Sfinții Închisorilor mândri de STEGARUL DAC! Sistemul nu l-a învins!
Ridici tricolorul pentru România? Ești aruncat în închisoare, în celulă de maximă siguranță, după ce în prealabil ai fost provocat și hărțuit de poliție și jandarmerie.
Înjuri România? Președintele țării nu are nimic împotrivă!
S-au întors vremurile de ocupație bolșevică și hortystă când erai prigonit pentru tricolorul românesc? Așa arată peisajul actual…
Românul cu trei facultăți Cezar Avrămuță este ridicat de poliție și dus în arest….Este românul care a protestat constant împotriva anulării turului doi al alegerilor prezidențiale și al tratamentului discriminatoriu aplicat românilor patrioți. A fi iubitor de țară și neam a ajuns a fi un delict!
Cezar merită tot respectul nostru dar are nevoie și de ajutorul nostru în aceste clipe de mare cumpănă!
Faceți petiții la toate autoritățile statuuli pentru ca Cezar să fie salvat pentru că viața sa este în pericol!
I s-a interzis până și vizita soției sale la închisoare și abia acum, după ce a ajuns la capătul puterilor după greva foamei, i se permite soției să îl vadă.
Cezar Avrămuță este un dețin ut politic ca pe vremea ocupației bolșevice și hortyste!
…
Scrisoare către România
Am fost ieri la Cezar. Îmi propusesem să fiu tare. Calmă. Să-i vorbesc normal, să-i dau speranță, să nu arăt cât de rău mă doare tot ce i se întâmplă. Dar în clipa în care l-am văzut… m-a lovit un șoc fizic. Ca o rană deschisă în plex.
Cezar nu mai arată a om.
Cezar arată și miroase a moarte.
Statului român i-am scris. De nenumărate ori. Ieri, i-am scris încă o dată, public, pe pagina lui Cezar. STATULUI CRIMINAL, MAFIOT ȘI EȘUAT.
Răspunsul a fost tăcerea.
Mai fac azi, cu o fărâmă de energie rămasă și cu ajutorul unui domn voluntar taximetrist o interacțiune – cu directorul Penitenciarului Rahova. Pe acest conducător și factor de decizie l-am rugat în timp, cu decență la început, insistență, apoi disperare, în peste 10 scrisori, să colaborăm, ca să-l salvăm pe Cezar. Nu mi-a răspuns niciodată. Azi nu mă mai duc să-i cer nimic. Astăzi mă duc doar să-i spun în față că e un criminal.
Nu din cod penal. Ci din morală, din omenie, din tăcere complice. Pentru că atunci când un om moare încet sub ochii tăi și tu te faci că nu-l vezi, ești mai periculos decât călăul. Pentru că tu alegi să mori în interiorul tău, zi de zi, lăsându-l pe celălalt să moară în realitate.
Azi nu mai am iluzii.
Am doar această minimă satisfacție: că i-am spus. Că am rostit adevărul. Că nu am lăsat criminalii în costum să treacă prin viață cu mâinile curate.
Și Cezar încă trăiește. Dar cât?
Mi-am dat seama că nu mai am nimic de spus instituțiilor. Le-am spus totul.
Acum nu mai rămâne decât să mă adresez vouă — celor care ați văzut, ați simțit sau poate doar ați tăcut în jurul acestui caz.
Vreau să vă spun un adevăr dureros:
Cezar nu a fost niciodată al familiei sale.
Cezar a fost mereu al vostru.
A fost „o belea” pentru unii — prea agitat, prea neconvențional, prea zgomotos pentru lumea ordonată în care ne prefacem că trăim.
Pentru mine – și pentru câțiva alții – a fost și este un bun de patrimoniu viu.
Un om cu un curaj aproape iresponsabil, dar și cu o verticalitate rară.
Un suflet care a pus mereu idealul înaintea confortului, a familiei, a sănătății, a tot ce ar fi făcut viața mai ușoară.
Astăzi, el se stinge. Într-o celulă.
Astăzi, eu mă retrag. Am eșuat. Nu am reușit să-l salvez.
Dar voi încă puteți.
Poate nu pentru el. Poate pentru voi înșivă.
Pentru ca într-o zi, când al vostru frate sau copil sau prieten va fi strivit de sistem, să existe o voce, o comunitate, o reacție.
Eu nu mai am cuvinte. Nu mai am putere. Nu mai am răspunsuri.
Vă las pe voi să vă ocupați.
Cezar v-a aparținut vouă din prima zi.
Eu doar am fost martora tăcută a unei vieți duse până la capăt. Cu tot cu flacără.
O ființă care a sperat prea mult umanitatea zilelor de azi.
Viorica Petrescu
Avram Iancu
Fundatia Werdnig Hoffman Carei