare cetăţean maghiar să-şi exercite în mod liber propria credinţă, şă-şi poată folosi limba naţională şi ca cetăţean egal al statului să-şi poată trăi propria-i viaţă culturală, s-o dezvolte, ca în acest fel, pe baza comunităţii de simţăminte, de înţelegere şi iubire cetăţenească, contopindu-se într-un popor fericit, să ducem mai înainte cauza obştească a republicii populare.””
Avram Iancu
Fundatia Werdnig Hoffman Carei